Arta disciplinei echilibrate

„Și voi, părinților [taților, cf. KJV], nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efes. 6:4).

Observați că Pavel menționează doar tații. El tocmai citase din cuvintele Legii – „să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” – dar acum el le vorbește direct taților, pentru că întreaga lui învățătură fusese, așa cum am văzut, că tatăl este cel aflat în poziție de autoritate. Și asta este ceea ce găsim mereu în Vechiul Testament; asta este ceea ce Dumnezeu i-a învățat mereu pe oameni; astfel că El le adresează în mod natural taților acest îndemn specific. Dar îndemnul nu trebuie limitat la tați, ci el se extinde și la mame. În vremuri ca ale noastre, s-a ajuns într-o situație în care ordinea aproape că este răsturnată! Noi trăim într-un fel de societate matriarhală în care tații și soții au abdicat atât de mult din poziția lor în familie, că aproape totul este lăsat pe seama mamelor. De aceea, trebuie să conștientizăm că ceea ce le este spus aici taților se aplică mamelor în egală măsură. Se aplică oricui se află în poziție de autoritate, poziție din care trebuie să exercite disciplină. Cu alte cuvinte, aici, în versetul 4, lucru transmis implicit și în versetul precedent, avem de-a face cu problema disciplinei.

Trebuie să analizăm acest subiect cu mare atenție și sigur că este un subiect foarte larg. Aș zice iarăși că nu există o temă care să aibă o importanță atât de mare în această țară [Anglia, n.tr.] și în orice altă țară, cum este această chestiune a disciplinei. Suntem martorii unui declin al societății, declin legat în mare parte de această chestiune a disciplinei. El se manifestă în familie, în școli, la locurile de muncă; este peste tot. Problema cu care societatea de azi se confruntă în orice aspect al vieții, în ultimă instanță, are de-a face cu disciplina. Are de-a face cu responsabilitatea, relațiile, felul în care viața este trăită! Întreg viitorul civilizației mi se pare că depinde de acest lucru… Aș îndrăzni chiar să prezic acest lucru: dacă Occidentul se va duce în jos și va fi înfrânt, cauza va fi una singură: corupția interioară… Dacă vom continua să ne cheltuim viețile pe petreceri, muncind tot mai puțin, cerând tot mai mulți bani, umblând după tot mai multe plăceri și după așa-zisa fericire, complăcându-ne tot mai mult în poftele firii pământești și refuzând să ne acceptăm responsabilitățile, rezultatul va fi inevitabil – eșecul total și abject. De ce credeți că a fost cucerit Imperiul Roman în vechime de către goți și alte popoare barbare? Din cauza puterii militare superioare? Bineînțeles că nu! Istoricii știu că aici nu există decât un singur răspuns: căderea Romei a venit ca urmare a unei atitudini de complacere în plăceri, lucru care a invadat lumea romană – jocuri, plăceri, băi publice. Corupția morală care a pătruns în inima Imperiului Roman a fost cauza declinului și a căderii Romei. Cauza nu a ținut de puterea superioară a celor din afara lor, ci ruina Romei a fost cauzată de corupția interioară. Iar adevărul foarte alarmant din zilele noastre, la care suntem martori, este o decădere asemănătoare în Anglia și în majoritatea celorlalte țări occidentale. Această lentoare, această indisciplină, această imagine și atitudine sunt caracteristice unei perioade de decadență. Mania plăcerilor, a sporturilor, a bețiilor și a drogurilor a cuprins masele de oameni. Aceasta este problema esențială, această absență totală a disciplinei, a ordinii și a imaginii autentice a guvernării!

Mie mi se pare că aceste probleme sunt ridicate foarte clar prin ceea care apostolul ne spune aici. Voi încerca să prezint aceste lucruri mai în detaliu, și să arăt cum Scriptura ne iluminează în privința lor. Dar înainte de a face acest lucru, dați-mi voie să menționez ceva ce vă va ajuta și va stimula întreg procesul de gândire în voi. Una dintre problemele lumii contemporane este că noi nu mai gândim cu mințile noastre. Ziarele fac acest lucru în locul nostru, oamenii intervievați la radio și la televiziune fac acest lucru în locul nostru, iar noi stăm liniștiți și ascultăm. Aceasta este una dintre manifestările distrugerii disciplinei de sine. Trebuie să învățăm să ne disciplinăm mințile! Așa că vă voi oferi două citate din Scriptură, unul de o parte, și unul de cealaltă parte a acestei chestiuni. Problema disciplinei se situează între cele două. Iată prima parte: „Cine cruță nuiaua, îl urăște pe fiul său” (Prov. 13:24). Cealaltă este aceasta: „taților, nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri”. Întreaga problemă a disciplinei este cuprinsă între aceste două limite, și ambele se găsesc în Scriptură. Rezolvați această problemă cu Scriptura. Încercați să vă însușiți marile principii biblice care guvernează în acest aspect vital. Această chestiune urgentă, această problemă de căpătâi cu care se confruntă toate țările occidentale, dacă nu și altele, este una actuală. Toate problemele noastre rezultă din a merge fie către o extremă, fie către cealaltă. Ori acest lucru nu este încurajat nicăieri în Scriptură. Ceea ce caracterizează constant învățătura Scripturii este echilibrul ei perfect, unul care nu eșuează niciodată, modalitatea extraordinară în care harul și Legea sunt amestecate de Dumnezeu…

Să ne apropiem acum de chestiunea administrării disciplinei… Disciplina este esențială și ea trebuie aplicată. Dar apostolul ne îndeamnă să fim foarte atenți la felul în care o facem, pentru că putem face mai mult rău decât bine, dacă nu o facem așa cum trebuie…

Apostolul își împarte învățătura în două secțiuni, cea exprimată negativ și cea exprimată pozitiv. El spune că această problemă nu este limitată la copii: tații, părinții, trebuie și ei să fie atenți. Prin negație, el le spune, „nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri”. Pe calea afirmației, el spune, „ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului”. Totul va fi bine cât timp ne vom aduce aminte de ambele aspecte.

Să începem cu negația: „Nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri”. Aceste cuvinte mai pot fi traduse și astfel: „Nu îi exasperați pe copiii voștri, nu îi iritați, nu îi provocați să devină revoltați”. Acesta este întotdeauna un pericol foarte real când vrem să ne disciplinăm copiii. Și dacă devenim vinovați de acest lucru, le vom face mai mult rău decât bine… Așa cum am văzut, ambele extreme sunt cu totul greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să facem această disciplină așa încât să nu îi irităm pe copiii noștri sau să nu provocăm un resentiment păcătos în ei. Ni se cere să păstrăm echilibrul.

Cum ar trebui să facem asta? Cum trebuie să exercite părinții o astfel de disciplină?… Trebuie să ne întoarcem la capitolul 5, versetul 18 [din Efeseni]: „Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh”. Aceasta este întotdeauna cheia. Când am studiat acel verset am văzut că viața trăită în Duhul, viața unui om plin de Duhul, este caracterizată de două lucruri esențiale – putere și control. Aceasta este o putere disciplinată. Aduceți-vă aminte cum s-a exprimat Pavel despre acest lucru față de Timotei. „Căci Dumnezeu”, spune el, „nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință (disciplină)” (2 Tim. 1:7). Nu putere nestăpânită, ci putere controlată de dragoste și de o minte sănătoasă – disciplină! Aceasta este întotdeauna o caracteristică a vieții omului „plin de Duhul”…

Așadar, cum trebuie să exercit această disciplină? „Nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri”. Acesta trebuie să fie principiul de căpătâi care să guverneze acțiunile noastre. Noi suntem incapabili să facem disciplină adevărată până nu suntem mai întâi capabili să exercităm autocontrol și să ne stăpânim pornirile… Oamenii plini de Duhul sunt caracterizați întotdeauna de [auto]control. Când îți disciplinezi copilul, trebuie mai întâi să ai stăpânire asupra propriei persoane. Dacă încerci să îți disciplinezi copilul la nervi, în mod sigur îi vei face mai mult rău decât bine. Ce drept ai să îi spui copilului tău că are nevoie să fie disciplinat când este evident că tu însuți ai nevoie de disciplină? Stăpânirea de sine, controlul asupra temperamentului, este o precondiție esențială când vrem să exercităm control asupra altora… Așadar, primul principiu este că trebuie să începem cu noi înșine. Noi trebuie să ne asigurăm că avem stăpânire asupra propriilor persoane, că suntem liniștiți… Trebuie să existe această disciplină personală, această stăpânire de sine care îl face în stare pe om să privească obiectiv la situația în care se află, și să o trateze într-o manieră echilibrată și controlată. Și cât de important este acest lucru!…

Al doilea principiu provine, într-un sens, din primul. Dacă un părinte vrea să exercite această disciplină într-o manieră corectă, el nu trebuie să fie niciodată capricios.^[1] Nu există nimic mai iritant pentru cel care trece prin disciplină decât sentimentul că persoana care o administrează este capricioasă și nesigură. Nu există nimic mai deranjant pentru un copil cum este acel fel de părinte ale cărui dispoziții și acțiuni nu le poți prevedea niciodată, care este schimbător și a cărui stare este întotdeauna incertă. Nu există niciun fel mai rău de părinte ca acela care este într-o pasă bună, blândă, într-o zi, care este indulgent și îi permite copilului să facă aproape orice vrea, dar care izbucnește a doua zi de mânie dacă copilul face aproape orice. O astfel de atitudine face ca viața copilului să pară imposibilă… O spun iarăși, un astfel de părinte eșuează să exercite o disciplină autentică și utilă, punându-și copilul într-o situație imposibilă. El este întărâtat la mânie și iritat, neavând niciun respect față de un astfel de părinte.

Aici nu mă refer doar la reacțiile temperamentale, ci și la purtare. Părintele care nu este consecvent în purtarea lui nu poate exercita cu adevărat disciplina în cazul unui copil. Un părinte care face un lucru azi, și contrariul mâine, nu este capabil să administreze o disciplină sănătoasă. Trebuie să existe consecvență, nu doar în reacția față de copil, ci și în purtarea generală a părintelui. Trebuie să existe un fel de a trăi corect al părintelui, căci copilul observă și vede întotdeauna. Dar dacă el vede că părintele este inconsecvent și el însuși face lucrurile pe care i le interzice copilului, nu te poți aștepta ca acel copil să beneficieze în vreun fel de pe urma oricărei discipline administrate de un astfel de părinte…

Un alt principiu foarte important spune că părinții nu trebuie să fie niciodată iraționali sau lipsiți de dispoziția de a asculta explicațiile copilului. Nu există nimic mai deranjant pentru cel disciplinat ca sentimentul că întreaga modalitate în care este tratat este complet lipsită de rațiune. Cu alte cuvinte, un părinte cu totul rău nu va lua în considerare niciun fel de circumstanțe și nu își va deschide urechea față de vreo explicație imaginabilă. În dorința de a-și disciplina copiii, unii părinți ajung până acolo încât sunt dispuși să pară cu totul iraționali, și se poate ca ei înșiși să fie cauza problemei. Ceea ce li s-a spus despre copilul lor poate fi greșit, sau se poate să fi existat niște circumstanțe speciale de care ei nu știu, dar copilului nu i se permite niciodată să se apere sau să vină cu orice fel de explicații. Evident, copilul se poate folosi de astfel de situații ca să scape de disciplinare. Tot ceea ce vreau să spun este că nu trebuie să fim niciodată iraționali. Lăsați copilul să vină cu explicații și, dacă nu sunt motive temeinice, puteți să îl mustrați pentru felul în care s-a justificat ca și pentru actul în speță pentru care ați vrut de la început să îl disciplinați. Dar refuzul de a-l asculta sau interdicția de a da orice explicație sau răspuns sunt lucruri impardonabile… Un astfel de comportament este întotdeauna unul greșit; asta înseamnă să îi stârnim pe copiii noștri la mânie. Putem fi siguri că această manieră de a disciplina îi exasperează și îi irită, împingându-i către o stare de răzvrătire și împotrivire…

Acest lucru ne conduce inevitabil la un alt principiu: disciplina nu trebuie să fie niciodată prea severă. Probabil că aici se găsește pericolul cu care se confruntă mulți părinți buni în vremurile noastre, când văd nelegiuirea totală în jurul lor, și când ei o deplâng și o condamnă pe bună dreptate. Pericolul în care ei se află este că sunt prea influențați de repulsia lor față de nelegiuire, așa că ajung la extrema cealaltă, devenind prea aspri. Opusul niciunei discipline nu este cruzimea, ci disciplina echilibrată, făcută cu stăpânire de sine…

Dați-mi voie să îmi sumarizez argumentul. Disciplina trebuie făcută întotdeauna în dragoste, iar dacă nu o puteți face astfel, nu o mai faceți deloc. În acest caz, trebuie să vă ocupați mai întâi de voi înșivă. Apostolul ne-a zis deja să spunem adevărul în dragoste, într-un sens mai general; dar exact același lucru se aplică aici. Spune adevărul, dar în dragoste.

Exact același lucru este aplicabil disciplinei: ea trebuie guvernată și controlată de dragoste. „Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh”. Care este „roada Duhului”? „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia” (Gal 5:22). Dacă noi, părinții, suntem „plini de Duh” și aducem o astfel de roadă, disciplina va fi o problemă măruntă în ceea ce ne privește… Trebuie să aveți o gândire corectă despre ce înseamnă să fiți părinți și să îl priviți pe copil ca pe o viață care vă este încredințată de Dumnezeu. Pentru ce? Ca să o țineți cu gândirea voastră și să vă modelați copiii după chipul vostru, impunându-le personalitatea voastră? Nicidecum! Ci el vă este dat în grijă și încredințare de către Dumnezeu, pentru ca sufletul lui să ajungă în final să Îl cunoască pe El și pe Domnul Isus Hristos.

*  *  *

Fragment din Life in the Spirit in Marriage, Home & Work: An Exposition of Ephesians 5:18 to 6:9, publicată de The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org

[1] capricios – mânat de ifose sau închipuiri, nu de o judecată clară; caracterizat de schimbări bruște.