Drama de a avea copii necredincioși
„Un fiu nebun îi aduce necaz tatălui său și amărăciune celei ce l-a născut” (Prov. 17:25).
Este o nenorocire foarte mare ca părinții evlavioși să aibă copii răi și necredincioși. Versetul nostru spune că „un fiu nebun îi aduce necaz tatălui său, și amărăciune celei ce l-a născut” (Prov. 17:25). Având același sens, un alt verset ne spune următoarele: „Cine dă naștere unui nebun va avea întristare, și tatăl unui nebun nu poate să se bucure” (Prov. 17:21). Altfel spus, un fiu nebun îl lipsește pe părintele său de toată bucuria. „Un fiu nebun este o nenorocire pentru tatăl său” (Prov. 19:13)…
Gravitatea acestei nenorociri se arată în patimile și sentimentele provocate în părinți, care sunt astfel influențați și conduși de acestea. Mă voi referi în continuare la trei dintre acestea:frică, supărare și întristare.
Frica. Frica este o emoție chinuitoare și, de aceea, părinții evlavioși nu sunt niciodată lipsiți de teamă în legătură cu copiii lor necredincioși. Lor le este frică că oricine ar veni să le bată la ușă, orice vizită a poștașului și orice prieten care se apropie de casa lor le-ar putea aduce vești triste despre copiii lor neascultători. Voi sublinia acest lucru oferindu-vă trei aspecte din viața copiilor neascultători, de care părinții se tem ca nu cumva să audă.
Părinților credincioși le este frică ca nu cumva copiii lor să practice păcate grosolane. De acest lucru se temea și Iov, căci, când copii lui petreceau, Iov zicea: „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit și să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:5). Copiii se află adesea în afara privirii părintești, însă părinții credincioși se tem de aceasta: ei știu că copiii lor sunt mereu expuși ispitelor diavolului, capcanelor acestei lumi și ademenirilor prietenilor lor răi. Ei știu că inimile lor corupte sunt orientate către a se înfrupta din aceste ispite și că ei L-au provocat pe Dumnezeu să îi abandoneze poftelor lor. De aceea, astfel de părinți trăiesc o continuă frică, o teamă ca nu cumva sărmanii lor copii să mintă, să înjure, să blesteme, să curvească, să se țină de beții, de necurății, de batjocorirea celorlalți și astfel de distrugerea vieților lor și a vieților altor persoane.
Părinților credincioși le este teamă ca nu cumva să se abată asupra copiilor lor vreo judecată grea de la Dumnezeu în această viață. Când fiul său Absalom era în fruntea răzvrătirii împotriva tatălui său și se afla pe câmpul de bătălie, David s-a temut ca nu cumva fiul său să piară în păcatele lui. Acești părinți știu că sărmanii lor copii nu se află pe calea lui Dumnezeu și, ca păsările care rătăcesc de la cuibul lor (Prov. 27:8), ei sunt expuși la tot felul de pericole, știind avertismentele Cuvântului lui Dumnezeu împotriva lor și cunoscând ce situații înfricoșate sunt descrise cu privire la răzbunarea pe care Dumnezeu o aduce asupra copiilor neascultători. De aceea, acești părinți se tem ca nu cumva păcatele copiilor lor să îi ducă la o moarte prematură și rușinoasă.
Părinților credincioși le este frică de condamnarea veșnică a copiilor lor. Ei se tem ca nu cumva copiii lor să fie niște copii ai mâniei și să trăiască în acele păcate pentru care mânia lui Dumnezeu vine asupra copiilor neascultării. Acești părinți cred în existența Iadului, căci, așa cum credința în făgăduințele Scripturii este esența lucrurilor nădăjduite, tot așa credința care vede avertismentele Bibliei este esența lucrurilor care sunt demne de temut. De aceea, ei nu pot decât să tremure la gândul că dragii lor mielușei, pe care i-au hrănit și îndrăgit atât de mult, sunt în orice moment în pericolul de a fi aruncați în iazul de foc, care a fost pregătit pentru demoni.
Supărarea. Supărarea este un alt sentiment produs în părinții credincioși de răutatea copiilor lor. Acest lucru este unul chinuitor, căci un om supărat nu este niciodată ferit de necazuri. Cu cât este voința acestor părinți îndreptată mai mult către a avea copii credincioși, cu atât ajung ei să fie mai provocați la mânie și mai supărați din pricina păcatelor acestor copii. Ei sunt supărați când își văd copiii provocându-L pe Dumnezeul față de care ei, ca părinți, sunt atât de atenți să Îi fie plăcuți. Când vezi distruse sufletele prețioase ale copiilor lor, pentru care ei se trudesc ca să fie mântuite, și când îi văd irosindu-și rodul muncii, după multă trudă, rugăciuni și griji, pe poftele stricate ale copiilor lor, nu se poate să nu fie supărați. Ei nici nu pot să nu se gândească la copiii lor cu întristare, nu pot să vorbească despre ei fără întristare și nu pot privi către ei fără întristare; astfel, copiii lor, în loc să fie bucuria și încântarea lor, sunt o cruce continuă și o sursă de îngrijorare.
Întristarea. Părinții credincioși sunt adânc afectați de întristare și durere din cauza răutății copiilor lor. Harurile părinților îi determină să plângă din cauza păcatelor copiilor lor. Faptul că ei cunosc mântuirea face ca inimile lor să sângereze când își văd copiii că își bat joc de acea slavă pe care părinții o văd în Dumnezeu și în Hristos. Ca părinți, ei se hrănesc din Hristos prin credință, dar sunt îndurerați să își vadă copiii hrănindu-se din plăcerile trecătoare murdare ale păcatului. Dragostea lor pentru Dumnezeu îi face să suspine când își văd copiii că iubesc păcatul, că iubesc relele cele mai groaznice și că Îl urăsc pe Dumnezeu, care este Binele suprem.
Dimensiunea acestei suferințe este dovedită prin opt lucruri care o înmulțesc. În primul rând, întristarea lor crește când își amintesc ce plăcere și încântare au fost acești copii pentru ei, în pruncia lor. Acum, însă, îi chinuie realmente să vadă cum zâmbetele lor plăcute și suave s-au transformat în priviri batjocoritoare și disprețuitoare, și cum fărâmele de cuvinte plăcute din pruncie s-au transformat în înjurături, vorbe urâte și minciuni. Îi chinuie gândul că aceia care erau odată atât de nerăbdători să îi îmbrățișeze, să îi sărute și să alerge când le cereau să facă ceva, acum își ridică călcâiul împotriva lor.
În al doilea rând, întristarea lor crește când se văd pe ei înșiși atât de dezamăgiți cu privire la speranțele pe care și le puseseră în legătură cu copiii lor. „O nădejde amânată”, scria Solomon, „îmbolnăvește inima” (Prov. 13:12). Dar a ajunge dezamăgit și lovit de aceste speranțe neîmplinite, aceasta îți frânge inima. Când acești părinți își amintesc cât de plăcut a fost cândva pentru ei să îi audă pe copiii lor rostindu-și catehismul sau să îi audă spunând cuvinte frumoase despre Dumnezeu și despre Hristos, nu pot fi decât foarte dezamăgiți ca aceiași copii, pe care ei, ca și Ana, i-au dedicat Domnului, să se vândă pe sine diavolului.
În al treilea rând, întristarea acestor părinți crește când copiii lor ajung să fie atât de goliți de dragoste față de părinții lor și să constate cum tovărășia mincinoșilor, a bețivilor, a curvarilor și a hoților este mai atractivă și încântătoare pentru ei decât să stea în prezența părinților lor.
În al patrulea rând, întristarea lor crește când se uită la copiii sfinți ai altora, și sunt nevoiți să spună, „Iată copiii care îi fac fericiți pe mama și tatăl lor”, în timp ce copiii lor, care sunt carne din carnea lor, copiii sfaturilor, rugăciunilor, jurămintelor și lacrimilor lor, trăiesc ca și cum tatăl lor „ar fi un Amorit și mama lor o Hetită!” (Ezec. 16:3).
În al cincilea rând, întristarea este și mai mare în cazul părinților care nu au decât un copil, și până și acesta se dovedește a fi un neascultător și un nebun. Și cât de mulți se află în această situație. Scriptura vorbește despre aceasta ca despre cea mai tragică dintre întristări, comparând-o cu jalea care urmează morții singurului copil dintr-o familie, „Fiica poporului meu, acoperă-te cu un sac și tăvălește-te în cenușă, jelește-te ca după singurul tău fiu, varsă lacrimi, lacrimi amare!” (Ier. 6:26). „Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). Știu că aceste versete ale Scripturii vorbesc despre părinții care jelesc moartea unicului lor fiu, dar nu este atât de dureros să îți conduci singurul copil la groapă, pe cât este să îți vezi singurul copil trăind dezonorându-L pe Dumnezeu, fiind un blestem pentru generația lui, și distrugându-și continuu sufletul său prețios. Este o situație care amărăște inima peste măsură când părinții îi dedică unui singur copil toată dragostea, bunătatea, grija, costul, durerile, rugăciunile și postul pe care alții le împart tuturor copiilor lor și, cu toate acestea, acel singur copil al lor se dovedește un monstru al stricăciunii, ca și cum păcatele multor copii necredincioși s-ar concentra în el.
În al șaselea rând, întristarea este peste măsură de mare când slujitorii sfinți ai lui Dumnezeu sunt tații nebunilor, situație des întâlnită. Aceasta este una dintre cele mai groaznice, pentru că ei, care au cheile Împărăției cerurilor, sunt nevoiți să îi încuie afară pe propriii copii, care vor face obiectul mâniei lui Dumnezeu. Știind mai mult decât alții cât de grozav este să cazi în mâna lui Dumnezeu spre pedeapsă, și cât de groaznice sunt terorile Iadului, acești oameni trebuie să fie cu atât mai afectați când sunt conștienți că, în prezent, aceasta este soarta propriilor lor copii.
În al șaptelea rând, întristarea este peste măsură de mare când copiii părinților care i-au dedicat lui Dumnezeu ca să Îl slujească în propovăduirea Evangheliei, se dovedesc niște păgâni. Este foarte jalnică situația când părinții intenționează să îi dedice pe copiii lor celei mai înalte slujiri în biserică și să investească în educația lor în acest scop, dar acești copii se dovedesc a fi o sare fără gust, care nu mai este bună decât să fie aruncată afară și să fie călcată în picioare.
În al optulea rând, întristarea este peste măsură de mare când copiii sunt o sursă de amărăciune pentru părinții lor ajunși la vârsta bătrâneții, și când aruncă țărână peste părul lor albit, care este slava lor, lucru împotriva poruncii lui Dumnezeu. Solomon ne spune: „Nu nesocoti pe mamă-ta, când a îmbătrânit” (Prov. 23:22). Zilele bătrâneții sunt zile rele; până și vârsta înaintată este aducătoare de suferință și boli fără vindecare. Până și lăcusta, o vietate atât de ușoară, li se pare o povară acestor părinți bătrâni. De aceea, trebuie să fie cu atât mai dureros pentru ei să fie chinuiți de copiii lor răi, atunci când cei puternici (cum cred păstorii că denumește Solomon picioarele) se pleacă, iar copiii lor, care ar trebui să fie ajutorul și susținerea lor la bătrânețe, le frâng inimile și fac ca perii lor albi să se plece în mormânt cu durere.
* * *
Fragment din Suspinele părinților pentru copiii lor nemântuiți, publicată de Editura MAGNA GRATIA.