Două puncte de vedere cu privire la autoritatea bisericii: protestant versus romano-catolic

Gândește-te la un scaun cu trei picioare. Acum, în imaginația ta, etichetează unul dintre aceste picioare cu termenul „Scriptura”, pe cel de-al doilea cu inscripția „Tradiția”, și pe cel de-al treilea picior cu inscripția „Magisteriu”, și îți voi explica imediat acești termeni.

Ai căpătat astfel o imagine mentală a structurii tripartite a autorității Bisericii Romano-Catolice.

Acum gândește-te la o coloană de marmură care susține, să zicem, o statuie. În imaginația ta, pune pe acea coloană eticheta „Scriptura”.

Ai căpătat astfel o imagine mentală a structurii autorității în bisericile protestante.

Astfel, în mintea ta ar trebui să își facă loc imediat două considerații. Structurile de autoritate ale acestor două ramuri ale creștinismului sunt foarte diferite. Una este asemenea unui scaun cu trei picioare, pe când cealaltă asemenea unei coloane de marmură. Există, de asemenea, un element comun: Scriptura.

SCAUNUL ROMANO-CATOLIC

Așadar, haideți să comparăm și să contrastăm aceste două abordări privitoare la autoritate, imaginându-ne în primul rând scaunul cu trei picioare.

Scriptura

Structura autorității romano-catolice constă din trei elemente. Prima, Scriptura, este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Biserica Catolică consideră că Biblia este inspirată divin și că ea are autoritate (alături de Tradiție și Magisteriu), că este adevărată (poate chiar inerantă), și că are puterea de a-i transforma pe oamenii păcătoși. Dar, deși Noul Testament romano-catolic este identic cu Noul Testament protestant, versiunile Vechiului Testament sunt diferite. Versiunea catolică conține cărțile apocrife, adică șapte cărți suplimentare: Tobit, Iudita, Înțelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul, Baruh și prima și a doua carte a Macabeilor. Ea mai conține și secțiuni suplimentare în cărțile Estera și Daniel. Credințele catolice precum purgatoriul (2 Macabei 12:38-46) și ideea de merit spre viața veșnică (Eclesiasticul 16:14) sunt fundamentate pe aceste scrieri suplimentare. Trebuie să notăm ca un aspect important că, deși bisericile romano-catolice și protestante împărtășesc împreună ideea de Scriptură, ele nu se referă la exact aceeași Scriptură.

Tradiția

Cel de-al doilea element al autorității este Tradiția, care se referă la învățăturile lui Isus ce au fost transmise oral apostolilor Lui, care, la rândul lor, le-au comunicat oral succesorilor lor, episcopii bisericii, și care continuă până astăzi să ne hrănească și să ne protejeze. În anumite circumstanțe, din postura de cap al Bisericii Catolice, Papa a proclamat un aspect al acestei Tradiții ca fiind o dogmă oficială, obligatorie pentru conștiința oricărui catolic credincios. De exemplu, în 1854, Papa Pius al IX-lea a anunțat nașterea imaculată a Mariei,[1] iar în 1950, Papa Pius al XII-lea a proclamat primirea trupească la Cer a Mariei.[2]

Este important să știm că biserica catolică „nu își extrage siguranța cu privire la toate adevărurile revelate doar din Sfintele Scripturi. Atât Scriptura cât și Tradiția trebuie să fie acceptate și onorate cu sentimente egale de devoțiune și reverență”.[3] Revelația divină constă din Scriptură + Tradiție – nu două surse, ci două aspecte ale revelației autorității din partea lui Dumnezeu.

Magisteriul

Magisteriul este cel de-al treilea element al autorității. Această slujire se referă la Papă și episcopi ca grup. Printre responsabilitățile magisteriului se află hotărârea autoritară cu privire la canonul Scripturii, autoritatea interpretării Scripturii și autoritatea pronunțării și interpretării Tradiției.[4]

„În consecință, biserica catolică are o structură tripartită de autoritate: Scriptura scrisă, Tradiția și Magisteriul. Așa cum cele trei picioare ale unui scaun asigură susținerea oricărei persoane care se așază pe el, aceste trei elemente furnizează revelația divină și interpretarea ei însoțită de autoritate pentru biserică”.[5]

COLOANA PROTESTANTĂ

Haideți acum să ne îndreptăm privirea de la acel scaun cu trei picioare către coloana de marmură.

Structura de autoritate protestantă constă dintr-un singur element: Scriptura. Ea este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, inspirată divin, plină de autoritate, adevărată, suficientă, necesară, clară și având puterea transformatoare asupra oamenilor păcătoși. În contrast cu romano-catolicii, protestanții susțin principiul sola Scriptura: Scriptura este singura sursă de autoritate a bisericii, cea care stabilește în final învățătura, credința, practica, închinarea și lucrarea. La vremea Reformei, acest principiu a fost legat de o respingere explicită a structurii de autoritate romano-catolică. Autoritatea bisericii este doar Scriptura, nu Scriptura + Tradiția + Magisteriul.

În acest aspect trebuie să facem trei sublinieri. Prima este că autoritatea biblică trebuie să fie relaționată întotdeauna la Dumnezeu însuși, care, ca Domn suveran, Se descoperă pe Sine și căile Lui prin Scriptură, care este inspirată și astfel plină de autoritate. Dumnezeu susține cea mai apropiată relație posibilă față de Cuvântul Său. În consecință, a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a asculta de Dumnezeu însuși. A manifesta neascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să nu asculți de Dumnezeu însuși. A avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să ai încredere în Dumnezeu însuși. A nu avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă să nu-L crezi pe Dumnezeu însuși. Așa cum spunea Timothy Ward, „Dumnezeu S-a identificat atât de mult cu propriile Sale cuvinte, încât felul în care cineva tratează cuvintele lui Dumnezeu… este echivalat felului în care acea persoană Îl tratează pe Dumnezeu însuși”. Această afirmație nu pune semn de egalitate între Dumnezeu și Cuvântul Lui, dar arată clar că Dumnezeul căruia Îi aparține toată autoritatea de a porunci credincioșilor ce anume să facă și să creadă și de a interzice anumite lucruri și învățături, stă alături de Cuvântul Său, care are autoritate”.[6]

Astfel, autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu merge mână în mână cu autoritatea Duhului Sfânt, care a inspirat acel cuvânt (2 Petru 1:19-21; 2 Tim. 3:15-17) și care face capabilă biserica să îl înțeleagă (1 Cor. 2:10-16).

În al doilea rând, sola Scriptura este principiul autorității finale, dar nu înseamnă că biserica este lipsită de orice altă autoritate. Chiar dacă bisericile protestante resping pe bună dreptate Tradiția bisericii catolice, ele nu resping tradiția (cu t mic) sau înțelepciunea acumulată a bisericii istorice. Exemple de astfel de tradiție includ doctrinele Trinității (un Dumnezeu, trei Persoane) și ale lui Hristos (o Persoană, două naturi), care au fost creionate în biserica primară.

În timp ce Scriptura are autoritate magisterială (legată de conducere) pentru Bisericile protestante, tradiția are autoritate în slujire. În timp ce Scriptura este autoritatea finală, tradiția se bucură de autoritatea prezumtivă: având în vedere faptul că ea este întemeiată pe Scriptură, sumarizează corect Scriptura și a fost prețuită de către biserică de la început, acest fel de tradiție trebuie privită ca sursă secundară adevărată, atâta vreme cât este scripturală.[7]

În al treilea rând, bisericile protestante sunt caracterizate de un anume tip de conducere cu autoritate. În cadrul bisericilor congregaționale, de exemplu, păstorii/prezbiterii își împlinesc slujirea cu autoritatea care le-a fost dată de către Isus Hristos, Capul Bisericii. Astfel, ei sunt responsabili să învețe (1 Tim. 3:2, 5:17; Efes. 4:11), să conducă (1 Tim. 3:5; 5:17), să se roage (în special pentru cei bolnavi, cf. Iacov 5:13-16) și să păstorească (1 Petru 5:1-4). Ei au autoritatea potrivită pentru a împlini aceste responsabilități. Membrii bisericii au la rândul lor responsabilități precum primirea și excomunicarea membrilor (Matei 18:15-20) și susținerea deciziilor importante ale păstorilor lor, cum ar fi aprobarea bugetului anual și schimbărilor legate de actele constitutive ale bisericii. Ei dețin în același timp autoritatea potrivită pentru a împlini aceste responsabilități.

În alte biserici protestante, prezbiterii exercită un rol de autoritate (o conducere episcopaliană) sau prezbiterii locali exercită autoritate prin prezbiterii, sinoade sau adunări generale (conducerea prezbiteriană). Niciuna dintre aceste structuri, totuși, nu se compară cu autoritatea magisteriului romano-catolic.

În zorii celei de-a 500-a aniversări a Reformei protestante, imaginația noastră trebuie să fie ațintită asupra acelei coloane unice de marmură, nu asupra unui scaun cu trei picioare. Sola Scriptura este mai mult decât un simplu motto al Reformei. Ea simbolizează structura de autoritate a bisericilor protestante.

Despre autor: Gregg R. Allison este profesor de teologie creștină la The Southern Baptist Theological Seminary.

---

[1] Pope Pius IX, Ineffabilis Deus (December 8, 1854). http://www.papalencyclicals.net/pius09/p9ineff.htm

[2] Pope Pius XII, Munificentissimus Deus (November 1, 1950). http://w2.vatican.va/content/pius-xii/en/apost_constitutions/documents/hf_p-xii_apc_19501101_munificentissimus-deus.html.

[3] Catechism of the Catholic Church, 82; citat preluat din Vatican Council II, Dei Verbum 9.

[4] Conform bisericii catolice, „sarcina de a da o interpretare autentică la Cuvântul lui Dumnezeu, fie în forma scrisă, fie în cea a Tradiției, a fost încredințată doar slujirii vii de învățare a Bisericii” (Catechism of the Catholic Church, 85).

[5] Gregg R. Allison, Roman Catholic Theology and Practice: An Evangelical Assessment (Wheaton: Crossway, 2014), 80.

[6] Timothy Ward, Words of Life: Scripture as the Living and Active Word of God (Downers Grove, IL: IVP Academic, 2009), 27.

[7] Gregg R. Allison, “The Corpus Theologicum of the Church and Presumptive Authority,” in Derek J. Tidball, Brian S. Harris, and Jason S. Sexton, eds., Revisioning, Renewing, Rediscovering the Triune Center: Essays in Honor of Stanley J. Grenz (Eugene, OR: Cascade, 2014), 313-339.