Cel mai important lucru în discuție în ce privește interpretarea Psalmilor este legat de aplicarea lor la Hristos. Cât de mesianici sunt ei? Are vreo parte din ei o aplicare primară la David sau Solomon, și o referire secundară la Hristos? Au fost acești regi personaje tipologice pentru Mântuitorul? Dacă da, cât de departe putem merge în a-i trata ca tipologici?

În această chestiune poate exista pripă și nesăbuință de ambele părți. O imaginație neînfrânată poate găsi presupuse analogii acolo unde nimic nu este avut în intenție sau sugerat. Apoi o abordare rece, critică, poate respinge până și cele mai izbitoare tipologii. A spune că nimic din Vechiul Testament nu este un simbol al lui Hristos decât dacă Noul Testament afirmă explicit că este ar fi atât de contrar rațiunii pe cât ar fi să spunem că nicio profeție din Vechiul Testament nu are legătură cu Hristos decât dată este citată ca atare în Noul Testament. Întreaga epocă veche a fost plină de simboluri și imagini tipologice. Așa ne învață Pavel în Evrei 10:1. Pe de altă parte, cei fanteziști vor perverti totul.

De aceea, trebuie să manifestăm seriozitate în explicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Scriptura le cere oamenilor să folosească bunul simț. Când le lipsește acest lucru, ei vor greși indiferent care ar fi regulile de interpretare pe care ei le adoptă. Ei trebuie să dovedească toate lucrurile.

S-a spus deseori că Cocceius[1] a dus interpretarea tipologică la extremă, găsindu-L pe Hristos absolut pretutindeni. Deopotrivă Hristos și apostolii Lui au propovăduit că Vechiul Testament este foarte plin de Mesia și Împărăția Lui (v. Luca 24:44 și F.A. 3:24). Aceste pasaje sunt susținute de Luca 24:27, 2 Timotei 3:15 și multe altele. De aceea, dacă Cocceius L-a găsit pe Hristos „în toți prorocii”, cei inspirați au făcut același lucru cu mii de ani în urmă. Se poate ca el să fi greșit în unele dintre perspectivele sale, dar o analiză a operei sale pe tema cărții Psalmilor mă mulțumește, arătându-mi că el este o călăuză mult mai sigură și mai sănătoasă decât oricare dintre criticii lui. Acest mare om a scris într-o vreme când lumea o luase razna, iar încercarea lui de a-i aduce aminte omului de adevărurile simple ale Scripturii au stârnit o împotrivire virulentă, umplându-i numele cu ocări nemeritate. El nu a prezentat nicio regulă de interpretare a Psalmilor mai cuprinzătoare decât a lui Horsley: „Nu există o singură pagină din această Carte a Psalmilor în care cititorul evlavios să nu Îl găsească pe Mântuitorul lui, dacă o citește cu atenție să Îl găsească”.[2] Matthew Henry spunea că în Cartea Psalmilor „se găsește atât de mult din Hristos și Evanghelia Lui, ca și lucruri despre Dumnezeu și Legea Lui, că ea a fost denumită rezumatul sau sumarul ambelor Testamente… David a fost un personaj tipologic al lui Hristos, care S-a coborât din el, nu din Moise, pentru că Hristos a venit ca să îndepărteze jertfa[3] (familia lui Moise a fost în curând pierdută și nu se știe nimic de ea), și ca să întemeieze și să perpetueze bucuria și lauda, căci în Hristos, familia lui David nu va avea sfârșit”.[4]

Marea cheie pentru interpretarea Psalmilor în ceea ce îi privește pe David și Solomon se găsește în 2 Samuel 7, unde Dumnezeu dă o făgăduință clară că sămânța lui David va domni pe veci. Acea făgăduință nu poate fi considerată bună decât în Hristos Isus.

Episcopul Chandler remarcă pe bună dreptate că „evreii trebuie să fi înțeles că David, prințul lor, a fost o imagine a lui Mesia… Altfel ei nu ar fi făcut din Psalmii lui parte din închinarea lor zilnică, nici David nu i-ar fi dat bisericii ca să fie folosiți astfel, dacă ei nu ar fi fost meniți să îi învețe și să îi susțină în credința în acest lucru fundamentat. Dacă Psalmii nu L-ar avea în vedere pe Mesia, ar fi fost absurd ca ei să celebreze de două ori pe zi în devoțiunile publice evenimentele din viața unui om deja mort de atât de mult timp încât să nu mai aibă nicio legătură acum cu evreii și cu circumstanțele din viețile lor, sau să transpună întregi pagini în rugăciunile lor pentru venirea lui Mesia”.[5]

Gill spune că „tema acestei cărți este măreață și specială; mulți dintre psalmi au în vedere Persoana, slujirile și harul lui Hristos; suferințele și moartea Lui, învierea, înălțarea și așezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu; astfel, ei sunt foarte potriviți pentru dispensația Evangheliei”.[6] Dr. J. A. Alexander spunea: „Legătura cu făgăduințele mesianice, care fusese întreruptă de veacuri și ascunsă dincolo de ritualurile profetice, era de acum înnoită prin adăugarea unei noi legături în marea făgăduință mesianică făcută lui David (2 Sam. 7) despre succesiunea perpetuă în familia sa”.[7]

Discutând pe marginea chestiunii „dacă toți Psalmii ar trebui aplicați sau nu la Hristos”, Scott spune: „Nu încape îndoială că fiecare minte evlavioasă va accepta că fiecare dintre aceștia ne îndreaptă atenția imediat către El în Persoana, caracterul și slujbele Lui; sau că poate fi aplicat astfel încât să îi îndrepte gândurile credinciosului către Acela care este centrul întregii religii acceptabile”. Leighton spune: „Există multe lucruri în Psalmi și în alte părți din Vechiul Testament care sunt aplicate lui Hristos de către apostoli, lucruri pe care, în lipsa autorității lor, nimeni nu le-ar fi considerat ca referindu-se la El”.[8]

De aceea, am putea cădea de acord cu Morison asupra faptului că noi „nu vedem nicio călăuză infailibilă decât în comentariile și aplicațiile făcute de Hristos și apostolii Lui”;[9] și totuși, am putea spune în consecință că „mulți dintre psalmi au un sens dublu atașat lor, care nu poate fi pus în discuție”. Și există mult adevăr în remarca făcută de Dr. Allix, care spunea că, „deși sensul a aproape 50 de psalmi este stabilit de autori divini [sau inspirați]… totuși Hristos și apostolii Lui nu au citat toți psalmii pe care i-ar fi putut cita, ci au făcut asta doar ca să le dea o cheie celor ce i-au auzit, cheie cu care ei să poată aplica aceleași subiecte din Psalmi, folosind aceeași abordare și exprimare”.[10]

În acest sens, nimic nu a fost menit să se opună regulii de interpretare prezentată de Melanchthon,[11] anume că trebuie să căutăm întotdeauna sensul gramatical al Scripturii, nici aceleia prezentată de Hooker:[12] „Eu susțin ca regulă cu totul infailibilă în explicațiile la Sfânta Scriptură că acolo unde stă în picioare o construcție literală, cu cât te îndepărtezi de litera pasajului, cu atât în general ajungi la cele mai rele interpretări”. Așadar, haideți ca, în toate cazurile, să recunoaștem sensul literal sau primar al Scripturii.

Dar acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să recunoaștem în multe cazuri sensul spiritual sau secundar. Un lucru spus despre David poate fi adevărat despre el în sens literal. Astfel, avem sensul primar. Dar David a fost un personaj tipologic al lui Hristos, iar ceea ce el spune în sens primar despre sine poate avea o împlinire secundară în Hristos, și așa avem sensul spiritual. Dacă nu am admite aceasta, cum ar fi posibil vreodată să aplicăm învățăturile despre persoanele tipologice la personajele la care ele se referă tipologic? Când avem de-a face cu o figură de stil, primul lucru ce trebuie făcut este să descoperim fundamentul și sensul figurii de stil, iar următorul este să îl aplicăm temei în discuție.

Aceasta nu este o permisiune neînfrânată la tot soiul de închipuiri, fără judecată. Vitringa avea dreptate când a condamnat ceea ce deseori era acceptat în numele spiritualizării: „Eu nu neg că mulți oameni cu minți neînvățate și cu o judecată superficială au fost lăudați în aproape orice epocă a istoriei Bisericii, față de persoane ca ei, pe ideea că, în numele interpretărilor alegorice date Scripturii, au venit cu închipuiri slabe și prostești pentru care nu exista nici ungere, nici judecată și nici discernământ spiritual; ei au născocit niște taine care izvorăsc din cele mai bizare invenții, fie legate de pasaje nepotrivite, fie de aplicații greșite în orice pasaj, fără a face deosebire de circumstanțe, fără vreun fundament în alegorie sau asemănarea în exprimare. Așa că nu mă mai miră că multe persoane de bun simț au ajuns să se întrebe dacă nu cumva ar fi mai bine să abandoneze cu totul acest studiu, lăsându-l pe mâinile celor despre care experiența ne învață că foarte puțini au această abilitate, așa că s-a ajuns ca Sfânta Scriptură să fie explicată celor neîndemânatici în așa fel încât o mare rană să fie făcută chestiunii în sine și să stârnească aplauzele celor profani”.[13]

Adevărul este că nimic nu este de o importanță mai mare pentru cel ce interpretează Scriptura decât bunul simț. Un om nesăbuit sau capricios va aplica greșit chiar și cele mai bune reguli de interpretare. În zadar ne așteptăm la înțelepciune din partea celor cărora le lipsește bunul simț. Martin Bucer spunea: „Va fi de o mare valoare pentru Biserică dacă, uitând de alegorii și de alte superficialități, care sunt nu doar seci, ci se și abat foarte mult de la măreția învățăturii lui Hristos, noi toți am înțelege simplu și cu seriozitate ceea ce Domnul vrea să ne spună”. [14] Tot astfel, nu putem aplica într-un fel corect la Hristos psalmii de pocăință[15] sau să Îl reprezentăm ca și cum ar cere iertare. În Sine, El a fost sfânt, nevinovat, nepătat, despărțit de păcătoși, perfect inocent, neavând nimic de care să trebuiască să Se pocăiască. Iar dacă păcatul care I-a fost imputat ar fi trebuit să I se ierte, atunci El nu ar fi putut să facă ispășire pentru el. Iertarea este cu adevărat non-imputare. Tot astfel, noi nu putem aplica niciodată la Hristos acele părți ale Psaltirii care pledează pentru supunerea corupțiilor [firii pământești]. El n-a avut nimic corupt care să trebuiască supus. Totuși, remarca lui Hilary este de o mare importanță: „Cheia Psalmilor este credința lui Hristos”.[16]


[1] Johann Cocceius (1603-1669) – teolog reformat olandez.

[2] Samuel Horsley (1733-1806), The Book of Psalms (London: F.C. & J. Rivington, 1815), x-xi.

[3] cu sensul de a pune capăt sistemului mozaic al jertfelor – n.ed.

[4] Matthew Henry (1662-1714), An Exposition of the Old and New Testament, Vol. 3 (Philadelphia, PA: Barrington & Haswell, 1828), 195.

[5] Edward Chandler (1666-1750), A Defence of Christianity from the Prophecies of the Old Testament (London: James & John Knapton, 1728), 198.

[6] John Gill (1697-1771), An Exposition of the Old Testament, Vol. 3, The Baptist Commentary Series (London: Mathews and Leigh, 1810), 524.

[7] Joseph Addison Alexander (1809-1860), The Psalms Translated and Explained (Edinburgh: Andrew Elliot; James Thin, 1864), 7.

[8] Robert Leighton (1611-1684) – predicator și teolog scoțian.

[9] John Morison, An Exposition of the Book of Psalms (London: Ebenezer Palmer, 1829), ix.

[10] Pierre Allix (1641-1717), The Book of Psalms (London: John Taylor, 1701), ix.

[11] Philip Melanchthon (1497-1560) – teolog german și succesorul lui Luther.

[12] Richard Hooker (1554-1600), Of Ecclesiastical Polity and Other Works, Vol. 2 (London: Holdsworth and Ball, 1830), sect. 59, 211.

[13] Campegius Vitringa (1659-1722) – teolog reformat olandez.

[14] Martin Bucer (1491-1551) – reformator protestant din Strasbourg, Franța.

[15] psalmi de pocăință – șapte psalmi (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143) care exprimă pocăința.

[16] Hilary [sau Ilarie] de Poitiers (cca. 315-368) – episcop francez, apărător al dumnezeirii lui Hristos.


Fragment din Studies in the Book of Psalms (Philadelphia; Edinburgh: J. B. Lippincott Company; A & C Black, 1872), 16-18.

Sus