Neprihănirea prin substituție

Horatius Bonar

Toate obiecțiile la adresa atribuirii neprihănirii sunt în ele însele obiecții împotriva substituției de orice fel. Suferința substitutivă li se pare unora chiar mai lipsită de logică decât ascultarea substitutivă, iar argumentele folosite în a o ataca pe prima se aplică cu o forță și mai mare împotriva celei de-a doua. Totuși, bunul simț omenesc le recunoaște pe amândouă; „legile naturii” demonstrează existența amândurora; iar legea divină, așa cum a fost interpretată de însuși marele ei Dătător, le recunoaște pe amândouă. Omul este dispus să acționeze pe baza principiului substituției sau al reprezentării de către altul în lucrurile pământești – precum plata unei datorii, îndeplinirea unei obligații sau transmiterea unei proprietăți. Totuși, el nu este la fel de dispus să accepte aceeași regulă sau să acționeze în baza ei atunci când vine vorba de marea tranzacție între el și Dumnezeu, în ce privește condamnarea și neprihănirea. Același lucru față de care el nu obiectează în ce privește lucrurile temporare – transmiterea către un om a beneficiilor, faptelor sau suferințelor altuia; tratarea unui om care nu și-a plătit datoria ca și cum n-ar fi dator pentru că altul a plătit în locul lui; sau recunoașterea dreptului legal al unui om de a intra în posesia unei moșteniri pe care nu a câștigat-o și nici nu a meritat-o, dar care i-a fost atribuită ca dar sau roadă a trudei de o viață a altuia – exact același lucru îl respinge ca nedrept și lipsit de rațiune în ce privește lucrurile spirituale.

Oamenii nu obiectează când vine vorba să primească vreun lucru sau vreo parte dintre lucrurile lumii acesteia din partea altcuiva, deși ei n-au făcut nimic ca să le merite, ci au făcut orice le-a stat în putință ca să fie lipsiți de merite în acest sens, dar ei refuză să accepte favoarea lui Dumnezeu și starea de neprihăniți înaintea Lui pe baza a ceea ce un Substitut a făcut și a suferit. În lucrurile pământești, ei sunt gata să se lase reprezentați de altul, dar nu și în lucrurile cerești. Prima situație este cu totul acceptabilă, dreaptă și legală; a doua este absurdă, le insultă înțelepciunea și le depreciază meritele proprii! Cu toate acestea, dacă ei ar prețui lucrurile cerești la fel ca binecuvântările pământești, n-ar avea astfel de scrupule și nici n-ar ridica astfel de obiecții ca să accepte de la altcineva rezultatul lucrării acestuia. Dacă Dumnezeu este dispus ca Hristos să ne reprezinte, cine suntem noi să refuzăm să fim reprezentați de El? Dacă Dumnezeu este dornic să ne trateze pe baza ascultării lui Hristos și să considere acea ascultare ca și cum ar fi a noastră, cine suntem noi să respingem o astfel de metodă de binecuvântare și să spunem despre ea că este nedreaptă și imposibilă? Acest principiu sau teorie a reprezentării, prin care un om este tratat cu mult dincolo de ceea ce virtuțile sale merită, pe baza faptului că este îndreptățit legal să se folosească de meritele altuia, funcționează în orice situație pământească. De ce n-ar fi situația la fel și în lucrurile cerești?

Respingerea „neprihănirii atribuite” doar pentru că aceste cuvinte nu se găsesc în Scriptură este un lucru nebunesc și lipsit de substanță. Nici termeni precum „creștinism”, „trinitate”, „euharistie” sau „inspirație plenară” nu se găsesc în Biblie. Totuși, în ce privește lucrurile, obiectele sau adevărul pe care aceste cuvinte le reprezintă, acești termeni sunt acceptați ca fiind foarte preciși și sunt folosiți fără scrupule. A obiecta față de ei n-ar fi nimic altceva decât o încercare a celui îngust la minte de a găsi cu tot dinadinsul greșeală în ei și în niciun caz n-ar fi gestul de a căuta adevărul în simplitatea credinței.

Refuzul de a accepta „teoria” divină sau doctrina reprezentării în și prin altcineva indică, în multe cazuri, simpla indiferență de a primi binecuvântarea; în cazul altora, refuzul este expresia resentimentului cu privire la calea prin care această doctrină elimină cu totul superioritatea sau meritele noastre. Oamenii sunt în stare să cucerească și împărății pentru ei înșiși și, de aceea, ei pretind că merită viața veșnică; ei nu pot accepta iertarea sau să primească fără plată neprihănirea din mâna Altuia, sau să se simtă îndatorați unui Substitut, pentru că ei sunt convinși că o pot câștiga prin faptele lor. Întrucât planul reprezentării sau al substituției le este dezgustător și umilitor, ei zic că este absurd și nedrept. Ei refuză o moștenire veșnică în astfel de condiții, în timp ce probabil că în orice moment sunt gata să accepte o bogăție pământească în condițiile în care ea li s-ar acorda total independent de străduințele sau meritele lor.

Judecătorul trebuie să fie ori cel ce îndreptățește, ori cel care condamnă, iar acel judecător este Iehova. El are calitatea de a condamna și tot El are calitatea de a îndreptăți. El nu condamnă persoana care vine înaintea Lui prin a-i infuza păcat; tot așa, El nu îl îndreptățește pe păcătosul pe care îl achită prin a-i infuza neprihănire. El îl achită pe păcătos în calitate de Judecător. El nu doar îl achită sau absolvă pe păcătos de vină. El merge chiar mai departe. Modalitatea uimitoare prin care El a satisfăcut pretențiile dreptății astfel încât să poată pronunța achitarea păcătosului pe drept, a constat în faptul că El S-a așezat în locul păcătosului, fie în starea lui inițială de inocență, fie chiar mai sus de aceasta, absolvindu-l astfel pe păcătos fără plată și complet. Prin această reprezentare sau substituire a celui nedrept cu cel drept a fost El capabil să achite, și prin aceeași reprezentare sau substituire îl ridică pe omul achitat la o poziție chiar mai glorioasă.

Întrucât reprezentantul sau substitutul este Fiul lui Dumnezeu și, de aceea, El acționează cu o demnitate infinită în Persoana Sa, excelența aceea ce El este și face, atunci când este atribuită altcuiva, îi conferă acelui om dreptul de a fi tratat cu mult peste ceea ce el ar fi meritat altfel, indiferent de circumstanța în care s-ar fi aflat. Omul care crede în Isus Hristos, din clipa în care crede, el nu doar că primește iertarea divină pentru toată vinovăția lui, ci devine și posesorul legal, de drept, al neprihănirii Lui infinite, iar tot ceea ce vine împreună cu acea neprihănire devine al lui, așa încât el este tratat de Dumnezeu în conformitate cu perfecțiunea Celui perfect, ca și cum acea perfecțiune ar fi a lui. „Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4:17, cf. KJV), adică, chiar și acum, în starea noastră de imperfecțiune, chiar dacă suntem oameni cu buze necurate și chiar dacă trăim printre astfel de oameni. La fel cum este scris în altă parte: „Așadar, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 1:8). Nu doar că noi suntem „izbăviți de mânia viitoare” (1 Tes. 1:10), nu doar că „nu venim la judecată” (Ioan 5:24), nu doar că suntem „iertați de toate lucrurile” (F.A. 13:39), ci suntem și „neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21).

Această tranzacție nu este una asemănătoare unui împrumut. Perfecțiunea de care beneficiem ne este dată de Dumnezeu, nu împrumutată. Ea devine a noastră în mod legitim, în ce privește toate aspectele Legii; este a noastră atât de eficace ca și cum ar fi fost noastră de la început până la sfârșit.

Această tranzacție între păcătos și Dumnezeu este una reală. Ea afectează toate implicațiile legale, ca și cum păcătosul s-ar fi achitat personal de toate îndatoririle lui și ar fi obținut o hotărâre legală care îl absolvă de orice fel de acuzații ulterioare, o hotărâre definitivă și completă din partea Aceluia căruia i-a datorat mult.

Această tranzacție este una în care toate părțile implicate au căzut de acord că sunt pe deplin satisfăcute și nimeni nu mai este afectat; ba chiar toate părțile au beneficiat mai mult prin această modalitate de soluționare decât ar fi fost cazul prin metode directe, când una dintre părți ar fi fost pedepsită direct. Când nu doar că nu îi este făcută nicio nedreptate nimănui, ci toți beneficiază mai mult decât de dreptate; când nimeni nu este deposedat de nimic, ci toți primesc mult mai mult decât meritau, cât de nebunesc și absurd trebuie să fie să vorbești despre atribuire ca fiind o violare a Legii și o pervertire a principiilor stăpânirii drepte!

Această tranzacție nu reflectă indiferență față de păcat și nici nu ignoră deosebirea dintre neprihănire și nelegiuire. Ea este, dintre toate care pot fi imaginate, cea mai potrivită pentru arăta răul răului, urâciunea păcatului, ura divină față de orice fel de depărtare de la perfecțiune, felul cum Dumnezeu privea Legea Lui, aprecierea pe care El o acordă dreptății, și determinarea Lui de a asigura cu orice preț – chiar cu prețul morții Fiului Său – temelia neprihănită a Universului și sanctitatea tronului Său veșnic.

Dacă Hristosul lui Dumnezeu, în viața Lui plină de tristețe pe acest Pământ, n-ar fi fost altceva decât un simplu om suferind sau un model de personalitate calmă chiar atunci când a fost tratat cu rău, niciunul dintre aceste lucruri n-ar fi fost obținut. El n-ar fi fost decât un crâmpei dintr-o lume confuză și haotică, unde totul și-a pierdut ancora și unde fiecare individ este pornit împotriva altuia într-un haos de nestăpânit, fără a trage nădejdea că vom avea parte vreodată de un final fericit. El n-ar fi decât un exemplu al victoriei complete a răului asupra binelui, a greșelii asupra dreptății, a lui Satana asupra lui Dumnezeu – una de pe urma căreia istoria nu poate trage decât următoarea concluzie îngrozitoare: Dumnezeu a pierdut controlul asupra propriei Sale lumi; păcatul a devenit prea mare pentru ca puterea lui Dumnezeu să îl stăpânească sau să îl extirpe; tot ceea ce Dumnezeu poate face este să producă un exemplu rar de sfințenie în suferință, față de care îi permite lumii să găsească plăcere în a-l batjocori, nefiind capabil să intervină; după mii de ani de zbatere și batjocură, neprihănirea se poate retrage din teren complet neajutorată, permițând răului să domnească neînfrânat.

Dacă Crucea ar fi doar o simplă manifestare a sacrificiului de sine și a blândeții răbdătoare, atunci speranța lumii este pierdută. Noi am crezut dintotdeauna că există un scop puternic al lui Dumnezeu la lucru în ce privește lucrarea ispășitoare de păcat a Celui sfânt, care a suferit și care, permițând păcatul pentru o vreme, a pregătit și dezvoltat o putere care să îl distrugă cu totul și să șteargă răul de pe Pământ – atât cel moral, cât și cel fizic. Dar dacă Hristos cel răstignit a fost doar un om simplu care s-a lepădat de sine, noi n-am mai fi decât martorii unei lucrări de detronare a răului, care n-ar fi cu nimic diferită de ceea ce vedem din când în când, atunci când vreun erou sau martir se ridică peste nivelul vremii lui pentru a protesta împotriva răului pe care nu îl poate eradica și care oferă o mărturie, în viața și moartea lui, în sprijinul adevărului și neprihănirii, dar în zadar.

Această tranzacție este dreaptă în modul cel mai strict și nobil, în toate aspectele ei și în felul cum afectează toate părțile implicate și interesele lor. Ea este mijlocul prin care dragostea fără preț a lui Dumnezeu poate curge către om. Ea pune o temelie neprihănită pentru iertarea păcatelor. Ea îi asigură un bun venit păcătosului care se întoarce. Ea face ca îndreptățirea celui credincios să fie chiar mai dreaptă decât ar fi fost condamnarea lui; în timp ce ea face de două ori dreaptă condamnarea celui necredincios, în același timp apără și demonstrează o dreptate infinită și de neschimbat. Nu poate exista nicio îndreptățire fără neprihănire, iar îndreptățirea va fi conformă cu natura sau valoarea neprihănirii. Acea îndreptățire trebuie să fie părtașă valorii neprihănirii care îndreptățește. Dacă neprihănirea ar fi săracă și finită, starea noastră de oameni îndreptățiți va fi la fel. Dumnezeu, Cel ce ne îndreptățește, acționând conform perfecțiunii acelei neprihănirii și recunoscând pretențiile ei în numele tuturor celor care consimt să fie tratați conform valorii ei, îl tratează pe fiecare om credincios – oricât ar fi de slabă credința lui – în conformitate cu cerințele acelei neprihăniri. Noi putem cere și ne putem aștepta să primim tot ce ea pretinde că a obținut pentru noi, iar Dumnezeu ne va da cu siguranță acele lucruri. Aceia prin care, prin credință, suntem de acord să fim astfel reprezentați, aducem cererile noastre în Numele Lui, iar acestea sunt irezistibile.

Responsabilitățile noastre legale în calitate de călcători ai Legii sunt transferate Lui, iar drepturile Lui legale, ca împlinitor al Legii, ne sunt transferate nouă. Nu este vorba aici de un transfer al trăsăturilor și nici de un schimb de persoane, ci de un transfer al responsabilității înaintea Legii, de un schimb ale cerințelor legale. Iată, pe de o parte, ruina noastră totală și, pe de altă parte, eliberarea deplină dată de Dumnezeu. Ce mai poate spune Legea după aceasta? „Dumnezeu este Acela, care îi socotește neprihăniți” (Rom. 8:33). Noi suntem faliți; tot ceea ce avem nu valorează nimic. Dumnezeu Se uită la starea noastră, Se îndură de noi, și șterge toată datoria noastră.

Epitetul „fictiv” pe care unii l-au folosit pentru această reprezentare nu trebuie să ne facă să fim neliniștiți sau să ne alarmeze. Întrebarea pe care o avem nu este: „Am putea să dăm deoparte complet principiile abstracte pe care le implică această tranzacție?”, ci „Are ea consecințe legale și, ca urmare a lor, fiind astfel îndreptățiți, apelăm, în toate aspectele relației noastre cu Dumnezeu, la meritele unei vieți infinit perfecte, la plata făcută în numele celor care nu puteau plăti cu nimic, și la o moarte infinit de perfectă?”

Astfel, „harul stăpânește dând neprihănirea, ca să dea viața veșnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 5:2). Dragostea fără plată a lui Dumnezeu și-a croit un canal neprihănit prin care curge în toată plinătatea ei spre cei păcătoși. Căci tot ceea ce primește omul credincios, el primește prin har, însă la fel de adevărat este că tot ceea ce el primește, primește din mâna neprihănirii unui Dumnezeu neprihănit, care acționează conform drepturilor survenite dintr-o neprihănire ce este absolut perfectă și absolut divină.

Cel ce refuză să fie reprezentat de un altul înaintea lui Dumnezeu, trebuie să se reprezinte singur și să se apropie de Dumnezeu prin puterea a ceea ce el este sau a ceea ce el a făcut. Cum se va descurca el cu o astfel de abordare, îi va spune chiar conștiința lui, dacă el nu crede declarația explicită a Duhului Sfânt că „prin El și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un duh” (Efes. 2:18) sau chiar afirmația lui Hristos în acest sens: „Eu sunt Calea” și „Eu sunt Ușa ” (Ioan 10:9; 14:6).

În ceea ce-l privește pe acela care, fiind conștient că nu se poate apropia de Dumnezeu din cauza imperfecțiunii personale, este dornic să fie reprezentat de Fiul lui Dumnezeu și să înlocuiască o cerință divină cu una omenească, este bine să știe că Dumnezeu este dornic să îl primească cu toată imperfecțiunea lui, tocmai datorită perfecțiunii Altuia, ce îi poate fi transferată în mod legal de Dumnezeul și Judecătorul cel drept; că Dumnezeu îi oferă o neprihănire care este nu doar suficientă pentru a-l curăța de toată vinovăția și pentru a plăti complet pedeapsa lui, ci și suficientă pentru a-l înălța la o nouă statură și la o nouă demnitate, pe care el nu le-ar fi putut obține prin truda, rugăciunile, sau faptele a zeci de mii de vieți ca a lui.

„Hristos este totul și în toți” (Col. 3:11). Cel ce știe aceasta, cunoaște ceea ce îl împlinește și îl fericește pe deplin. Cel ce știe cel mai bine acest lucru are cea mai profundă și mai adevărată pace; el a învățat secretul de a rămâne mereu păcătos și totuși mereu neprihănit; mereu incomplet, și totuși mereu complet; mereu sărac, și totuși mereu bogat. Și niciodată nu vom spune despre această plinătate, „nu bea, nu gusta”, căci până și a gusta înseamnă să fii binecuvântat. Nu, ci noi vom spune „bea totul”, căci cel ce bea paharul până la capăt este cel mai fericit și cel mai sfânt om.

Nu trăsăturile noastre Îi sunt transferate lui Hristos, ci responsabilitățile noastre față de Lege. Iar prin faptul că noi acceptăm modalitatea în care Dumnezeu le transferă, facem un schimb complet prin care suntem absolviți de toată vinovăția și intrăm în starea care se caracterizează prin „nici o osândire”. Iată ce înseamnă eliberarea, pacea și viața veșnică: păcatul nostru să fie pus pe seama lui Hristos, ca Substitut al nostru, iar neprihănirea Lui să fie pusă în contul nostru, ca aceia care L-au primit pe Substitutul lor.

Fragment din lucrarea The Everlasting Righteousness, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.