Smerirea lui Hristos

În ceea ce privește smerirea¹ Mântuitorului nostru, limbajul Scripturii este unul categoric: El „S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7-8). Aceasta este o vedere generală asupra smeririi Domnului, lucru care a fost și va rămâne pe veci subiectul uimirii și al cântării îngerilor și oamenilor răscumpărați. Toată istoria Domnului nostru de pe pământ a fost o serie de acțiuni de smerire și golire de Sine ale Lui.

Vreau să începem studiul acesta cu circumstanțele smerite în care El a venit în această lume. Soțul mamei Sale era un meșteșugar, și se presupune în mod obișnuit că el era tâmplar (Matei 13:55). Atât Iosif cât și mama lui Isus erau descendenți din familia lui David (Luca 2:4). Totuși, familia Lui ajunsese într-o stare atât de neînsemnată în Israel, încât atunci când Iosif și Maria au sosit la Betleem, genealogia lor davidică nu le-a atras niciun fel de atenție sau favoruri din partea altora, ci au trebuit să locuiască într-o încăpere construită pentru animale. Acela a fost locul în care mama Domnului nostru a dat naștere copilului ei, unde L-au învelit în scutece și L-au așezat într-un staul, pentru că nu exista loc pentru ei la casa de poposire (Luca 2:7). La vremea când L-au adus pentru a-L prezenta înaintea lui Dumnezeu la templu, jertfa pe care ei au adus-o a fost jertfa celor mai săraci: „o pereche de turturele sau doi pui de porumbei” (Luca 2:24). Legea lui Moise le permitea oamenilor să aducă acea jertfă în cazul în care nu puteau „să aducă un miel” (Levitic 12:8). Astfel, femeia care s-a bucurat de un har special între femei era una ce trăia în sărăcie profundă, fiind neglijată de ceilalți. Primul ei născut a moștenit această stare. N-am auzit de vreun alt copil să se fi născut într-un staul, decât de pruncul sfânt Isus.

La nașterea Lui, Domnul nostru a avut asupra Sa toate slăbiciunile prunciei. El a fost la fel de neajutorat și dependent de părinții Lui ca toți ceilalți copii. Istoria inspirată ne spune că El „creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Astfel, Isus a avut parte de toate greutățile copilăriei.

Imediat ce Irod cel Mare a auzit despre nașterea Lui, fiind un om crud și sângeros, și-a pus în gând să Îl omoare. El a ucis toți copiii din acea parte a țării, cu speranța că Îl va distruge în mod cert și pe Isus. Ca urmare a avertismentului venit la timp din partea lui Dumnezeu, Pruncul mântuitor a fost salvat de răul acesta, dar a fost salvat doar prin faptul că părinții L-au luat și au fugit în Egipt, acel Egipt, acea „Rahav” și acel „Leviatan” al Scripturii. Oamenii cruzi, idolatri și degradați ai acelei țări aveau o ură ereditară și îndelungă împotriva iudeilor, dar acum țara lor era un azil mai sigur pentru această binecuvântată familie decât ar fi fost orice oraș sau sat din Iudeea. La întoarcerea lor din Egipt, ei s-au stabilit în Nazaret. Într-un fel, acest loc avea o reputație proastă. Chiar și Natanael, omul lipsit de viclenie, a mărturisit aversiunea răspândită printre evrei când a spus: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Isus Și-a petrecut majoritatea vieții în Nazaret, până la vârsta de 30 de ani. Nazaretul nu este menționat niciodată în Vechiul Testament, nici măcar de către Josephus². Profeția spune că Hristos avea să fie „disprețuit și părăsit de oameni” (Isaia 53:3)…Nazaretul era cunoscut cel mai probabil pentru ferocitatea și brutalitatea locuitorilor lui (Luca 4:16-30). El nu era locul unde să fi existat vreo școală faimoasă. Ca loc de rezidență, a avut avantajul că era retras, dar poziția lui geografică a fost cu totul deosebită. Domnul nostru a locuit aici și a avut aceeași ocupație ca și Iosif, căci concetățenii Lui spuneau: „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei?” (Marcu 6:3).

Dacă a existat vreo școală la Nazaret, Isus nu pare să fi urmat această scoală, căci evreii au spus: „Cum are omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” (Ioan 7:15).

O altă parte a smeririi lui Hristos a constat în ispitirea Lui (Evrei 2:18; 4:15). Este adevărat însă că prințul acestei lumi nu a găsit nimic de învinuit la El (Ioan 14:30). În sufletul Lui sfânt n-a existat nimic care să fie aprins prin săgețile înfocate ale Satanei, dar se poate ca Isus să fi fost umplut de repulsie atunci când I s-au făcut sugestii atât de murdare. Atât cât cunoaștem, primul Său mare conflict cu vrăjmașul a fost dus în pustie și a ținut 40 de zile (Luca 4:2). Hristos era pe punctul de a-Și începe lucrarea publică, și se retrăsese în pustie, având cele mai bune dorințe de a intra în părtășie cu Dumnezeu. Totuși, Satana a încercat continuu să Îl deranjeze. Ispita a fost din ce în ce mai rea. Vrăjmașul L-a ispitit să folosească puterea Sa miraculoasă pentru a-Și dovedi dumnezeirea înaintea Satanei și pentru a-Și satisface foamea, pentru că nu mâncase nimic de 40 de zile. Tot așa, cel rău L-a ispitit pe Domnul să acționeze greșit prin a Se arunca de pe creasta templului. În final, cel rău I-a oferit Domnului averi mari și onoruri deosebite, împărățiile acestei lumi și slava acestora, dacă Domnul ar fi consimțit să facă un singur act de idolatrie. Nu mică a fost puterea acestor atacuri lansate asupra lui Hristos în momentele Sale de solitudine. Chiar dacă fiecare asalt a fost un eșec total, diavolul s-a îndepărtat de El doar pentru o vreme (Luca 4:13). Mântuitorul a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar a fost fără păcat (Evrei 4:15).

Așa cum S-a născut, Isus a trăit și a murit sărac. El a spus că „vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Matei 8:20). În decursul lucrării Sale, se pare că El a trăit în mare parte din dărnicia unor femei sărace și evlavioase. El a cunoscut bine ce înseamnă să suferi de foame și de lipsuri. Când I s-a cerut să plătească o taxă, chiar dacă pentru El și pentru Petru aceasta era de un ban, n-a putut să o plătească fără a face o minune.

Un alt element al smeririi lui Hristos a fost că El a avut de suferit în această lume. El a fost „omul durerii” (Isaia 53:3) mai mult decât orice om care a trăit vreodată. El a fost expus dezamăgirii, durerii, anxietății, relelor altora, conștientizării lipsei de mulțumire din partea oamenilor, ca și durerilor ce rezultă din nepăsarea unora și ignorarea tuturor principiilor prieteniei. Sufletul Său sfânt a fost umplut de durere când a fost respins cu toată cruzimea. „El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:10-11).

Niciunul dintre împărații acestei lumi nu L-a cunoscut (1 Corinteni 2:8). „Era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:3). Nenumăratele vorbe rele care I-au fost aduse trebuie să Îl fi străpuns adânc. Oamenii orașului unde El crescuse au fost atât de ofensați de la prima Sa predică în sinagogă, încât au încercat să Îi ia viața prin a-L arunca de pe o stâncă înaltă (Luca 4:16-30). Când El spus că exista de dinainte de Avraam, evreii au ridicat pietre pentru a le arunca asupra Lui (Ioan 8:59). După ce a salvat doi oameni din cele mai înfricoșătoare chinuri, și după ce s-au pierdut câțiva porci, întreaga cetate a gherghesenilor „L-au rugat să plece din ținutul lor” (Matei 8:34). Ei au preferat mai degrabă să stea în mijlocul porcilor și a oamenilor demonizați, în loc să-L aibă pe Prințul păcii. După aceea, la momentul judecării Lui, evreii au strigat: „Ia-L, ia-L” (Ioan 19:15). Aceștia au preferat ca un criminal să fie eliberat în comunitatea lor, decât ca Fiul lui Dumnezeu să le predice în continuare învățăturile Sale cerești. Strigătul lor a fost „nu pe El, ci pe Baraba” (Ioan 18:40). În decursul întregii Sale lucrări, liderii religioși care Îl dușmăneau au negat că Dumnezeu Îl trimisese (Ioan 10:24-26), deși nu a existat vreodată o lucrare atât de bine atestată ca fiind divină. Niciodată n-au fost întâlnite atâtea dovezi divine care să fie tratate cu atâta răutate.

Niciodată nu au fost folosite atâtea nume și epitete jignitoare asupra cuiva. Vrăjmașii Lui au spus că El era un amăgitor (Ioan 7:12), un lacom de mâncare și un băutor de vin, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor (Matei 11:19). Ei au spus că El ar fi fost în tovărășie cu prințul diavolilor și că ar fi făcut minuni cu puterea Satanei. Mai presus de orice, El a avut de îndurat împotrivirea păcătoșilor (Evrei 12:3). Aceste lucruri nu au fost lipsite de efectele lor înfricoșate asupra naturii Sale rafinate și blânde. „Atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Vorbind în Numele Lui, profetul a spus: „Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Psalmul 69:20). Același profet spusese în altă parte tot în Numele Lui: „Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce mă văd își bat joc de mine, își deschid gura, dau din cap” (Psalmul 22:6-7).

Istoria rasei noastre nu ne oferă vreun egal în ce privește lipsa compasiunii noastre față de omul aflat în suferințe grele cum este istoria lui Isus. Niciun fel de batjocură și niciun fel de jignire nu au părut să fie indecente din partea vrăjmașilor Lui, în mijlocul agoniilor Sale (Matei 27:40-43). În cea mai mare dintre încercările Sale, când avea nevoie deosebită de slujirea prietenilor Lui, „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Matei 26:56). Până și cel mai curajos dintre toți ucenicii Lui s-a lepădat de trei ori de El, și chiar cu blesteme și jurăminte (Marcu 14:71). N-a existat vreo privire a unui prieten care să stârnească atâta surpriză, regret și mustrare ca atunci când Hristos a privit la Petru, după ce a cântat cocoșul.

De El nu s-a lepădat doar un ucenic, ci a fost trădat de un altul într-o manieră plină de ipocrizie crasă, chiar cu un sărut (Luca 22:48). Motivul general al trădării Sale a fost depravarea lui Iuda. Motivul special a fost lăcomia lui. Totuși, fiul pierzării L-a vândut pentru banala sumă de 30 de arginți, suma stabilită prin Legea lui Moise ca preț al unui sclav, preț ce trebuia plătit stăpânului său dacă robul i-ar fi murit fiind lovit de vita vecinului (Exod 21:32). Vorbind profetic despre această sumă, Zaharia o denumește ironic “prețul scump”. El a aruncat această sumă în visteria Casei Domnului printr-un gest de batjocură (Zaharia 11:13).

Un alt element în smerirea Domnului nostru a fost caracterul mărturiei adusă la judecata Lui. Martorii au fost toți mituiți. Evreii „căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfățișat mulți martori mincinoși” (Matei 26:59-60). Altfel spus, Legea cerea existența a doi oameni care să aibă aceeași mărturie, iar preoții n-au fost capabili să găsească doi oameni care să spună același lucru. „La urmă au venit doi, și au spus: Acesta a zis: ‚Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile’” (Matei 26:60-61). Acești martori au mințit, fiindcă nu au Îl auziseră spună nimic despre distrugerea templului, iar ceea ce El a spus a fost foarte diferit de pretențiile lor. „Stricați Templul acesta” – adică ucideți acest trup – „și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Acuzația adusă a fost absurdă și stupidă, după cum a fost și mincinoasă. Nu este de mirare că Isus i-a ignorat și nu a răspuns nimic. Iudeii au simțit că nu aduseseră o acuzație gravă, așa încât au încercat să smulgă de la El mărturisirea că era Hristosul, Fiul Celui binecuvântat. Domnul nostru a considerat că acesta era un moment potrivit să vorbească, clipă în care a făcut acea „frumoasă mărturisire” (1 Timotei 6:13), care a fost de atunci încoace atât de prețioasă pentru Biserică. El a spus că era Hristosul.

Tratamentul din partea judecătorului a fost o sursă de smerire profundă a lui Isus, fiind de altfel dezonorant pentru Pilat. Dacă credem istoria, Pilat era un monstru de avariție, cruzime, încăpățânare și comportament perfid. Anterior, el se aruncase asupra unor sărmani galileeni și îi măcelărise în timp ce își aduceau jertfele, amestecând sângele lor cu sângele jertfelor (Luca 13:1). Nici respectul pentru viață și nici seriozitatea religiei nu puteau să îl frâneze. El a mărturisit în mod repetat că Isus nu încălcase nicio lege, că nu comisese nicio infracțiune. Soția lui Pilat îl avertizase să nu aibă nimic împotriva acestui Om neprihănit, dar el știa că marii preoți Îl dăduseră pe Isus în mâna lui din invidie. Totuși, el s-a temut că avea să își piardă locul și funcția dacă nu pronunța sentința dorită de aceștia asupra lui Isus. În loc să se supună convingerilor sale clare, el a plecat urechea la vrăjmașii răi ai Celui ce suferea nevinovat și care se găsea înaintea lui, întrebându-i ce sentință ar dori să Îi aplice (Matei 27:18-19, 24; Ioan 19:12-16). Înainte de a se supune violenței mulțimii adunată în jurul scaunului său de judecată, această creatură mercenară și nestatornică a făcut un firav efort de a-i convinge pe iudei de faptul că Prizonierul aflat înaintea lui n-ar fi trebuit să moară, spunând: „Dar ce rău a făcut?” (Matei 27:23).

Odată eșuată această încercare, el s-a gândit să își salveze popularitatea și să salveze viața lui Isus prin a lucra la simpatiile lor. Astfel, L-a dat pe Isus să fie biciuit. Aceasta a fost o pedeapsă înfricoșătoare. Spatele I-a fost dezgolit, brațele erau întinse în sus, iar biciul era mânuit prima dată cu mâna dreaptă, apoi cu mâna stângă. Adesea oamenii leșinau văzând chinurile celor care erau astfel pedepsiți. Toate acestea fuseseră prevăzute de profetul evanghelic: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări” (Isaia 50:6). Însă aceste lucruri nu au avut niciun efect în a stinge mânia mulțimii înrăite. Mai mult, chinurile Lui nu au stârnit nicio acțiune dreaptă în mintea judecătorului. Astfel, el a ordonat ca Victima sa nevinovată să fie răstignită (Matei 27:26). Adesea se pune întrebarea aceasta: Ce s-a întâmplat cu Pilat? Crimele sale în rândul galileenilor și alte acte asemănătoare de violență probabil că ar fi fost de ajuns pentru demiterea lui, dacă Tiberius n-ar fi murit³. Totuși, el a ajuns să fie disprețuit de succesorul acelui împărat, a fost demis din slujba lui, a devenit un ticălos alungat de toți și și-a sfârșit viața prin a se sinucide.

Așa cum felul în care Isus a fost judecat a fost o batjocură la adresa oricărei justiții și a decenței, tot așa batjocura la adresa Lui a ținut până la capăt. Oamenii L-au scuipat în față și L-au lovit. Alții L-au pălmuit și L-au întrebat: „Cine Te-a lovit?” Ei L-au dezbrăcat și au pus asupra Lui o robă împărătească din purpură, ca și cum ar fi fost un personaj regal. Toate acestea au fost făcute doar în derâdere. Apoi au îndesat pe capul Său o cunună de spini, punându-I în mâna dreaptă un fir de trestie, plecându-și genunchii înaintea Lui și batjocorindu-L prin a spune: „Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” Apoi L-au scuipat, I-au smuls trestia din mână și L-au lovit cu ea peste cap. După ce L-au batjocorit în felul acesta, I-au luat roba, L-au îmbrăcat cu hainele Sale și L-au dus să Îl răstignească (Matei 26:67-68; 27:28-31).

Ar fi fost un lucru cu adevărat uluitor dacă, după o întristare și durere atât de îndelungată, lipsită de cele mai mici momente de odihnă, după bătăi și biciuiri, Hristos n-ar fi ajuns la capătul puterilor Sale. Și așa descoperim că s-au petrecut lucrurile. La început, El Și-a purtat crucea (Ioan 19:17), dar, după cum era de așteptat, n-a putut să o ducă prea departe. Atunci acei oameni au întâlnit un bărbat din Cirena, numit Simon. Matei ne spune că ei l-au silit să Îi poarte crucea, iar Luca relatează că au pus asupra lui Simon crucea pe care să o ducă după Isus (Matei 27:32; Luca 23:26). Nu știm sigur cine era acest Simon, prieten sau vrăjmaș, și nici ce a simțit el în acea tristă întâmplare, dar este posibil să fi fost suspectat de a fi sprijinit cauza lui Hristos. Nu este sigur nici dacă el a dus toată crucea, sau doar partea de dinapoi a ei.

Pe măsură ce procesiunea a avansat, o mulțime de bărbați și femei L-au urmat pe Isus, femeile plângându-L și bocindu-L. Dar Isus, știind că în curând avea să treacă de necazurile Sale și văzând gloria care avea să le urmeze, s-a întors către ele și a spus: „nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri”. Apoi le-a vestit mai dinainte condamnarea cetății sfinte (Luca 23:27-31).

Ajungând în locul înfricoșător, Isus a fost dezbrăcat iar și țintuit pe cruce. Cu adevărat acesta era ceasul întunericului! Cu câteva zile mai devreme, Fiul lui Dumnezeu era în lacrimi. Cu o noapte înainte, El vărsa picături mari de sânge (Luca 22:44). Acum, El era pe cruce, primind din mâna oamenilor pedeapsa rezervată pentru cei mai răi criminali și pentru sclavi. Unii cred că țintuirea pe cruce a produs dislocarea oaselor Sale. Așa înțeleg ei acea expresie, „toate oasele mi se despart” (Psalmul 22:14). Alții cred că este un limbaj metaforic aici, care descrie agonia îngrozitoare, ca și cum toate oasele ar fi fost dislocate. Probabil că această a doua perspectivă este mai plauzibilă. O pedeapsă prin răstignire însemna sfârșitul vieții, dar nu prin ștrangulare, nu prin pierderea de sânge, ci prin chinul și suferința pe care le presupunea. Extremitățile corpului, care sunt sensibile la cele mai mici atingeri, au fost lovite cu toată cruzimea. Chipul era groaznic desfigurat. Cel ce suferea era forțat să stea într-o singură poziție, ea însăși fiind un mijloc de tortură, pentru că era îndelungă. Dacă am citi istoria răstignirilor, am împietri de groază. Detaliile sunt cu adevărat înfricoșătoare. Nu încape îndoială că o descriere grafică a lor într-o adunare mai mare i-ar face pe mulți să leșine. Totuși, obiectul acestui articol nu este acela de a zdrobi sensibilitățile noastre, ci de a arăta felul în care Isus S-a smerit și a devenit ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.

Cruce uimitoare! Lemn uimitor… Eficacitatea crucii nu ține însă de acel lemn, ci de sângele vărsat de Cel ce a stat țintuit pe lemn… Orice moarte pe cruce era una rușinoasă. Așa a fost și cea a Domnului nostru, numai că ea a fost cu totul specială. El a fost răstignit între doi hoți, având asupra Lui orice semn al rușinii.

Agonia morții pe cruce era atât de mare, încât, ca un semn al omeniei, se obișnuia să i se administreze celui crucificat un narcotic puternic pentru a-i amorți sentimentele. Mântuitorului nostru I-a fost oferit „vin amestecat cu smirnă”, dar El „nu l-a luat” (Marcu 15:23). El Și-a luat alinarea din altă sursă. Așa cum El disprețuise ocările și cruzimile lor, tot așa a disprețuit și paharul lor. Hristos avea să Își sfârșească zilele cu o minte neîncețoșată. El nu dorea să părăsească lumea într-o beție voluntară. Totuși, chiar și oferta vinului amestecat cu smirnă a fost imediat urmată de o batjocură proaspătă (Matei 27:42-43).

Moartea pe cruce este adesea considerată blestemată. Și așa a fost. Pavel spunea: „Este scris: Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” (Galateni 3:13). El făcea referire la Deuteronom 21:22-23: „Dacă se va omorî un om care a săvârșit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, și l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn; ci să-l îngropi în aceeași zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, și să nu spurci țara pe care ți-o dă de moștenire Domnul, Dumnezeul tău”. Aceste pasaje nu ne spun că pierzarea veșnică este urmarea obligatorie a acestui fel de moarte. Știm că nu așa stau lucrurile, pentru că tâlharul care s-a pocăit a mers de la cruce în Paradis…

Chiar dacă sentința dată de Pilat a fost cu totul nedreaptă și Isus a fost răstignit prin mâinile oamenilor răi (Faptele Apostolilor 2:23), El a stat în locul nostru voluntar și cu acceptul lui Dumnezeu, purtând „blestemul Legii” nu pentru păcatele Sale, ci pentru ale noastre. Fără îndoială că Legea mozaică vorbea despre moartea lui Hristos, căci El a fost „făcut blestem” (Galateni 3:13) mai mult decât oricine altcineva, chiar dacă nu pentru Sine, ci „pentru noi”. El nu a fost abandonat doar de oameni, ci și de Dumnezeu. Cel mai amar strigăt care s-a auzit vreodată de pe cruce a fost acesta: „Eloi, Eloi, lama sabachthani?”⁴ (Marcu 15:34).

La scurt timp după aceea, Mântuitorul nostru a strigat cu glas tare și Și-a dat sufletul. Cei ce L-au executat au recunoscut că El murise, și nimeni nu s-a îndoit de aceasta, nici prietenii și nici vrăjmașii. Apa care a curs din coasta Lui a dovedit că El era mort. Totuși, Domnul cerului și al pământului nu avea un mormânt pentru Sine. Dragostea unuia dintre ucenicii Lui a făcut să poată fi înmormântat. Iosif din Arimateea, un om bogat și un sfătuitor onorabil, care fusese foarte timid până aici, s-a dus cu tot curajul la Pilat și a cerut trupul lui Isus. El a cumpărat haine fine și L-a dat jos de pe cruce, L-a învelit în acestea, așezându-L într-un mormânt săpat în stâncă, și rostogolind apoi o piatră la ușa acestuia (Marcu 15:43, 46). Aici a fost așezat Domnul, mormântul Lui fiind înconjurat de o gardă puternică de soldați romani.

Aceasta a fost clipa care a marcat sfârșitul smeririi Lui.

Fragment din lucrarea The Rock of Our Salvation,p. 179-197, Sprinkle Publications, sprinklepublications.net

Note bibliografice și explicative

(1) smerire – supunerea ascultătoare a lui Isus față de Tatăl, așa cum a fost manifestată în viața Lui trupească.

(2) Titus Flavius Josephus (37 – c. 100 d.Hr.) – istoric romano-iudeu din primul secol.

(3) Tiberius Julius Caesar Augustus (42 î.d.Hr. – 37 d.Hr.) – împărat roman.

(4) Eloi, Eloi, lama sabachthani? – din aramaică, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”