Hristos, Predicatorul uns

Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să le aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să îi vindec pe cei cu inima zdrobită, să le vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să îi mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți ,terebinți ai neprihănirii’, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui (Isaia 61:1-3).

Chiar dacă este evident că aceste cuvinte sunt importante datorită adevărurilor binecuvântate cuprinse în ele, totuși ele ne sunt prezentate cu o forță dublă, forță care vine din faptul că sunt făcute subiectul primului discurs al Domnului nostru, după intrarea Lui în slujba Sa profetică. Interpretarea lor, pe care El a făcut-o, nu ne lasă cu nicio îndoială legată de potrivirea aplicării lor la El (Luca 4:17-22). De aceea, în timp ce noi „începem de la Scriptura aceasta, și vă propovăduim pe Isus” (cf. F.A. 8:35-36), putem spune cu adevărat: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit” (Luca 4:21). Fie ca recitirea lor să stârnească între noi nu doar o admirație trecătoare, ci o dorință adâncă și permanentă de a ne bucura de binecuvântările revelate în ele. Vorbind despre Mesia, profetul afirmă:

I. Chemarea Lui la slujba Sa. Domnul nostru a fost consacrat slujbei Sale profetice printr-o ungere vizibilă a Duhului Sfânt. La fel cum preoții și regii erau puși deoparte pentru slujbele lor specifice prin turnarea de untdelemn peste capetele lor, tot așa, în anumite ocazii, și profeții erau consacrați (1 Împ. 19:16). Domnul nostru, care a întrecut în toate slujbele Sale într-un fel infinit tot ce a fost înaintea Lui, a fost consacrat printr-o ungere la care untdelemnul n-a fost decât o umbră și un simbol. „Duhul Domnului Dumnezeu” a fost turnat asupra Lui la momentul botezului Lui, iar pogorârea Duhului Sfânt asupra Lui într-o formă vizibilă, ca un porumbel, însemnându-L ca desemnat divin să execute lucrarea și slujba de Mesia (Ioan 1:32-34). Este adevărat că El a fost denumit Mesia și Hristosul tocmai ca urmare a circumstanței că El a fost „uns cu untdelemnul veseliei” mai presus de tot ce a avut parte vreodată de acel dar ceresc (Evrei 1:9; cf. Ps. 45:7). De asemenea, prin acea ungere, El a fost calificat pentru achitarea de slujba ce I-a fost încredințată.

Deși, ca Dumnezeu, Mântuitorul nostru nu putea fi îmbunătățit în vreun fel, totuși ca om, „Isus creștea în înțelepciune, în statură” (Luca 2:52) și a trebuit să fie echipat cu acele daruri și haruri potrivite pentru achitarea de slujba Sa de mijlocire. În consecință, citim că „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34) ca altor profeți, ci în toată plinătatea Lui; și că Duhul S-a odihnit peste El ca „duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2-3). Astfel, El a fost deopotrivă chemat și echipat în același timp, căci deși El fusese destinat pentru lucrarea Sa din veșnicie și pregătit pentru ea de la zămislirea Sa în pântecele fecioarei, totuși darurile și harurile Sale care L-au calificat pentru lucrare n-au fost complete până ce peste trimiterea Sa nu a venit marea pecete din Cer, când El a fost consacrat deschis la slujba lui Dumnezeu. Profetul (Isaia) continuă apoi detaliind,

II. Însărcinarea ce I-a fost dată. Termenii în care însărcinarea Lui sunt exprimați fac o referire specială la sărbătorile care erau proclamate odată la fiecare cincizeci de ani. El a fost trimis,

1. Să le vestească mântuirea tuturor celor ce aveau nevoie de ea. La vremea sărbătorii, toți cei care, prin orice mijloace, au fost nevoiți să își vândă ogoarele și să se facă pe ei înșiși și familiile lor robi față de creditorii lor, erau eliberați din robia lor și li se dădea înapoi în posesie toată moștenirea lor de îndată ce trâmbița răsuna (Lev. 25:10, 41). Evanghelia este acea trâmbiță, iar ea le vestește „robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1). Slujba Domnului nostru a fost să sune această trâmbiță, să anunțe această veste bună, să declare că acest an al eliberării a sosit și că a venit „ziua” când Dumnezeu avea să Se „răzbune” pe toți vrăjmașii și asupritorii lor (Isaia 61:2). Aceasta este cu adevărat o veste bună pentru cei ce își cunosc starea de robie față de păcat și Satana, și care știu că au vândut moștenirea Cerului, dând-o pe plăcerile păcatului! Dar pentru cei ce nu sunt conștienți de vinovăția și pierzarea lor, sunetul trâmbiței pare un zgomot sec – sau mai degrabă o insultă care implică o stare de degradare, pe care ei nu o simt și nu o vor recunoaște. De aceea, însărcinarea Domnului nostru, chiar dacă este vestită tuturor, a fost îndreptată în particular către cei „cu duhul mâhnit”, căci doar pentru ei, cei smeriți sub starea lor ticăloasă, doar pentru ei propovăduirea unei mântuiri fără plată conține o veste bună.

2. Să le dea mântuirea tuturor celor ce o doresc. Pentru cei cu inima zdrobită și mâhniți în suflet din Sion, El a venit ca să le dea binecuvântările pe care ei le doreau. El a fost așteptat ca „mângâierea lui Israel” (Luca 2:25) și El S-a înfățișat îndeosebi în acea calitate. Pentru cei apăsați de un „duh mâhnit” și plângând în „țărână și cenușă” (Iov 30:19; 42:6), El a venit ca să „lege inimile lor zdrobite” și ca să le învioreze sufletele, ca să poată fi mângâiați și să devină ca unii care au fost unși cu untdelemn și îmbrăcați în cea mai frumoasă haină pentru o mare sărbătoare (Isaia 61:2-3). Putem să ne închipuim simțămintele unui om care, într-o clipă, a fost restaurat din cea mai de jos situație de robie și sărăcie, fiind pus în bogăție și cinste, dar trebuie să experimentăm fericirea mântuirii înainte de a ne putea face o idee corectă despre bucuria și fericirea pe care Hristos le infuzează în sufletul zdrobit și credincios. Așa a aplicat Domnul nostru însuși acest pasaj; dar profetul adaugă,

III. Scopurile pentru care El împlinește trimiterea aceasta. În fiecare parte din lucrarea Sa, Domnul nostru a făcut legătura între două mari țeluri ale Sale:

1. Beneficiul omului. Deși cândva noi am fost sădiți ca o viță nobilă, am devenit plante degenerate ale unei vițe ciudate și, în loc să producem roade bune, n-am produs altceva decât strugurii Sodomei și ciorchinii Gomorei (Ier, 2:21; Deut. 32:32). Dar Hristos dorește să corecteze natura noastră decăzută și să ne facă „terebinți [pomi] ai neprihănirii” (Isaia 61:3) în care, „în locul spinului, se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor, va crește mirtul” (Isaia 55:13), astfel încât să fim ca niște pomi sădiți și udați de mâna lui Dumnezeu. Acesta a fost țelul misiunii Lui, și este invariabil efectul lucrării Sale. Dacă ne-am uita doar la convertiții din Ziua Cincizecimii, am vedea în ei o dovadă clară a efectelor produse de Evanghelia predicată – și aceleași binecuvântări le sunt date tuturor celor asupra cărora cuvântul lui Hristos vine cu putere. Ei sunt transplantați din pustie în grădina Domnului, și ei vor avea „ca rod sfințirea, iar ca sfârșit: viața veșnică” (Rom. 6:22).

2. Slava lui Dumnezeu. Acesta nu ar putea fi decât marele țel pe care Isus l-a avut dintotdeauna în vedere: El ar fi păcătuit dacă ar fi avut în mintea Sa vreun țel superior sau chiar comparabil cu acesta. Și cât de bine a fost gândită trimiterea Lui ca să îl promoveze! Privește-L asumându-Și cauza noastră și venind din Cer ca să ne răscumpere – oare putem să nu admirăm dragostea și smerenia acelui Dumnezeu care L-a trimis? Ascultă vestea pe care El o proclamă, o mântuire completă, veșnică și fără plată pentru păcătoșii care pier! Oare nu ne umplem de uimire când auzim de o îndurare atât de uluitoare? Privește la mulțimile de oameni ale căror inimi zdrobite sunt vindecate de El; uite-te la ei cum se bucură pe Pământ sau cum își strigă Aleluia în Cer! Oare nu sunt ei gata să bată din palme de bucurie și să izbucnească în aclamări și osanale? Nu există vreo parte din lucrarea lui Hristos, fie împlinită de El sau încredințată nouă, care să nu ne cheme să Îl proslăvim pe Dumnezeu din toată inima noastră! Laudele lui Dumnezeu vor răsuna în toată veșnicia din mulțimea nenumărată a celor răscumpărați, care vor exclama într-un singur glas: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor” (Apoc. 5:13).

Această temă poate fi folosită mai apoi cu următoarele scopuri practice:

1. Spre convingere. Toți mărturisesc într-un fel nădejdea mântuirii prin Hristos, chiar dacă nu sunt conștienți de starea lor pierdută și neajutorată. Dar chiar dacă ei ar fi mâhniți în duh, dacă și-ar deplânge situația și ar fi cu inima zdrobită că Hristos a venit, ce pot avea ei de-a face cu El, dacă se văd cu inimile curate și nu se smeresc înaintea Lui? „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi” (Marcu 2:17); El nu a venit să „îi cheme pe cei neprihăniți” – cei care își închipuie că sunt neprihăniți – „la pocăință, ci pe păcătoși”. Așadar, nimeni să nu se aștepte că are parte de mântuirea Lui, dacă nu își simte nevoia pentru ea și nu consimte să o primească ca darul Lui liber și nemeritat.

2. Spre mângâiere. Cei ce sunt conștienți că au vândut Cerul și sufletele lor pe un lucru de nimic sunt gata să spună: „poate să scape cel prins din prinsoare?” (Isaia 49:24). Noi răspundem: „poți într-o clipă să arunci legăturile tale și să fii liber, dacă dorești, dar trebuie să primești îndurarea proclamată. Doar crede în Hristos, și moștenirea pierdută a Cerului va fi a ta”… Nu ai nimic cu ce să plătești pentru eliberarea ta, ci primește-o fără plată! Nu ai de ce să te temi de dușmanii tăi, căci ziua răzbunării lui Dumnezeu va veni. Iar El îi va zdrobi pe toți vrăjmașii tăi sub picioarele tale. Lasă doar ca această veste să pătrundă în inima ta, și Dumnezeu Se va proslăvi în fericirea ta veșnică.

Fragment din Horae Homileticae: Isaiah, Vol. 8 (London: Holdsworth & Ball, 1832), 559-563.