Credincioșia lui Dumnezeu în suferință

„Știu, Doamne, că judecățile Tale sunt drepte: din credincioșie m-ai smerit” (Ps. 119:75).

Iată ce recunoaște creștinul – el este pe deplin mulțumit de acțiunile lui Dumnezeu.Aceasta este încrederea lui, atât de revigorantă pentru sufletul său, atât de încurajatoare pentru biserică. Acțiunile Domnului sunt denumite „judecățile” Sale, nu ca purtând în ele blesteme ale judecății, ci ca fapte ale dreptății Sale în pedepsirea păcatului. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17). De asemenea, faptele Domnului sunt denumite judecăți în sensul administrării judecăților Sale înțelepte în măsura și în felul lor de aplicare. „Pedepsește-mă, Doamne, dar cu măsură, și nu în mânia Ta, ca să nu mă nimicești!” (Ier. 10:24). Dar aici nu este doar mărturisirea judecății generale a Domnului, ci și credincioșia Sa specială față de psalmist. El știa asta nu din dictatele firii (care ar fi dat un verdict contrar), ci din mărturia Cuvântului și a propriei sale experiențe. „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate, El este drept și curat” (Deut. 32:4). „Tu ești drept, Doamne, și judecățile Tale sunt fără prihană” (Ps. 119:137). „Domnul este drept în toate căile Lui, și milostiv în toate faptele Lui” (Ps. 145:17). Acest fapt nu putea fi pus la îndoială, și cu atât mai puțin să fie negat.

Creștinul spune din nou: „Știu, Doamne, că regulile după care Tu procedezi sunt în acord cu dreptatea și înțelepciunea Ta desăvârșită, și sunt pe deplin mulțumit că suferințele pe care le-ai rânduit asupra mea din când în când sunt doar spre a împlini făgăduința Ta milostivă și credincioasă de a mă face fericit pe veci în Tine însuți”. Un binecuvântat rod al suferinței este când putem vedea astfel scopul Domnului și „cum Domnul este plin de milă și de îndurare” (Iac. 5:11), că gândurile Lui față de noi sunt „gânduri de pace, nu de nenorocire” (Ier. 29:11). „Răbdarea și credința sfinților” (Apoc. 13:10) predau această lecție dificilă, dar aducătoare de cea mai mare mângâiere, despre descifrarea cuvintelor tainice din providența și credincioșia lui Dumnezeu.

Aflat sub cea mai aspră pedeapsă, copilul lui Dumnezeu trebuie să recunoască dreptatea. Răsplata noastră blândă este întotdeauna mai mare, pedeapsa noastră este întotdeauna mai mică decât merită nelegiuirile noastre (Ezra 9:13; comp. cu Iov 11:6). „De ce să se plângă omul cât trăiește?” (Plâng. 3:39). El este într-adevăr în necaz, dar nu în Iad! Dacă se plânge, să se plângă doar de sine și de alegerea lui rătăcită. „Știu, Doamne, că judecățile Tale sunt drepte”, și cine poate să se îndoiască de înțelepciunea Sa? Cine ar acuza chirurgul de cruzime pentru că a tăiat carnea mândră care aducea moartea asupra omului? Cine nu ar recunoaște judecata corectă asupra trudei sale de vindecare? Astfel, când lucrarea dureroasă a Domnului ne desparte de păcatul nostru, ne înțarcă de lume și ne aduce mai aproape de El, ce ne rămâne decât să recunoaștem cu recunoștință dreptatea și adevărul Său? Necredința este mustrată, iar noi, dacă am hrănit suspiciunea că Dumnezeu a „uitat să fie milostiv”, trebuie să mărturisim: „Aceasta este slăbiciunea mea” (cf. Ps. 77:7-10).

Această siguranță a dreptății desăvârșite, a înțelepciunii și cunoașterii intime de către Domnul a stării noastre ne face ne supunem rânduielilor Sale în tăcere și cu simțul datoriei.Astfel, când era sub cea mai apăsătoare durere în familie, Aaron „a tăcut” (Lev. 10:3). Sub o dispensație asemănătoare, Iov a putut să spună: „Domnul a dat, și Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21; comp. cu 2:10). Limbajul lui Eli într-o stare asemănătoare a fost acesta: „Domnul este acesta, să facă ce va crede!” (1 Sam. 3:18). David și-a liniștit sufletul tulburat astfel: „Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi” (Ps. 39:9). Iar când Șimei l-a blestemat, el a spus: „Lăsați-l să blesteme, căci Domnul i-a zis” (2 Sam, 16:11). În resemnarea blândă a credinței, sunamita a recunoscut că este „bine” (2 Împ. 4:26). Ezechia a sărutat toiagul în timp ce îl lovea în țărână: „Cuvântul Domnului, pe care l-ai rostit, este bun” (Isaia 39:8). Iată cât de uniformă este vorbirea copiilor Domnului în pedeapsă: „Știu, Doamne, că judecățile Tale sunt drepte”.

Dar mărturisirea dreptății poate fi doar o convingere naturală. „Faraon a trimis să cheme pe Moise și pe Aaron, și le-a zis: ‚De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați’” (Exod 9:27; comp. cu Jud. 1:7; 2 Cron. 12:6). Credința merge mai departe și vorbește despre credincioșie. David nu doar recunoaște dreptul lui Dumnezeu de a-L trata cum crede de cuviință și înțelepciunea Lui în a trata cu el așa cum făcuse de fapt, ci și credincioșia Lui în a-i da suferință, nu credincioșia Lui chiar dacă i-a trimis suferință, ci în a-i trimite suferință; nu ca și cum ar fi incompatibilă cu dragostea Lui, ci ca însăși rodul dragostei Sale. Nu este suficient să Îi dăm dreptate lui Dumnezeu. Cât de multe motive avem să-L lăudăm! Nu este suficient să te abții să cârtești. Cât de încântătoare este manifestarea credincioșiei și a dragostei lui Dumnezeu! Da, încercările care ni s-au rânduit nu sunt altceva decât împlinirea credincioasă a angajamentelor Sale veșnice. În acest sens, putem vedea mereu (și este privilegiul nostru să credem asta, acolo unde nu putem vedea cu ochii) motivul din spatele multor lucruri dureroase pentru carne. „Care ți-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinții tăi, ca să te smerească și să te încerce, și să-ți facă bine apoi” (Deut. 8:16). Să observăm efectele ei milostive în restaurarea noastră (Ps. 119:67), în învățarea noastră (Ps. 119:71), în vindecarea căderilor noastre (Osea 2:6-7, 14) și în curățarea continuă a păcatelor noastre (Isaia 27:9; 48:10; Zah. 13:9; Ioan 15:2), și apoi să spunem: „Oare nu este manifestată glorios credincioșia lui Dumnezeu?”

Filistenii nu puteau înțelege ghicitoarea lui Samson, cum putea să iasă ce se mănâncă din cel ce mănâncă și miere din cel puternic (Jud. 14:14). La fel de puțin poate lumea să înțeleagă rodul încercărilor creștinului, anume cum Domnul său milostiv îi îndulcește apele amare (Exod 15:23-25) și face așa încât crucea să fie nu pedeapsa, pe cât remediul pentru păcat. Prin urmare, el nu găsește nicio înclinație și simte că nu are niciun interes să se facă vreo schimbare în lucrurile rânduite de Domnul, oricât de revoltătoare ar fi acestea pentru trup și carne. El recunoaște cu ușurință că planurile Lui milostive nu ar putea fi împlinite în alt fel. În timpul încercărilor, creștinului îi sunt oferite multe semne dulci de dragoste, care, în circumstanțe de prosperitate exterioară, nu ar putea fi primite cu aceeași recunoștință și bucurie.

Voi, cei care trăiți liniștiți complăcându-vă în ceea ce această lume săracă vă poate oferi, cât de puțin invidiază creștinul partea voastră de moștenire! Cât de sigur veți fi învățați prin propria experiență să îl invidiați! Bogățiile lumii devin zilnic mai sărace, iar plăcerile ei tot mai lipsite de gust pentru voi, și ce vor fi și cum vor apărea ele când veșnica se va apropia! Dar suferința este semnul special al dragostei Tatălui nostru (Evrei 12:6; Apoc, 3:19), conformarea după chipul lui Isus și pregătirea pentru slujirea și Împărăția Sa. Ea este singura binecuvântare pe care Domnul o dă fără să ne poruncească să o cerem. Așadar, noi o primim așa cum ne-a fost făgăduită, nu ca pe o amenințare; iar când roadele aducătoare de pace ale neprihănirii, pe care le aduce la timpul și pe calea rânduite de Dumnezeu, când ele vor răsări în inimile noastre, vom recunoaște cu smerenie și recunoștință natura dreaptă a judecăților Sale și credincioșia corecțiilor Sale.

Fragment din Works of the Rev. Charles Bridges: Exposition of Psalm 119, Vol. 3 (New York: Robert Carter & Bros, 1849), p. 122-124.