Cum să le insuflăm copiilor un caracter sfânt

Copiii trebuie crescuți pe calea ascultării de părinții lor. Aceasta este o poruncă pe care Dumnezeu a dat-o pe Muntele Sinai atașându-i o făgăduință specială de viață lungă, o binecuvântare pe care persoanele tinere o doresc mult (Exod 20:12). De aceea, apostolul a observat că aceasta este prima poruncă însoțită de o făgăduință, anume o poruncă remarcabilă în special pentru maniera în care făgăduința îi este atașată. Și putem fi siguri că este o rânduială înțeleaptă a Providenței că părinții primesc autoritate, în special în perioada copilăriei copiilor lor, când mințile lor sunt incapabile să judece și să acționeze de la sine în lucruri importante. Astfel, copiii trebuie învățați de timpuriu și convinși de Scriptură că Dumnezeu i-a încredințat în mâinile părinților lor. Prin urmare, ei trebuie învățați că respectul și ascultarea de părinții lor este o parte din responsabilitatea pe care o au față de Dumnezeu, iar neascultarea de ei este răzvrătire față de El. Părinții nu ar trebui în niciun caz să îi lase pe copiii lor să se ridice direct și hotărât împotriva voinței părintești în chestiuni mai mult sau mai puțin importante, aducându-și aminte că „un copil lăsat de capul lui îi face rușine mamei sale” și se rănește pe sine (Prov. 29:15). Iar în ce privește supunerea și afecțiunea, „este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui” (Plâng. 3:27).

Copiii trebuie învățați să trăiască pe calea bunăvoinței și a blândeții față de toți oamenii. Marele apostol ne spune că „dragostea este împlinirea Legii” (Rom. 13:10), și că toate cerințele Legii, care se referă la aproapele nostru, sunt cuprinse în acel singur cuvânt: dragoste. De aceea, trebuie să ne străduim să îi învățăm ce este această dragoste. Vom descoperi că, în multe situații, dragostea va fi o lege în sine și o călăuză bună pentru ei în multe acțiuni specifice, obligațiile lor depinzând de principiile de echitate care trec cu mult dincolo de abilitatea lor firavă de pricepere. Cu greu ne putem închipui o învățătură legată de datoria noastră, care să fie mai bine adaptată la abilitatea de pricepere a copiilor, cum este Legea de Aur (atât de importantă pentru oamenii de toate vârstele): „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12). Aceasta este regula pe care ar trebui să îi învățăm să o împlinească și prin intermediul ei ar trebui să le evaluăm acțiunile. Încă din pruncia lor, noi trebuie să le insuflăm adesea gândul că o mare parte a religiei constă în facerea de bine, că înțelepciunea care vine de sus este plină de îndurare și de roade bune, și că orice creștin ar trebui să le facă bine tuturor, după oportunitățile care i se ivesc.

Pentru ca astfel de învățături să fie primite de ei, ar trebui să ne străduim ca, prin toate metodele atente, să le înmuiem inimile ca să nutrească simțăminte umane și de blândețe, și să se păzească de orice lucru care ar putea să îi atragă către o atitudine contrară. Atât cât este posibil, trebuie să îndepărtăm de ei toate cruzimile și lucrurile sângeroase, și să descurajăm cu atenție orice lucru barbar în felul în care ei tratează animalele. În niciun caz nu ar trebui să le permitem să găsească vreo plăcere în moartea sau chinuirea animalelor domestice, ci mai degrabă să îi învățăm să trateze acele biete viețuitoare cu blândețe și să îngrijească de ele, căci o atitudine contrară este un semn foarte detestabil al unei atitudini sălbatice și rele. „Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă” (Prov. 12:10).

De asemenea, ar trebui să îi învățăm cu grijă cât de odios și nebun este un temperament egoist și să îi încurajăm într-o dispoziție de a-i trata pe ceilalți într-un fel plăcut și acceptabil. Ar trebui în special să ne străduim să formăm în ei simțăminte de compasiune față de cei săraci. Trebuie să le arătăm că Dumnezeu a spus: „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii, Domnul îl izbăvește” (Ps. 41:1). Cel care are milă de sărac Îl împrumută pe Domnul, și El îi va răsplăti celui care dăruiește. Și ar trebui să le arătăm prin faptele noastre că noi credem că aceste făgăduințe sunt adevărate și importante. Uneori poate să fie potrivit să îi facem pe copiii noștri mesagerii prin care trimitem darurile noastre către cei nevoiași; și, dacă ei descoperă o înclinație în ei de a dărui din puținul pe care ei îl au, trebuie să încurajăm cu bucurie dărnicia lor și să avem grijă ca ei să nu piardă niciodată prin dărnicia lor, ci să le răsplătim din plin, într-o manieră prudentă. Cu greu ne-am putea imagina copiii crescuți astfel că, odată ce înaintează în viață, s-ar dovedi niște asupritori și neatenți la nevoile altora; nu, ci ei mai degrabă vor fi podoabele religiei și binecuvântări pentru această lume, și foarte probabil că vor fi printre ultimii cărora Dumnezeu să nu le acopere nevoile.

Copiii trebuie crescuți pe calea sârguinței. Nu încape îndoială că aceasta trebuie să fie grija noastră, dacă ne dorim binele trupurilor și al sufletelor lor. În oricare situație din viață se vor regăsi ei cu timpul, este un lucru cert că nu ne putem aștepta prea mult ca ei să ajungă utili, să fie cinstiți și prosperi fără sârguință și hotărâre, însă cel mai înțelept dintre prinți și dintre oameni a spus: „Dacă vezi un om iscusit [sârguincios] în lucrul lui, acela poate sta lângă împărați, nu lângă oamenii de rând” (Prov. 22:29). Și este evident că o atitudine sârguincioasă față de muncă îl ține pe om departe de o mie de ispite la care lenevia pare să îi invite pe oameni și care îi duce la nenumărate vicii și nebunii, pentru că ei nu au nimic altceva de făcut.

Un părinte prudent și evlavios se va preocupa ca niciunul dintre copiii lui să nu își însușească de timpuriu un obicei atât de dăunător, nici să intre în viața de adult ca unul care nu are nimic de făcut, ci doar să umple scena și să stea în calea celor care au ceva mai bun de lucru. În loc să le permită să hoinărească din loc în loc (după cum foarte mulți tineri fac, fără a avea un scop anume, nici vreo utilitate, nici măcar cu scop recreativ), părintele le va da ceva de făcut astfel încât să își cheltuie timpul cu folos, ceva moderat și diversificat, așa încât copiii să nu fie copleșiți și sufletele lor firave să nu ajungă ostenite, și totuși suficient încât să îi păstreze treji și activi. Acest lucru nu este atât de greu de făcut pe cât își imaginează unii, căci copiii sunt ființe cărora le place acțiunea, fiind înclinați în mod natural să învețe lucruri noi, și să încerce să arate ce pot face. Prin urmare, sunt convins că, dacă li s-ar impune ca pedeapsă să nu facă nimic timp de o oră, ei ar fi copleșiți de o astfel de pedeapsă și vor fi bucuroși să își găsească refugiul din calea unei astfel de pedepse făcând orice le-am da de făcut…

Copiii trebuie învățați care este calea integrității. Simplitatea și sinceritatea evlavioasă nu sunt doar niște lucruri foarte plăcute, ci o parte esențială a caracterului creștin… Este foarte trist să vedem cât de curând ajung vicleniile și amăgirile naturii corupte să iasă la iveală. În această privință, noi toți suntem păcătoși încă din pântece și ne rătăcim aproape imediat ce ne naștem, spunând minciuni (Ps. 58:3). De aceea, trebuie să avem mare grijă să modelăm gândirea copiilor astfel încât să iubească adevărul și să nutrească un simțământ că au făcut rău când au mințit, simțind vinovăție. Ar trebui să fim atenți să nu îi expunem vreunei ispite de acest fel, fie prin severități exagerate pentru greșeli mărunte, fie prin a-i lua în grabă și prin surprindere, când le cerem socoteală pentru orice lucru, astfel încât să li se pară mai la îndemână și mai avantajos să mintă. Când îi descoperim vinovați de o minciună deliberată, ar trebui să ne exprimăm groaza față de ea nu doar printr-o mustrare sau corecție imediată, ci printr-o purtare față de ei așa încât să le arate cât de uimiți, întristați și dezgustați suntem de minciuna lor. Când o astfel de atitudine este adoptată încă de la primele minciuni ale copilului, ea poate fi un mijloc de a preveni multe altele pe viitor.

Aș mai adăuga că nu doar că ar trebui să tratăm cu severitate o minciună sfruntată, ci, într-o manieră adecvată, ar trebui să descurajăm orice fel de subterfugii sau vorbire cu dublu sens, acele mici trucuri și artificii prin care ei ar putea încerca să se impună înaintea altor copii sau a altora care sunt mai în vârstă decât ei. Ar trebui să le vorbim deseori despre acel pasaj deosebit din Scriptură, în care ni se spune că „cine umblă fără prihană, umblă fără teamă, dar cine apucă pe căi strâmbe (care le distorsionează prin tot felul de înșelăciuni și artificii), se dă singur de gol” (Prov. 10:9). Să le arătăm zi de zi cât de ușor, plăcut, onorabil și avantajos este să aibă o purtare deschisă, corectă și onestă, și, pe de altă parte, cât de greșită și nebună este înșelătoria și lipsa de onestitate de orice fel; și cât de sigur este că, prin studiul și practica acestor lucruri, o iau în mod clar pe calea prin care vor suferi răni, vor fi nefolositori în societate, și se vor alege cu un renume infam și detestabil. Mai presus de orice, ar trebui să le reamintim că Domnul cel glorios iubește neprihănirea, și că ochii Lui se îndreaptă cu o atitudine favorabilă către cel cinstit, dar buzele mincinoase sunt o urâciune atât de mare înaintea Lui, încât a spus explicit că „toți mincinoșii [își vor avea] partea lor… în iazul care arde cu foc și cu pucioasă” (Apoc. 21:8).

Copiii trebuie crescuți pe calea smereniei. Acesta este un har pe care Domnul nostru ne cheamă în mod particular să îl învățăm de la El, și ne îndeamnă la el cel mai des, știind bine că, fără el, un plan atât de plin de smerenie ca acela pentru care El a venit în lume ca să îl împlinească, nu ar fi întâmpinat niciodată cu bucurie. În ceea ce privește viața prezentă, smerenia este cel mai plăcut ornament care atrage prețuirea și aprecierea universală, astfel că smerenia merge înaintea slavei (Prov. 15:33). În general, vom vedea că acela care se înalță pe sine ajunge să fie coborât, iar cel ce se smerește ajunge înălțat, atât de către Dumnezeu cât și de către oameni.

De aceea, atenția acordată bunăstării, cinstei și fericirii copiilor noștri ar trebui să ne mâne la o străduință de timpuriu pentru înfrânarea mândriei care a constituit primul păcat și a cauzat ruina naturii noastre, și care se răspândește atât de mult și pătrunde atât de adânc în toți cei care își trag originea din Adam cel degenerat. Ar trebui să îi învățăm să manifeste smerenie și modestie în maniera de a trăi față de toate lucrurile.

Copiii ar trebui învățați să își trateze superiorii cu un respect special și, în perioadele potrivite, să se obișnuiască să își înfrâneze limba înaintea lor. Astfel, ei vor învăța într-o anumită măsură să își stăpânească limba, un lucru înțelept care, odată cu înaintarea în viață, va fi de o mare importanță spre reducerea la tăcere a altora, și spre mângâierea proprie și în căpătarea unui bun renume.

Nu ar trebui să le permitem copiilor să manifeste aere de superioritate față de cei care le sunt egali, ci să îi învățăm să se supună, să îi respecte pe ceilalți și să fie gata să renunțe la dreptul lor de dragul păcii. În acest sens, nu pot decât să mă gândesc că este de dorit ca ei să fie obișnuiți să se trateze între ei cu respectul și politețea obișnuite printre oamenii bine-crescuți. Știu că aceste lucruri sunt mărunțișuri în ele însele, dar sunt păzitorii umanității și prieteniei, și previn eficient multe atitudini rele care, izbucnind din circumstanțe neînsemnate, pot totuși să conducă la consecințe dezastruoase.

În final, copiii trebuie învățați să meargă pe calea lepădării de sine. La fel cum nu Îl putem urma niciodată pe Hristos fără ceva din această atitudine, și după cum fără ea nu ne putem aștepta ca El să ne considere ucenicii Lui, tot așa nu ne putem închipui că putem trece prin această lume având parte de mângâieri. Oricât de neexperimentați ar fi tinerii, ei se vor confrunta în viață cu multe circumstanțe neplăcute și umilitoare care le vor tulbura mințile ceas de ceas dacă nu le vor putea gestiona și dacă, în multe situații, nu vor renunța la poftele, patimile și pornirile lor. De aceea, ar trebui să ne străduim să îi învățăm pe copii această importantă lecție cât de devreme putem și, dacă vom avea succes în grija noastră, îi vom lăsa mult mai bogați și mai fericiți în această privință, echipându-i să își stăpânească sufletele, lucru pe care nici măcar cele mai mari averi și nici măcar puterea nelimitată nu l-ar putea face.

Când o ființă rațională devine sclava poftelor, ea se coboară sub demnitatea naturii umane și sub sanctitatea pretenției de a fi creștin. De aceea, putem observa faptul că, atunci când apostolul menționează cele trei mari aspecte ale religiei practice, el pune înfrânarea pe primul loc, probabil pentru a sugera că, acolo unde ea este neglijată, celelalte nu se pot manifesta. Harul lui Dumnezeu, anume Evanghelia, ne învață să trăim cumpătați, în sfințenie și neprihănire. De aceea, copiii și tinerii trebuie îndemnați la cumpătare, și ei trebuie să învețe de timpuriu cumpătarea prin lepădare de sine. Desigur că, dacă poftele și gusturile lor ar fi lăsate să decidă ce fel și câtă mâncare să consume, mulți dintre ei și-ar distruge rapid trupurile și probabil și viețile, întrucât ei manifestă adesea cea mai mare dorință după lucrurile cele mai nepotrivite. Și a fost observat pe bună dreptate de către un om foarte înțelept (care a suferit el însuși în acest sens), că toleranța mamelor față de copiii lor, permițându-le să mănânce și să bea ce doreau, pune temelia celor mai mari necazuri din viață, suferințe care izvorăsc din bolile trupești. Ba chiar voi adăuga că este o dovadă de înțelepciune și dragoste nu doar să nu le permitem să fie nesăbuiți, ci să îi păzim să se complacă într-o atenție exagerată după sofisticării și lux, fie în ce privește hrana, fie în ce privește vestimentația. Oamenii de bun simț nu pot să nu înțeleagă, dacă doresc să ia seama, că a ști cum să te porți simplu în viață, și uneori trecând chiar prin greutăți, este un lucru care îl va purta ușor și plăcut prin multe circumstanțe ale vieții, situații în care luxul și excesul ar fi aproape insuportabile.

Stăpânirea patimilor este o altă parte a lepădării de sine cu care copiii trebuie să se obișnuiască de mici, pentru că la o vârstă când rațiunea lor este atât de firavă, patimile sunt gata să se manifeste cu forță și vigoare specială. În consecință, trebuie să avem mare grijă să le înfrânăm pornirile. În acest sens, este de o mare importanță să nu le permitem să fie încăpățânați, zgomotoși și gălăgioși, situații în care nu-i putem răsplăti pentru o greșeală care ar trebui să primească o mustrare severă. Eu aș îndrăzni să spun că, deși este foarte inuman să găsească cineva plăcere în a-i necăji pe copii prin înfrânări inutile, totuși când ei sunt dornici și nestăpâniți chiar și față de lucruri mărunte, ar trebui ca să nu li se permită să le aibă tocmai din acest motiv, ca să fie învățați ce este moderația și să o poată practica pe viitor. Iar dacă, prin astfel de metode, ei învață gradual să iasă biruitori asupra micilor lor închipuiri și pofte, vor învăța o importantă parte a adevăratei puteri și înțelepciuni.

*  *  *

Fragment din The Godly Family, republicată de Soli Deo Gloria, Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org.