Convingerea noastră matură este că cel mai important lucru de care avem nevoie acum nu sunt atât de mult predicile de trezire sau întâlnirile de rugăciune pentru trezire, pe cât adevărul trezirii. La însăși inima acelui adevăr este „Evanghelia lui Dumnezeu… [care] Îl privește pe Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 1:1-3) sau, cu alte cuvinte, mărturia Duhului Sfânt (la exterior, în predicarea Cuvântului, și la interior, în aplicarea ei spirituală) despre atotsuficiența și eficacitatea infailibilă a „sângelui scump al lui Hristos” (1 Petru 1:19). Ceea ce este necesar mai presus de orice pentru a avea parte de trezirea generală a religiei este o propovăduire completă, clară, inteligibilă și sârguincioasă a principalelor doctrine ale „Evangheliei harului lui Dumnezeu” (F.A. 20:24).

Adevărata trezire nu se obține prin simpla predicare despre trezire, ci prin propovăduirea constantă a adevărului crucial care este folosit de Duhul Sfânt ca să o producă, anume că „Hristos a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Cel mai eficace predicator în producerea unei treziri sfinte, profunde și spirituale se va dovedi acela care le va acorda cea mai mare importanță acestor trei mari adevăruri: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4). Sunt convins că motivul pentru care atât de mulți predicatori irosesc aproape toată puterea de convertire (vorbesc aici în sens instrumental1) în primii câțiva ani de lucrare, în timp ce alții continuă să aibă această putere și să își încheie alergarea cu bucurie, ține de faptul că primii abandonează simplitatea care se găsește în Hristos și se apucă să își facă predici despre chestiuni secundare, în timp ce ceilalți fac din Hristosul răstignit alfa și omega2 lucrării lor de predicare.

O, dacă toți predicatorii lui Isus Hristos s-ar întoarce măcar câteva luni pe an la toate acele pasaje comune din care au propovăduit predici care au părut să fie atât de binecuvântate spre trezirea și mântuirea sufletelor în primii lor ani de lucrare! Dacă ai ține un șir de predici din pasaje precum Matei 11:28, Ioan 3:16, Romani 1:16, 1 Corinteni 2:2, 1 Timotei 1:12-17, sau 1 Ioan 1:7, studiind din nou și aducând toată lumina lecturii și a gândurilor lor spirituale ca să influențeze explicațiile lor și ca să le întărească, ei ar putea predica din aceste pasaje în puterea Duhului Sfânt și cu o credință vie. Prin harul Duhului Sfânt care ar însoți propovăduirea lor, cei neconvertiți din comunitățile unde ei slujesc ar fi convertiți de îndată, ar putea avea loc o trezire mare și generală, și zeci de mii de suflete s-ar întoarce la Domnul.

Este de asemenea de o vastă importanță să prezentăm „adevărul Evangheliei” așa cum Duhul Sfânt ni l-a prezentat nouă în „Cuvântul lui Hristos” (Col. 1:5; 3:16). S-a spus pe bună dreptate că „schimbarea ordinii în adevărurile lui Dumnezeu este la fel de periculoasă și mult mai subtilă decât chiar respingerea adevărului. În fapt, a inversa ordinea înseamnă să respingem adevărul. Noi nu suntem chemați doar să păstrăm deopotrivă lucrarea lui Hristos și a Duhului în integritatea lor individuală, ci și în ordinea lor scripturală exactă”. Noi credem că adevărul înviorător că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7) este marele soare central care revarsă un potop de lumină asupra întregului sistem al revelației divine. Ispășirea prin vărsarea sângelui lui Hristos este temelia creștinismului, căci singurul temei al păcii păcătosului cu Dumnezeu se găsește în „sângele lui Isus” (1 Petru 1:2). Noi, cei care eram cândva „îndepărtați, am fost apropiați prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră” (Efes. 2:13-14); „în El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Efes. 1:7); și astfel, „suntem socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui” (Rom. 3:24-25); „avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har, în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5:1-2).

În Catehismul Scurt al adunării de la Westminster,3 care este considerat de toți adevărații credincioși a fi un rezumat excelent al doctrinei creștine, veți descoperi statuat același adevăr pe care l-am prezentat aici, și confirmat prin citatele de mai sus, lucru pe care l-am scris aproape zilnic de-a lungul ultimilor zece ani.

La întrebarea din acel catehism, „Ce anume cere Dumnezeu de la noi ca să putem scăpa de mânia Lui și de blestemul pe care îl merităm pentru păcat?”, răspunsul începe astfel: „Dumnezeu cere de la noi credința în Isus Hristos, pocăința spre viața veșnică…” Acest lucru arată că cei ce au scris acel catehism au fost clari în ceea ce gândeau și preciși în afirmația lor cu privire la ordinea și poziția acestui măreț adevăr scriptural. Ei s-au gândit că va fi cineva nerăbdător să afle cum să scape de mânia și blestemul lui Dumnezeu pe care le merită din cauza păcatului, dar spun ei oare că primul lucru pe care trebuie să îl facă acel om ar fi să se roage cerându-L pe Duhul Sfânt, să își schimbe gândirea și să își sfințească mai înainte de toate inima păcătoasă, înainte de a crede în Isus? Nu, ci primul lucru pe care ei vor să îl vestească unui păcătos trezit este să creadă în Domnul Isus Hristos, și să fie mântuit (F.A. 16:31).

Acest lucru este și mai remarcabil dacă ne gândim că, atunci când au formulat din punct de vedere teologic sistemul adevărului divin, ei au plasat chemarea eficace prin Duhul Sfânt înaintea îndreptățirii prin credință. Ei îi vorbesc acolo intelectului omului convertit și creștinului instruit; dar aici, situația este inversată, iar păcătosul nerăbdător trebuie călăuzit în ceea ce trebuie să facă pentru a fi mântuit așa încât credința în Isus Hristos să fie pusă înaintea pocăinței spre viața veșnică. Acest lucru ne arată că, deși trebuie să recunoaștem întotdeauna nevoia lucrării Duhului Sfânt în crearea și exercitarea credinței mântuitoare, nu trebuie să îi cerem niciodată păcătosului tulburat să se uite către Duhul ca Mântuitorul lui, ci doar către Hristos. Să nu îndreptăm niciodată un astfel de om să caute să aibă mai întâi o schimbare interioară, ci una exterioară – o stare îndreptățită pentru a se bucura de o inimă sfințită, prima fiind precursoarea4 necesară a celei de-a doua.

Strict vorbind, pocăința este o schimbare a minții sau o nouă gândire despre Dumnezeu; regenerarea este o schimbare a inimii sau o inimă nouă față de Dumnezeu; convertirea este o schimbare a vieții sau o viață nouă pentru Dumnezeu; înfierea este o schimbare a familiei sau o nouă relație cu Dumnezeu; sfințirea este o schimbare a preocupărilor sau o consacrare cu totul pentru Dumnezeu; glorificarea este o schimbare de loc sau o nouă condiție înaintea lui Dumnezeu. Dar îndreptățirea, care este o schimbare a statutului sau o nouă poziție înaintea lui Dumnezeu, trebuie să îi fie prezentată păcătosului tulburat ca mergând înaintea tuturor acestora, căci a fi „acceptat în Preaiubitul” Isus (Efes. 1:6) este fundamentul și cauza tuturor sau, mai precis, „sămânța prețioasă” (Ps. 126:6, lit. KJV) din care survin toate celelalte, din care înfloresc și rodesc. În consecință, prima și cea mai mare îndatorire a celor care au de-a face cu sufletele trezite este să arate foarte clar acest adevăr și să le păstreze neîncetat în contact cu adevărul evanghelic binecuvântat că „omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credința în Isus Hristos” (Gal. 2:16).

Din toate acestea veți observa, dragi cititori, că nu eu stabilesc poziția pe care o doctrină trebuie să o aibă în teologie, ci pur și simplu vorbesc despre nevoile practice ale unui căutător nerăbdător după mântuire. Dacă ar fi fost să îmi formulez argumentul într-o manieră teoretică, aș fi spus că ele sunt descrise prin ceea ce este denumit folosind termenul Iehova-ism, căci „din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci” (Rom. 11:36). Dar aici eu nu mă gândesc la un păcătos care stă înaintea tronului slavei, ci înaintea tronului de har. Eu nu încerc să rezolv aici o chestiune teologică subtilă, ci să aduc o soluție practică la o întrebare urgentă despre mântuire. Eu nu încerc să creez un sistem teologic, ci să descopăr felul și ordinea adevărului rânduit divin și potrivit ca să le aducă imediat pace sufletelor trezite și dornice de mântuire. În nădejdea că ating acest țel foarte important, eu Îl prezint „doar pe Isus” (Matei 17:8, lit. KJV), „căci El este pacea noastră” (Efes. 2:14), care a făcut „pace, prin sângele crucii Lui” (Col. 1:20), a venit și le-a „adus vestea bună a păcii” (Efes. 2:17) prin „Evanghelia [Lui] veșnică” (Apoc. 14:6) acelora care erau departe și acelora care erau aproape (v. Efes. 2:13). Primul pas de ordin practic către conștientizarea și recunoașterea suveranității lui Dumnezeu este să lăsăm ca „pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile” noastre (Col. 3:15). Ați putea susține un crez sănătos cu o inimă mândră, nezdrobită, și să fiți mai profund condamnați din această cauză. Dar dacă vreți să Îl cunoașteți pe Dumnezeu în toată strălucirea ființei și a atributelor Sale, trebuie să vedeți manifestarea acelei străluciri așa cum este întruchipată și demonstrată în Persoana lui Isus Hristos. Nu puteți cunoaște slava lui Dumnezeu ca Suveran decât când conștientizați harul Lui ca Mântuitor, căci El „a fost arătat în trup” (1 Tim. 3:16). „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). „Nimeni nu-L cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul, și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27).


Fragment din The Blood of Jesus.


Note bibliografice și explicative

(1) instrumental – predicatorul nu are nicio putere să convertească pe cineva în natura sa omenească, dar este instrumentul lui Dumnezeu spre mântuirea omului când el propovăduiește Cuvântul cu credincioșie.

(2) alfa și omega – prima și ultima literă din alfabetul limbii grecești; sensul din text este cel de începutul și finalul a ceva, punctul central.

(3) Catehismul Scurt – întrebări și răspunsuri scurte menite să aducă învățătura esențială în doctrinele credinței creștine, în special față de copii; acest catehism a fost scris de un grup de 121 teologi și predicatori care s-au întâlnit la Westminster, fiind desemnați de parlamentul „puritan” să formuleze propuneri pentru reformarea Bisericii Anglicane.

(4) precursoare – ceva care precedă și indică apropierea a altceva.

Sus