Dumnezeu Își va împlini Cuvântul

„Dumnezeu nu este om ca să mintă” (Num. 23:19).

Aproape că nu există nimic care să dovedească mai categoric depravarea naturii noastre decât acea înclinație spre minciună, pe care o vedem exprimată la copii imediat ce ei încep să vorbească. Chiar și atunci când oamenii ajung la exercitarea deplină a rațiunii lor, ei se abat foarte des de la adevăr, uneori din cauza uitării, alteori din cauza unei schimbări de simțăminte sau înclinații, și alteori din incapacitatea de a-și ține cuvântul. Prin urmare, este caracteristic pentru om să mintă, și suntem cu toții atât de conștienți de acest lucru încât, în chestiuni de mare importanță, le cerem oamenilor să vină cu un jurământ pentru a-și confirma cuvântul și de a încheia legăminte scrise cu ei, pe care avem grijă să le atestăm corespunzător [cu martori].

Dar noi suntem înclinați să credem că Dumnezeu este ca noi și că El poate fi convins să schimbe cuvântul care a ieșit de pe buzele Sale. Se pare că Balac s-a gândit la acest lucru despre El și a trudit prin multe jertfe repetate să-L abată de la planul Său. Dar Balaam a fost inspirat să declare deșertăciunea unei astfel de speranțe și să afirme, într-o comparație aducătoare de o mare umilință, faptul că Iehova nu Se poate schimba.

Pentru a detalia pe deplin sensul cuvintelor lui, haideți să observăm următoarele:

1. Unii oameni cred că Dumnezeu va minți. Dumnezeu ne-a spus cu afirmații categorice și repetate că „trebuie să ne naștem din nou” (v. Ioan 3:7), dar acest lucru este total respins ca nevrednic de crezare de către:

Cei păgâni și profani. Ei se conving că o asemenea strictețe religioasă, așa cum este sugerată de ideea nașterii din nou, nu este necesară, și că ei vor merge în Cer în felul lor.

Cei auto-neprihăniți. Aceștia consideră nașterea din nou un vis al fanaticilor slabi de minte și sunt mulțumiți cu „forma de evlavie” fără să experimenteze vreodată „puterea ei” (2 Tim. 3:5).

Fățarnicii religioși. Aceștia sunt cei care și-au schimbat crezul împreună cu purtarea exterioară și care se consideră creștini, însă credința lor nu „biruie lumea”, nu „lucrează prin dragoste”, nici nu le purifică inimile (1 Ioan 5:4; Gal. 5:6; Iacov 4:8).

Faptul că toți acești oameni cred că Dumnezeu va minți este indubitabil, pentru că, dacă ei ar crede cu adevărat că lucrurile vechi trebuie să dispară și să se facă noi pentru ca ei să poată intra în Împărăția Cerurilor (2 Cor. 5:17), s-ar simți preocupați să afle dacă o astfel de schimbare a avut loc în ei. Ei nu ar fi vreodată liniștiți până nu ar avea o dovadă scripturală că sunt într-adevăr făpturi noi în Hristos Isus. Dar, deoarece acest lucru nu este valabil pentru ei în nicio măsură, este evident că ei nu cred în „mărturia” lui Dumnezeu (1 Ioan 5:10) și, în consecință, oricât de dură ar părea expresia, ei Îl fac pe Dumnezeu să pară un mincinos.

Deși unii nu ezită să accepte aceste gânduri dezonorante despre Dumnezeu,

2. Alții se tem că El ar putea minți. Acest lucru este răspândit printre următoarele categorii de oameni:

Cei aflați sub condamnarea păcatului. Când oamenii sunt profund convinși de păcat, le este extrem de greu să se sprijine doar pe făgăduințele Evangheliei. Dumnezeu făgăduiește să nu respingă pe nimeni care vine la El prin Hristos Isus, ci El promite să-i spele de păcatele cele mai adânci și să îi dăruiască toate binecuvântările mântuirii „fără bani și fără plată” (Isaia 55:1). Dar acest lucru li se pare prea frumos ca să fie adevărat. Acești oameni nu pot concepe cum ar putea Dumnezeu să îi îndreptățească pe cei nelegiuiți (Rom. 4:5), așa că ei caută să devină mai întâi evlavioși, pentru a fi apoi îndreptățiți. Iar dacă nu pot aduce un preț cu mâinile lor, fac pasul înapoi și se lasă pradă temerilor descurajante.

Cei aflați sub ispită sau părăsiți. Dumnezeu a spus că nu le va îngădui copiilor Lui „să fie ispitiți peste puterile” lor (1 Cor. 10:13). Dar când cad în ispită, ei au tendința să spună ca David: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul” (1 Sam. 27:1). Ei nu văd nicio cale de scăpare și, prin urmare, se tem că următorul val îi va zdrobi complet.

Dacă Dumnezeu Își ascunde fața de ei în aceste perioade, ei concluzionează astfel: „Nu există nădejde” (Isaia 57:10, lit. KJV). Ei cred că îndurarea Lui a dispărut pentru totdeauna, iar bunătatea Lui s-a sfârșit complet și pe vecie (Ps. 77:8). Cu toate acestea, Dumnezeu a afirmat atât de des și atât de explicit: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5).

Aceste persoane nu cred în mod deliberat, asemenea celor nelegiuiți, că Dumnezeu va minți, dar au multe temeri și simțăminte de nesiguranță, temându-se ca nu cumva așa ceva să se întâmple. Și este evident că ei fac acest lucru, pentru că dacă nu ar face-o, ar lua Cuvântul lui Dumnezeu și ar rămâne sprijiniți pe el când sunt în întuneric și nu au „lumină” (Isaia 50:10).

Astfel, în general, credincioșia Celui care este adevărul însuși este fie pusă sub semnul întrebării, fie respinsă la nivel practic!

3. Dar Dumnezeu nici nu vrea, nici nu poate minți. Este indescriptibil de umilitor că predicatorii se simt nevoiți să apere credincioșia lui Dumnezeu. Dar, așa cum El însuși a considerat potrivit să facă acest lucru în oracolele sacre [Scriptura, n.tr.], și cum necredința oamenilor este atât de adânc înrădăcinată în ei, noi ne supunem nevoii și ne simțim nevoiți să demonstrăm că El nu va minți.

Mai întâi, să auzim mărturiile celor care L-au testat pe Dumnezeu și L-au dovedit credincios. A avut cineva mai multe ocazii să dovedească credincioșia lui Dumnezeu decât Moise, Iosua și Samuel? Totuși, toți atestă în cel mai solemn mod că El nu i-a înșelat în nimic și că nici nu o va face vreodată (Deut. 32:4; Ios. 23:14; 1 Sam. 15:29).

În al doilea rând, să ne îndreptăm către afirmațiile și apelurile lui Dumnezeu. Ar îndrăzni El vreodată să vorbească atât de categoric în Numele Său dacă făpturile create de El ar putea să-și ducă la îndeplinire acuzațiile împotriva Lui? El a avertizat că îi va pedepsi pe îngeri dacă se dovedesc neascultători. El a denunțat un blestem asupra lui Adam dacă avea să mănânce din pomul interzis. El a amenințat să distrugă întreaga lume cu un potop, să zdrobească Sodoma și Gomora cu foc și pucioasă, și să împrăștie poporul Său de odinioară pe fața întregului Pământ. Poți înțelege acum dacă El a renunțat să pună în aplicare vreunul dintre aceste avertismente. De asemenea, El a făgăduit să-L trimită pe singurul Său Fiu preaiubit ca să moară pentru păcătoși și să-L facă mare printre neamuri, în timp ce propriul Său popor să-L respingă aproape complet. A fost uitată vreuna dintre aceste făgăduințe? Sau, dacă astfel de făgăduințe și avertismente au fost împlinite, există vreun motiv să ne îndoim că El le va împlini pe celelalte? Nu sunt oare acțiunile Lui din trecut atât de multe exemple și făgăduințe cu privire la ceea ce va face El de acum înainte? (2 Petru 2:4-9; Iuda 1:7).

Dumnezeu nu poate minți. Adevărul este la fel de esențial pentru natura divină pe cât sunt bunătatea, înțelepciunea, puterea sau orice alt atribut divin, astfel încât El poate înceta să mai fie bun, înțelept sau puternic pe cât poate lăsa să eșueze măcar o fărâmă sau o frântură din Cuvântul Său. Dacă Dumnezeu S-ar putea dezbrăca pentru o clipă de adevăr, ar înceta să mai fie demn de orice încredere sau afecțiune. Doar despre om se poate spune: „Este mare, înțelept și generos, dar nu te poți baza pe cuvântul lui”. Nu ar fi considerat acest om un personaj vrednic de dispreț? Cum ar fi dezonorat Iehova dacă o astfel de slăbiciune I s-ar putea imputa?

Se pare că Sf. Pavel a fost deosebit de atent să ne ferească să avem cea mai mică îndoială asupra credincioșiei divine, căci el abundă în expresii care declară această perfecțiune a Sa. Dumnezeu, spune el, nu poate minți (Tit 1:2); și din nou, „nu Se poate tăgădui” (2 Tim. 2:13); și, din nou, în termeni și mai categorici, este „cu neputință ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18). Să nu ne închipuim că acest lucru ar diminua puterea lui Dumnezeu, căci a putea minți ar fi o slăbiciune, nu o perfecțiune. Și așa cum este o rușine asupra omului faptul că este predispus să-și încalce cuvântul, tot așa ține de onoarea lui Dumnezeu faptul că El nu va minți și nici nu poate minți.

Cât de deșarte sunt așteptările oamenilor neconvertiți! Oricare ar fi starea lor, oamenii se conving pe ei înșiși că vor fi fericiți când vor muri. Dar cât de înșelătoare trebuie să fie acea speranță care se bazează pe așteptarea că Dumnezeu Se va dovedi mincinos! Cine suntem noi, ca Dumnezeu să Se dezbrace de dumnezeirea Sa (dacă putem spune așa) pentru noi? Și ce siguranță ar trebui să avem că El ne va primi în Cer dacă trăim în contradicție flagrantă față de Cuvântul Său? Oare El nu Și-ar putea schimba din nou cuvântul și să ne arunce în Iad în cele din urmă? Cu siguranță că Raiul nu ar fi fost Rai dacă am avea un astfel de statut atât de precar acolo. Să lăsăm deoparte toate aceste speranțe iluzorii. Să învățăm să tremurăm la Cuvântul lui Dumnezeu și să căutăm să ajungem la acea schimbare desăvârșită, atât a inimii, cât și a vieții, de care sunt atașate făgăduințele mântuirii.

Cât de neîntemeiate sunt temerile celor convertiți! Există o frică sfântă sau o gelozie care este foarte de dorit de la toți oamenii, oricât de eminentă sau bine întemeiată ar fi. Dar există o frică chinuitoare, înrobitoare, care izvorăște din necredință și care încetinește mult înaintarea noastră în viața divină. Noi ne întrebăm: Această frică provine dintr-o teamă legată de propria noastră necredincioșie sau de cea a lui Dumnezeu? Dacă ne îndoim de credincioșia lui Dumnezeu, să ne aducem aminte că darurile și chemarea Lui sunt lucruri de care Lui „nu-I pare rău” (Rom. 11:29), și că acolo unde „a început o bună lucrare”, El „o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Fil. 1:6). Dacă, pe de altă parte, ne îndoim de credincioșia noastră, să ne aducem aminte de cine depinde ea. Dacă depinde în totalitate de noi înșine, cine dintre noi va fi mântuit? Mulțumită lui Dumnezeu, Cel care a fost Autorul credinței noastre S-a angajat să fie Cel care o va desăvârși (Evrei 12:2) și El a făgăduit nu doar că nu Se va despărți de noi, ci că va pune frica Lui în inimile noastre, ca să nu ne despărțim de El (Ier. 32:39-40). „Cine primește mărturia Lui, adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3:33). Să ne consacrăm Lui, știind în cine am crezut și fiind siguri că, întrucât stăm așezați pe temelia Cuvântului Său, suntem neclintiți în siguranță (2 Tim. 2:19).

Fragment din Horae Homileticae: Numbers to Joshua, Vol. 2 (London: Holdsworth & Ball, 1832), 149-153.

Charles Simeon (1759-1836): predicator și cleric anglican; s-a născut la Reading, Anglia.

Vreau, dragi frați, să vă las această impresie în minte, anume că în marea îndatorire a vieții, oricare ar fi ea, cât timp nu stăm neclintiți și nu ne încrucișăm mâinile… totuși Dumnezeu lucrează în noi deopotrivă voința și înfăptuirea bunei Lui plăceri… Dacă ceva este făcut bine, cu succes, Dumnezeu este Cel care dă împlinirea, iar noi Îi dăm slavă. Vreau să știți că, așa cum sarcina este împlinită de El în toate detaliile ei, tot așa, până la sfârșitul vieții voastre, totul va fi făcut prin harul Său, prin voi, de către El, spre cinstea și lauda Sa, în vecii vecilor. – Charles Spurgeon