Pe cine folosește Dumnezeu în trezire?

Lumea încă își doarme somnul morții. El a fost un somn de multe generații, uneori mai adânc, alteori mai superficial, și totuși un somn ca de mormânt, ca și cum ar fi destinat să țină până la ultima trâmbiță, după care nu va mai exista niciun somn.

Și totuși, Dumnezeu nu a lăsat lumea să doarmă neavertizată. El a vorbit cu un glas care are puterea să ajungă până la cele mai astupate urechi și să învieze cea mai rece inimă. El a vorbit astfel de zece mii de ori, și încă vorbește. Dar lumea refuză să ia aminte. Mulțimile ei dorm în continuare, ca și cum acest somn al morții ar fi fericirea ființelor lor.

Totuși, într-un sens, somnul lumii n-a fost niciodată universal. N-a existat nicio epocă în care să se spună că nimeni n-a fost treaz. Mulțimea a dormit întotdeauna, dar mereu a existat o mică turmă care a fost trează. Chiar și în mijlocul nopții celei mai adânci a lumii, au existat întotdeauna copii ai luminii și ai zilei. În mijlocul unei lumi adormite, unii au fost treji în fiecare veac. Glasul lui Dumnezeu a ajuns la ei, puterea Lui cea mare i-a înviat, și ei au umblat pe pământ, oameni treji printre cei ce dormeau, oameni vii printre morți…

Apoi, când glasul lui Dumnezeu trezește nu unul, ci mii de oameni, totul se poate petrece într-o singură zi, când sate și cartiere întregi par ca și cum înviază și se îmbracă într-o nouă viață, ce lucrare interesantă și indescriptibilă trebuie să fie aceasta! În fața unei astfel de crize, totul pare ca și cum lumea însăși începe să se trezească, ca și cum șocul care a zdrobit adormirea atât de multor oameni era pe punctul de a zgudui lumea întreagă. Dar vai, dovezile vieții se risipesc repede. Somnoroșii pe jumătate treziți se prăbușesc înapoi într-un somn și mai adânc, iar lumea răscolită se așază într-o siguranță și mai tristă și disperată.

Istoria Bisericii este plină de astfel de treziri, unele la o scară mai largă, iar altele la o scară mai mică. Este adevărat, astfel de situații formează adevărata istorie a Bisericii, dacă ne uităm la ea prin prisma istoriei inspirate a Bisericii, care ne este dată în cartea Faptele Apostolilor…

Haideți să ne îndreptăm privirile pentru o clipă către instrumentele și succesul lor. Să observăm caracterul lor și să medităm la succesul lor. Ei erau oameni cu aceleași slăbiciuni ca și noi, dar cât de minunat au fost ei binecuvântați în truda lor! Așadar, de unde a venit succesul lor vast? Ce fel de oameni erau? Ce arme au folosit?

Acești oameni erau zeloși pentru lucrarea deosebită care li se încredințase. Ei și-au conștientizat responsabilitatea infinită ca ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu și păstori rânduiți de Marele Păstor și chemați să strângă sufletele în turma Lui și să vegheze asupra sufletelor lor. Ei au trăit, au trudit și au predicat ca oameni de care depindea nemurirea a mii de semeni. Tot ce au făcut și au spus a purtat semnul sârguinței și le-au propovăduit tuturor celor cu care au intrat în contact că lucrurile pe care fuseseră trimiși să le predice erau de o importanță infinită, iar oamenii nu le puteau trata cu indiferență sau cu amânare, nici măcar pentru o zi. Totuși, zelul lor nu a fost unul superficial, ci a fost expresia hotărârii statornice a unor bărbați care au conștientizat urgența și greutatea cauzei ce le-a fost încredințată și care știau că ea era necesară…

Ei au știut că vor avea succes. Încă de la început, ei și-au însușit lucrarea uimitoare de propovăduire având o bună nădejde a succesului, știind că disperarea legată de succesul ei ar fi fost expresia rușinoasă a neîncrederii în Acela care îi trimisese, dar și că indiferența față de ea i-ar fi dovedit niște trădători ai Lui și ai cauzei Sale. Ca niște luptători, ei și-au pus toată inima în bătălie ca să câștige, și au luptat având anticiparea credincioasă a triumfului, sub călăuzirea Căpeteniei și Capului lor. Ca păstori, ei nu puteau sta leneși la poalele muntelui, sub strălucirea soarelui, a brizei sau a furtunilor, nepăsători față de turma lor rătăcitoare, pieritoare și suferindă. Ei au vegheat asupra oilor ce le-au fost încredințate în grijă, le-au strâns în turmă, le-au păzit și le-au hrănit.

Ei erau oameni ai credinței. Ei au arat și au semănat încrezători. Da, câteodată au mers înainte plângând în timp ce au dus sămânța prețioasă pe umerii lor; dar acestea au fost lacrimi de întristare și compasiune, nu de disperare. Ei știau că, la vremea potrivită, aveau să secere dacă nu cădeau de oboseală, că truda lor în Domnul nu avea să fie în zadar, și că, nu după multă vreme, aveau să se întoarcă aducând roadele bogate ale secerișului… Așa au mers ei înainte în credință și nădejde, anticipând biruința, sfidându-i pe vrăjmași, disprețuind obstacolele și neținând la viețile lor ca și cum le-ar fi fost scumpe, pentru a-și putea încheia cu bucurie alergarea (comp. F.A. 20:24) și slujba pe care au primit-o de la Domnul Isus.

Ei erau oameni sârguincioși. Ei fuseseră chemați să poarte povara și să îndure arșița zilei. S-ar putea spune pe bună dreptate despre ei că „au batjocorit plăcerile și au trăit vieți truditoare”.¹ Viețile lor sunt analele trudei neîncetate și neobosite a trupului și sufletului. Timpul, puterea, resursele, sănătatea, tot ce erau și ce aveau ei, le-au oferit Domnului, neținând nimic pentru ei înșiși, ci dăruind mereu cu bucurie; ei I-au supus toate cu veselie și mulțumire Aceluia care i-a iubit și spălat de păcatele lor prin sângele Său, și regretând acest singur lucru: că renunțau la puțin, prea puțin, pentru Acela care S-a dat pe Sine fără plată pentru ei!…

Ei erau oameni răbdători. Ei nu erau descurajați, deși au fost nevoiți să trudească îndelung fără să vadă toate roadele pe care și le-au dorit. Ei au continuat să semene. Ei au căutat să facă zi după zi ceea ce, înaintea lumii, părea o trudă lipsită de roade și de satisfacție. Ei n-au obosit în facerea de bine, aducându-și aminte de exemplul plugarului în ce privește roadele muncii sale: „Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare, până primește ploaie timpurie și târzie” (Iacov 5:7).

Multe planuri bune au fost ruinate prin nerăbdare… Oameni nerăbdători au încercat să forțeze o trezire, pentru că ei erau nemulțumiți cu progresul lent al lucrării care le fusese încredințată. Rareori au sfârșit acestea în altceva decât eșec tragic sau cel mult într-un entuziasm de moment, care a ars și a sterilizat un sol de pe care o trudă mai răbdătoare ar fi cules o recoltă bogată…

Ei erau oameni curajoși și determinați. Adversarii li se puteau ridica împotrivă, prietenii timizi ar fi putut ezita, dar ei au mers înainte, nefiind înfricoșați în nimic de greutăți sau împotriviri. Timiditatea închide multe uși ale utilității și pierde multe oportunități prețioase; ea nu câștigă niciun prieten, dar întărește orice dușman. Nimic nu se pierde prin îndrăzneală, și nimic nu se câștigă prin frică. Timiditatea pare deseori ca și cum ar fi superioară îndrăznelii și vigorii, dincolo de alte lucruri. Până și curajul și hotărârea naturală vor realiza multe lucruri, cu atât mai mult curajul creat și susținut prin credință și rugăciune… În vremurile noastre nu există o nevoie mai mare decât cea a curajului moral, pentru neutralizarea fricii de om, a groazei de opinia publică – acel dumnezeu al idolatriei noastre din acest veac de pe urmă, care se fălește cu iluminare superioară și care ar fi gata să aducă totul la testul rațiunii, sau să decidă totul prin votul majorității. Avem nevoie de putere de sus ca să fim credincioși în aceste vremuri tulburi, de respingere a adevărului și de blasfemii, să ne îndreptăm fețele țintă împotriva oprobiului sau a aplaudelor mulțimii, și să îndrăznim să acceptăm singurătatea pentru neprihănire, ducând cu hotărâre luptele credinței…

Ei erau oameni dedicați rugăciunii. Este adevărat că ei au trudit mult, au mers mult și au studiat mult, dar ei s-au și rugat mult. În această lucrare, ei au prisosit. Ei au petrecut mult timp înaintea lui Dumnezeu, înviorându-și sufletele din izvorul viu, pentru ca din ei să poată curgă râuri de apă vie către turmele lor. În vremurile noastre, vedem indubitabil o deficiență tristă printre mulți în această privință. Unii, care caută cu adevărat să hrănească turma și să salveze suflete, își epuizează energia pe îndatoriri și străduințe exterioare, trecând cu vederea nevoia absolută a îmbogățirii, maturizării, umplerii și înălțării sufletelor proprii prin rugăciune și post. Procedând astfel, mult timp este irosit și multă trudă este aruncată la gunoi. Un singur cuvânt care vine proaspăt de pe buzele care au fost aprinse la căldura cerească prin părtășia strânsă cu Dumnezeu va cântări mai mult decât o mie de alte cuvinte…

Ei erau oameni a căror învățătură era hotărâtă, atât în ce privește Legea, cât și în ce privește Evanghelia. Există o lărgime și putere în propovăduirea lor, o aură și o putere în cuvintele și gândurile lor, care ne fac să știm că erau oameni puternici. Trâmbița lor nu împrăștia un sunet firav sau incert, fie către sfinți, fie către păcătoși, fie către biserică, fie către lume… Propovăduirea lor pare să fi fost caracterizată de neînfricare și îndrăzneală maximă, venind asupra audienței cu o putere uriașă. Ea nu era vehementă.² Nu era aspră. Nu era zgomotoasă – ea era prea solemnă ca să fie așa. Ea era masivă, cu greutate, tăioasă, străpungătoare, mai ascuțită decât o sabie cu două tăișuri (Evrei 4:12)… De aceea, atât de mulți au căzut răniți de ea, cum este cazul cunoscutului Thomas Sheppard din Cambridge (1604-1645), despre care s-a spus că „rareori a predicat ceva fără ca oameni din congregația lui să nu fie străpunși și să nu strige în agonie, ‚Ce să facem ca să fim mântuiți?’”³

Ei erau caracterizați de o spiritualitate și atitudine profundă și solemnă în sufletele lor. Viețile și buzele lor lucrau la unison. Umblarea lor zilnică a fost cea mai bună dovadă și ilustrare a adevărului pe care ei îl propovăduiau. Ei au fost întotdeauna slujitori ai lui Hristos, oriunde se aflau sau erau văzuți. Lucrarea pe care ei au căutat să o împlinească nu a fost pătată de nicio frivolitate, și nicio tovărășie lumească nu le-a anulat propovăduirea publică. Lumea nu putea să arate cu degetul către ei decât ca să spună cât de evident erau de diferiți de ea, niciodată portretizându-i ca pe unii care, deși ar fi fost credincioși la amvon, ar fi uitat pe parcursul săptămânii de caracterul lor, de slujba lor și de lucrarea lor. Luther a spus cândva despre un prieten pe care l-a iubit și l-a admirat mult: „El trăiește ceea ce noi predicăm”. Așa a fost viața acestor oameni prețuiți, ale căror nume se găsesc în Cartea Vieții…

Vreau să vă ofer aici o relatare din viața și doctrina lui Gilbert Tennent,⁴ un fragment extras din biografia scrisă de Thomas Prince.⁵ El va ilustra unele lucruri pe care le-am menționat mai devreme.

Din acele convingeri teribile și profunde prin care a trecut în propriul suflet, el părea să își fi însușit o imagine atât de vie a măreției lui Dumnezeu, a spiritualității, purității, extinderii și stricteții Legii Lui – cu sfințenia Lui glorioasă și dezgustul Lui față de păcat, cu dreptatea, adevărul și puterea Lui în pedepsirea celor condamnați – încât chiar groaza lui Dumnezeu părea să se ridice proaspăt în mintea lui când le ilustra și le prezenta înaintea păcătoșilor neîmpăcați cu Dumnezeu. Chiar dacă unii nu puteau suporta reprezentarea aceasta și evitau predicarea lui, totuși săgețile convingerii de păcat care erau lansate prin lucrarea lui păreau să străpungă adânc în inimile altora, astfel că unii dintre cei mai încăpățânați păcătoși au căzut la picioarele lui Hristos și I s-au supus cu umilință.

Așa erau convingerile de păcat produse în sufletele multor sute de oameni din acest oraș prin lucrarea de cercetare făcută de Tennent, și așa a fost cazul multor zeci de alte congregații, ca și a mea, unde oamenii vedeau la mine și la alții cerând călăuzire. În discuțiile mele cu ei, am descoperit că principalul mijloc al convingerii lor de păcat nu era atât de mult groaza, pe cât natura profundă a propovăduirii lui. La mijloc nu era doar și nici măcar atât de mult prezentarea clară a grozăviilor Legii și a mâniei lui Dumnezeu ori a condamnării Iadului (căci ei puteau suporta destul de bine aceste lucruri atât timp cât sperau că ei nu aveau o astfel de soartă sau că le-ar fi putut evita cu ușurință), pe cât a fost descoperirea multelor lor subterfugii și refugii zadarnice și tainice, a lucrurilor care contrafăceau harul, a nădejdilor amăgitoare și aducătoare de osândă, a neputinței lor totale și a pericolului iminent al pierzării; în felul acesta, ei au descoperit că toate speranțele și refugiile lor mincinoase nu le erau de niciun folos, fiind expuși pierzării veșnice și incapabili să se salveze singuri din starea lor pierdută. Această predicare străpungătoare a fost mijlocul principal și potrivit al convingerii lor de păcat.

Și aceasta era o vreme cum nu mai văzusem niciodată. Mai mulți au venit la un singur predicator într-o singură săptămână, exprimându-și preocuparea profundă pentru soarta sufletelor lor, decât veniseră în 24 de ani de predicare de până atunci.

Ca o ilustrație a faptului remarcabil că aceasta era lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului, vreau să citez fără alte comentarii următoarele pasaje din cartea lui Jonathan Edwards, A Narrative of Surprising Conversions:⁶

Putem observa acum, în această vreme remarcabilă, o atitudine de preocupare profundă care îi cuprinde pe oameni. Unii erau acasă, alții pe drum; unii la lucru în pădure, alții pe câmp; unii în discuție cu alții, și unii în solitudine; unii copii, alții adulți și bătrâni – dar toți aveau să fie aduși câteodată sub impresiile cele mai puternice ca urmare a conștientizării realităților mărețe ale lumii de apoi și a lucrurilor veșnice. Dar atât cât pot ști, astfel de lucruri erau experimentate de oameni în mod obișnuit, dacă nu chiar întotdeauna, în timp ce își îndreptau într-un fel sau altul gândurile către Cuvântul lui Dumnezeu sau către lucrurile spirituale. În cea mai mare parte, aceste impresii de durată au survenit prin predicarea publică a Cuvântului.
O preocupare mare și fierbinte pentru lucrurile deosebite ale religiei și ale vieții veșnice a devenit universală în toate părțile orașului și printre persoane de toate vârstele și stările sociale. Vuietul printre oasele uscate a devenit tot mai mare (Ezec. 37:4ff). Toate discuțiile s-au îndreptat în curând doar către lucrurile spirituale și veșnice… Mințile oamenilor erau în chip minunat îndepărtate de lucrurile lumii, căci printre noi, aceste lucruri căpătau foarte puțină importanță. Oamenii păreau să își împlinească îndatoririle pământești mai degrabă pentru că erau datori să le facă, decât din vreo dispoziție dominantă către ele în interiorul lor…
Singurul lucru pe care îl aveau înaintea ochilor lor era să ajungă în Împărăția cerurilor, și toți oamenii păreau că dau năvală în ea. Interesul deosebit al inimilor lor în această chestiune aleasă nu putea fi ascuns, căci se vedea chiar pe fețele lor. Era considerat un lucru îngrozitor să stai departe de Hristos, în pericolul zilnic al prăbușirii în Iad; astfel, gândurile oamenilor erau îndreptate către scăparea vieților lor și către a fugi de mânia viitoare (Luca 3:7). Toți foloseau cu sârguință oportunitățile pe care le aveau spre mântuirea sufletelor lor, astfel că era un obicei ca ei să se întâlnească frecvent în casele lor cu scopuri religioase, iar la astfel de întâlniri se strângeau mulți oameni.
Rareori exista un singur om în oraș, tânăr sau bătrân, care să nu fie preocupat de lucrurile mărețe ale vieții veșnice. Cei despre care anterior se credea că erau cei mai mândri și mai lumești, ca și cei care fuseseră cei mai înclinați să gândească și să vorbească în chip ușuratic despre religia vie și practică, erau acum subiectul marilor treziri. Lucrarea de convertire a mers înainte în cea mai uimitoare manieră, și a crescut tot mai mult. Mulțimi de suflete veneau la Isus Hristos. Din zi în zi, și vreme de multe luni succesive, se puteau vedea dovezi clare că păcătoșii veneau din întuneric la lumina minunată a Evangheliei.
Adunările noastre publice erau frumoase; congregația era vie în slujba lui Dumnezeu, fiecare fiind zelos, participând activ în închinarea comună, toți fiind dornici să soarbă cuvintele predicatorului de îndată ce îi ieșeau de pe buze. În general, adunarea era din când în când în lacrimi în timp ce Cuvântul era predicat; unii plângeau de întristare pentru păcat, alții de bucurie și dragoste, alții de milă și compasiune pentru sufletele semenilor lor… Cei dintre noi care fusesem convertiți am fost mult înviorați și înnoiți prin lucrarea proaspătă și deosebită a Duhului lui Dumnezeu, chiar dacă în grade diferite, după măsura darului lui Hristos. Mulți dintre cei care fuseseră împovărați de dificultăți și îndoieli legate de starea lor se bucurau acum că acestea erau îndepărtate printr-o experimentare mai împlinitoare și prin descoperiri mai clare ale dragostei lui Dumnezeu.

Când omul se pornește să facă ceva deosebit, el face eforturi mari, ca și cum, prin sunetul topoarelor și a ciocanelor își va vesti puterea și va doborî obstacolele. El nu poate lucra fără să transpire, fără praf și fără zgomot. Când Dumnezeu vrea să facă o lucrare minunată, una care să uimească tot Cerul și tot pământul, El poruncește ca toate celelalte lucruri să fie mute, trimite un glas liniștit, apoi pune la lucru un instrument firav, și împlinește imediat lucrarea! Omul trudește și muncește și, după toate acestea, rezultatele sunt mărunte; în măreția liniștită a puterii Lui, în tăcere și totuși irezistibil, Creatorul realizează printr-un cuvânt minunile infinite ale atotputerniciei Lui!

Pentru a rupe legăturile iernii și a aduce verdeața plăcută a primăverii, El nu trimite îngerii Săi ca să zdrobească în bucăți gheața groasă sau ca să dezgolească munții de zăpezile adunate pe ei, ori ca să planteze din nou flori proaspete peste fața pustie a pământului, din mâna Sa creatoare. Nu, ci El suflă de pe buzele Sale o adiere blândă de vânt cald în atmosfera înghețată. De aici încolo, în liniște, dar cu o putere irezistibilă, lucrarea Lui merge înainte. Gheața se frânge, neaua se topește, râurile își reiau cursul, pământul se trezește ca din somn, dealurile și văile se îmbracă în haina lor verde și proaspătă, iar parfumurile pământului iau aripi și umplu văzduhul, până ce o nouă lume de frumuseți se ridică în liniște luând locul lumii vechi!

Aceasta este metoda de lucru a lui Dumnezeu, atât în lumea naturală cât și în cea spirituală – liniștită, simplă, măreață și irezistibilă! Așa a fost Reforma! Așa au fost trezirile din Scoția pe vremea părinților noștri! Așa a fost adunarea celor numiți Kirk o’Shotts,⁷ în acea Cincizecime memorabilă când cuvintele nepoleite ale unui tânăr timid și plin de cutremur au dus mântuirea la cinci sute de suflete. Așa a fost Ayr-ul în zilele Cincizecimii lui, când de la biserica strânsă la miezul nopții au izbucnit spre cer suspinele firave ale acelui om al rugăciunii, John Welsh (1568-1622). Și așa a fost Northampton-ul ceva mai târziu, când Jonathan Edwards a vegheat și s-a rugat pentru locuitorii lui și când, din odăița acelui sfânt, a curs puterea vie care a dus la minunățiile despre care toți citim! Oare mâna Domnului s-a scurtat încât să nu mai poată mântui, sau a devenit urechea Lui greoaie, ca să nu mai audă rugăciunile noastre (Isaia 59:1)?

Fragment din predica True Revivals and the Men God Uses.

Note bibliografice și explicative

(1) Lycidas (1637), un poem de John Milton (1608-1674).

(2) vehement – marcat de intensitate extremă a emoțiilor sau convingerilor.

(3) Fragment din Six Sermons by the Late Thomas Prince, A.M.: One of the Ministers of the South Church in Boston, (ed. John Erskine), p. 60.

(4) Gilbert Tennent (1703-1764) – păstor și evanghelist născut în County Armagh, Irlanda; unul dintre liderii Marii Treziri din perioada colonială din America, alături de Jonathan Edwards și George Whitefield. El a fost fiul și fratele altor trei predicatori prezbiterieni. Tatăl lui, William Tennent, a emigrat în America în 1718, fiind fondatorul unei școli teologice la Warminster, Pennsylvania, denumită Log College.

(5) Thomas Prince (1687-1758) – predicator, învățat și istoric american.

(6) Jonathan Edwards (1703-1758) – predicator congregaționalist american; considerat cel mai mare teolog evanghelic din America și foarte cunoscut pentru predicarea sa din perioara Marii Treziri.

(7) Kirk o’Shotts – o biserică din Shotts, Scoția, în care John Livingstone de Kilsyth a experimentat puterea deosebită a Duhului lui Dumnezeu în timp ce predica. „Cinci sute de oameni au fost convinși de păcat, unii căzând la pământ și trebuind să fie ridicați de alții. Alte persoane au plecat suspinând în agonia conștientizării păcatului și fiind astfel influențați vreme de câteva zile la rând. Dar ca rezultat al acelei singure predicie, cinci sute de oameni au fost adăugați bisericilor – convertiți cu adevărat, permanent și autentic. Așa ceva are loc într-o trezire” (D. M. Lloyd-Jones, Revival, p. 116).