Hristos, Robul ales

Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ; și ostroavele vor nădăjdui în legea Lui (Isaia 42:1-4).

Suntem siguri că aceste versete trebuie înțelese ca făcând referire la Hristos, căci evanghelistul ne spune explicit că în El a fost împlinită această profeție (Matei 12:17-21). „Privește cu ochiul credinței, privește și observă, privește și admiră-L pe Robul Meu, pe care-L sprijin”. Sfinții din Vechiul Testament au fost chemați să privească și să Îl țină minte.

Dar ce înseamnă ca noi să privim și să luăm aminte legat de El?

În primul rând, preocuparea Tatălui pentru El și relația cu El, încrederea în El și desfătarea în El. Acest lucru a pus asupra Lui o cinste specială și L-a făcut remarcabil, mai presus de orice altă circumstanță (v. 1). 1. Dumnezeu vorbește despre El ca și cum ar fi angajat pentru El: El este „Robul Meu”. Deși El era Fiu, totuși, ca Mijlocitor,^[1] El a luat chip de rob asupra Sa, a învățat ascultarea de voia lui Dumnezeu și a pus-o în practică, și a luat asupra Sa sarcina de a înainta interesele Împărăției lui Dumnezeu. Prin aceasta, El a fost Robul lui Dumnezeu. 2. Hristos a fost Alesul Tatălui: El este „Alesul Meu”. El nu Și-a arogat slujirea de unul singur, ci a fost chemat de Dumnezeu și ales ca fiind cea mai potrivită Persoană pentru slujbă. Înțelepciunea infinită a făcut alegerea, apoi a proclamat-o. 3. Tatăl Și-a pus încrederea în El: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin” [sau „pe care Mă sprijin”], cum înțeleg unii. Tatăl Și-a pus o încredere în Fiul că El avea să împlinească slujba Lui și, în acea încredere, să aducă „pe mulți fii la slavă”. Aceasta a fost o mare încredere pe care Tatăl a pus-o pe umerii Fiului, dar El știa că El Se ridica la înălțimea ei, fiind deopotrivă capabil și credincios chemării. 4. Tatăl a îngrijit de Fiul: El este „Robul Meu, pe care-L sprijin”, așa cum citim noi. Tatăl L-a purtat în susținerea Lui. El a stat alături de El și L-a întărit. 5. Tatăl Și-a găsit toată plăcerea în Fiul: „Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu”. Plăcerea Tatălui a fost în El [Fiul] din veșnicie, când era „la lucru lângă El, și în toate zilele eram desfătarea Lui” (Prov. 8:30). El a avut o împlinite specială în lucrarea Fiului: El S-a declarat ca găsind toată plăcerea în Fiul (Matei 3:17; 17:5) și, de aceea, L-a iubit pentru că Și-a dat viața pentru oi. Fie ca sufletele noastre să-și găsească desfătarea în Hristos, să se bizuie pe El, să se bucure în El și astfel să fie unite cu El. Apoi, de dragul Lui, Tatăl va găsi toată plăcerea în noi.

În al doilea rând, vedem calificarea Lui pentru slujba Sa: „Am pus Duhul Meu peste El”, făcându-L capabil să Își împlinească slujba (Isaia 61:1). Duhul nu a venit doar ca să „Se odihnească asupra Lui” (Isaia 11:2), nici „cu măsură”, ca peste alți robi ai lui Dumnezeu, ci fără măsură (Ioan 3:34). Dumnezeu pune Duhul Lui asupra acelora pe care El îi folosește ca robi ai Lui, pe care îi va susține și în care Își va găsi desfătarea.

În al treilea rând, vedem lucrarea la care El este rânduit. Ea constă din a „vesti neamurilor judecata”, adică, în înțelepciune, sfințenie și dreptate infinită, să stabilească religia în lume sub legăturile căreia să vină popoarele și ele să se bucure de binecuvântările ei. El a venit ca să vestească înaintea popoarelor judecățile Domnului, care fuseseră ascunse de ei (Ps. 147:20), devenind „lumina neamurilor” (Luca 2:32).

În al patrulea rând, vedem blândețea și bunăvoința cu care Fiul avea să împlinească această slujbă (v. 2-3). El avea să o ducă la bun sfârșit: 1. În tăcere și fără zgomot. „El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga” (Matei 12:19). Nu se va propovădui, „Iată, Hristosul este aici” (Marcu 13:21), ca atunci când marii prinți călăresc în intrarea lor triumfală în popor. Trâmbițele nu vor suna înaintea Lui și niciun zgomot al mulțimilor nu Îl va urma. El nu avea să Se lupte cu opoziția cu care a fost întâmpinat, ci a îndurat cu răbdare împotrivirea păcătoșilor față de El. Împărăția Lui este spirituală și, de aceea, armele ei nu sunt carnale, iar înfățișarea ei nu este pompoasă. Ea nu vine în așa fel încât să fie văzută cu ochii firești. 2. Cu blândețe și fără asprime. El avea să fie răbdător cu cei răi, deși putea să îi zdrobească, pentru că sunt ca niște trestii frânte. El le va da timp să se pocăiască și nu îi va zdrobi de îndată. El avea să îi suporte așa cum a făcut-o cu Ierusalimul, chiar dacă ei au fost foarte insultători, ca un muc care fumegă (Isaia 65:5). El avea să fie blând cu cei slabi, cei care au o viață foarte firavă, o flacără mică. El nu avea să îi disprețuiască pe cei slabi ca o trestie, loviți de îndoieli și temeri ca o trestie frântă, pe cei ce sunt ca un muc care fumegă, ca mucul unei lumânări abia aprinse, gata să se stingă. El nu va veni împotriva loc cu puterea Sa mare. El nu va pune pe umerii lor mai multă lucrare sau suferință decât pot ei purta, care altfel i-ar zdrobi și stinge. Nu, ci El va lua în seamă cu blândețe starea lor firavă. În acest text sunt mai multe lucruri prezentate implicit decât exprimate explicit. El nu va rupe trestia frântă, ci o va întări ca să poată deveni ca un cedru în curțile Dumnezeului nostru. El nu va stinge mucul care fumegă, ci va sufla asupra lui ca să îl înflăcăreze. Observați că Isus Hristos este foarte blând cu cei care au har adevărat, chiar dacă ei sunt foarte slabi în har; și El primește dorința sufletelor lor, iertând și trecând peste slăbiciunea firii.

În al cincilea rând, putem observa curajul și consecvența cu care El avea să persevereze în această lucrare, ca să o ducă la bun sfârșit (v. 4). „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa”. Chiar dacă El trebuie să facă o slujbă grea și să Se confrunte cu multă împotrivire, și chiar dacă știa mai dinainte cât de nemulțumitoare avea să fie lumea, totuși El merge înainte și împlinește lucrarea până ce a putut spune „s-a isprăvit” (Ioan 19:30). El îi face pe apostolii și slujitorii Lui în stare să meargă înainte în lucrarea lor și să nu eșueze, nici să ajungă descurajați până ce ei înșiși își încheie lucrarea și își primesc mărturia împlinirii ei. Astfel, El împlinește lucrarea la care S-a angajat. 1. El „vestește judecata după adevăr”. Printr-un șir lung de minuni, încheindu-se cu învierea Sa, El avea să dovedească pe deplin adevărul învățăturii Sale și originea și autoritatea divină a acelei religii sfinte pe care El a venit să o întemeieze. 2. El face judecată pe Pământ. El ridică stăpânirea Lui în lume, o Biserică a Sa printre oameni. El reformează lumea și, prin puterea Evangheliei și a harului Lui, El stabilește principii în mințile oamenilor care să îi încline să îi facă înțelepți și drepți. 3. Ostroavele Neamurilor „nădăjduiesc în Legea Lui”, nădăjduiesc în Evanghelia Lui, adică ele o primesc ca și cum ar fi un lucru pe care l-au așteptat de mult timp. Ele vor deveni ucenici ai Lui, vor sta la picioarele Sale și vor fi gata să primească Legea din gura Lui: „Ce voiești, Doamne, să facem?”

Fragment din Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible.

[1] Mijlocitor – persoană care mediază între două părți aflate în conflict”. „A fost plăcut lui Dumnezeu, în planul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și om; să fie Profet, Preot și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați prin El” (v. Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra, 1689, cap. 8.1). Vedeți de asemenea revista Vestitorul Evangheliei Harului nr. 19, Hristos, Mijlocitorul.