Neprihănirea noastră nu se găsește în noi

Jean Calvin

Dați-mi voie să explic mai întâi sensul expresiilor „a fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu”, „a fi îndreptățit prin credință”, sau „a fi îndreptățit prin fapte”. Despre un om se spune că este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu atunci când, în judecata lui Dumnezeu, este considerat drept și este acceptat de Dumnezeu în baza nevinovăției lui. Întrucât nelegiuirea este o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu, păcătosul nu poate avea parte de har înaintea Lui, atâta vreme cât el este un păcătos și atât timp cât este privit așa. De aceea, oriunde păcatul este prezent, acolo sunt prezente și mânia și răzbunarea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, cel îndreptățit nu este privit ca un păcătos, ci ca un nevinovat, și un astfel de om este achitat de orice vină înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, unde toți păcătoșii sunt condamnați. Ca om inocent, cel pus sub acuzare înaintea unui judecător imparțial, care decide potrivit nevinovăției acestui om, acela este îndreptățit de judecător; la fel putem spune despre un om că este îndreptățit de Dumnezeu atunci când, fiind șters de pe lista păcătoșilor, el Îl are pe Dumnezeu drept martor și avocat al nevinovăției sale.

În aceeași modalitate, putem spune despre un om că este îndreptățit prin fapte dacă viața lui este caracterizată de o puritate și sfințenie care merită recunoașterea neprihănirii acelui om înaintea tronului de judecată a lui Dumnezeu, sau dacă, prin perfecțiunea faptelor lui, el poate satisface justiția divină. Dimpotrivă, un om va fi îndreptățit prin credință atunci când, fiind exclus de la posibilitatea obținerii neprihănirii prin fapte, el este, prin credință, posesorul neprihănirii lui Hristos și, fiind îmbrăcat cu ea, apare înaintea lui Dumnezeu nu ca un păcătos, ci ca un om neprihănit.

Astfel, noi interpretăm îndreptățirea prin a spune că ea este acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu, care ne primește în favoarea Lui, ca și cum am fi neprihăniți. Iar noi spunem că această neprihănire constă în iertarea păcatelor și atribuirea neprihănirii lui Hristos. Haideți acum să analizăm adevărul prezentat în definiția de mai sus — anume că îndreptățirea prin credință constituie împăcarea cu Dumnezeu și aceasta constă doar în iertarea păcatelor. Trebuie să ne întoarcem întotdeauna la axioma că mânia lui Dumnezeu se află asupra tuturor oamenilor, atâta vreme cât ei rămân păcătoși. Acest adevăr este exprimat într-un fel elegant de Isaia folosind următoarele cuvinte: „nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să vă asculte” (Isaia 59:1-2). Aici ni se spune că păcatul constituie o separare între Dumnezeu și om; că Fața Lui este întoarsă de la cel păcătos; și că nu se poate altfel, pentru că a avea orice în comun cu păcatul este un lucru respingător pentru neprihănirea Lui. De aceea, apostolul arată că omul se găsește în stare de vrăjmășie cu Dumnezeu, până în clipa când el este restaurat în favoarea lui Dumnezeu, prin Hristos (Rom. 5:8-10). Din acest motiv, când Dumnezeu îl primește în părtășie cu El, nu îl unește cu Sine fără a-i schimba starea din cea de om păcătos în cea de om neprihănit. Dacă cei pe care Domnul i-a împăcat cu Sine ar fi judecați pentru faptele lor, ei încă ar fi dovediți că sunt în realitate păcătoși, deși ar trebui să fie puri și liberi de păcat. Este evident, astfel, că singura cale prin care cei pe care Dumnezeu îi primește sunt făcuți neprihăniți constă în a le șterge nelegiuirile prin iertarea păcatelor, astfel încât această îndreptățire să poată fi caracterizată printr-o singură expresie: iertarea păcatelor.

Ambele aspecte discutate anterior devin perfect de clare dacă ne uităm cu atenție la cuvintele lui Pavel: „Că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim [făcuți – lit.] neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:19-21). El folosește aici termenii „neprihănire” și „împăcare” în mod intenționat, pentru a ne face să înțelegem că una o include pe cealaltă. El arată că modalitatea de obținere a acestei neprihăniri este ca păcatele noastre să nu ne mai fie imputate. De aceea, când auzi că Dumnezeu ne împacă cu El nu prin a ne mai imputa greșelile, nu mai poți avea îndoieli cu privire la modul cum El ne îndreptățește.

În aceeași modalitate, în Epistola către Romani, Pavel dovedește, folosindu-se de mărturia lui David, că neprihănirea este atribuită fără fapte, pentru că el declară că binecuvântat este omul „cu fărădelegea iertată și cu păcatul acoperit” și „căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea” (Rom. 4:6; Ps. 32:1-2). Fără îndoială că, în acest pasaj, el folosește termenul fericit sau binecuvântat cu sensul de neprihănit; și, pentru că el spune că aceasta constă în iertarea păcatelor, nu există niciun motiv pentru care să o înțelegem altfel. În mod asemănător, Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, spune în cântarea lui că „cunoștința mântuirii… stă în iertarea păcatelor” (Luca 1:77).

Aceeași abordare a fost urmată de Pavel, când, adresându-se bisericii din Antiohia, a făcut același sumar al mântuirii. Luca afirmă că el a concluzionat în felul următor: „să știți dar, fraților, că în El vi se vestește iertarea păcatelor; și oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise” (F.A. 13:38-39). Astfel, apostolul face legătura între iertarea păcatelor și îndreptățire în așa fel încât să ne arate că cele două se referă la același lucru; de aceea, el argumentează corect că îndreptățirea, pe care o datorăm îndurării lui Dumnezeu, este căpătată de noi fără merit.

N-ar trebui deci să ni se pară o modalitate neobișnuită de exprimare când se spune că cei credincioși sunt îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu nu prin fapte, ci prin acceptarea îndurătoare a noastră de către El, întrucât vedem acest lucru folosit frecvent în Scriptură și uneori în scrierile celor din vechime. Iată ce spune Augustin:^[1] „neprihănirea sfinților în această lume constă mai mult în iertarea păcatelor decât în perfecțiunea virtuților lor”.^[2] Această afirmație corespunde cu bine-cunoscuta exprimare a lui Bernard:^[3] „neprihănirea lui Dumnezeu înseamnă a nu păcătui, dar neprihănirea omului înseamnă a avea parte de îndurarea lui Dumnezeu”.^[4] Pavel a menționat mai devreme că Hristos este neprihănirea noastră în iertarea păcatelor, și, de aceea, el spune că cei care sunt socotiți drepți sunt cei care au obținut iertarea prin îndurarea lui Dumnezeu.

Astfel, este dovedit și că noi obținem îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu în întregime prin intervenția neprihănirii lui Hristos. Aceasta este același lucru cu a spune că omul nu este drept în el însuși, ci că neprihănirea lui Hristos îi este dată prin atribuire, în timp ce tot meritul lui ar fi doar stricta pedeapsă. Astfel, dispare dogma absurdă că omul este îndreptățit prin credință atunci când este adus sub influența Duhului lui Dumnezeu, prin care el este socotit neprihănit. Nu există niciun dubiu că acela care este îndemnat să caute neprihănirea în afara lui nu poate s-o fi avut anterior în sine. Acest lucru este arătat pe cât de clar este posibil de către apostol, când el afirmă că Acela care nu a cunoscut păcatul a fost făcut Victima ispășitoare pentru păcat, pentru ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21).

Puteți vedea că neprihănirea noastră nu se găsește în noi înșine, ci în Hristos; că singura modalitate prin care o putem avea constă din a fi făcuți părtași lui Hristos, întrucât în El avem toate bogățiile. Nu există nimic contradictoriu față de acest lucru în ceea ce el spune în alte locuri, precum versetul următor: „căci, lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu au osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi” (Rom. 8:3-4). Singura împlinire la care se referă el aici este aceea pe care noi o obținem prin atribuire.

Domnul nostru Isus Hristos ne transmite neprihănirea Lui și astfel, prin modalități uimitoare, care țin de dreptatea lui Dumnezeu, El pune puterea ei în noi. Faptul că acesta este punctul de vedere al apostolului ne este arătat din abundență dintr-o altă afirmație pe care el a făcut-o un pic mai devreme: „căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (Rom. 5:19).

A spune că suntem socotiți neprihăniți numai datorită faptului că ascultarea lui Hristos ne este atribuită nouă, ca și cum ar fi a noastră, înseamnă întocmai a plasa neprihănirea noastră în ascultarea lui Hristos.

De aceea, mi se pare că Ambrozie^[5] a folosit în modul cel mai frumos binecuvântarea lui Iacov ca pe o ilustrație a acestei neprihăniri, când el spune ca acela care nu deținea dreptul de întâi născut s-a prefăcut a fi fratele lui, și-a pus hainele care aveau mirosul acestuia, și astfel s-a prezentat înaintea tatălui lui pentru a putea primi o binecuvântare spre avantajul lui, pretinzând că este altcineva; tot așa, noi ne ascundem sub haina purității prețioase a lui Hristos, Fratele nostru cel întâi născut, ca astfel să putem obține din partea lui Dumnezeu garanția acestei neprihăniri. Iată care sunt cuvintele lui Ambrozie: „mirosul de către Isaac al parfumului hainelor lui Iacov probabil că semnifică faptul că noi suntem îndreptățiți nu prin fapte, ci prin credință, întrucât neputința carnală este un impediment în calea faptelor bune, însă erorile de comportament sunt acoperite de strălucirea credinței, care acoperă greșelile”.^[6] Și așa și stau lucrurile; căci, pentru a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu spre mântuire, noi trebuie să emanăm acel miros plăcut, având viciile noastre acoperite și îngropate în perfecțiunea Sa.

Fragment din Institutes of the Christian Religion, III. xi. 2, 21-23.

[1] Aurelius Augustin(354-430) – Episcop de Hippo, teolog al bisericii primare, cunoscut de multe persoane ca fiind părintele teologiei ortodoxe (biblice); s-a născut în Tagaste, în nordul Africii.

[2] Augustin, City of God XIX. 27 (MPL 41.657; tr. NPNF II.419).

[3] Bernard de Clairvaux(1090-1153) – cunoscut teolog francez; a scris cărți teologice, mistice și devoționale, ca și imnuri.

[4] Bernard, Sermons on the Song of Songs 23.15 (MPL 183.892; tr. S. J. Eales, Life and Works of St. Bernard IV, 141).

[5] Ambrozie(cca. 340-397) – Episcop de Milano, teolog al bisericii primare, şi opozant activ al arianismului (erezia care susține ca Isus ar fi fost o ființă creată); episcopul care l-a învățat și l-a botezat pe Augustin; s-a născut în Trier (Germania de azi).

[6] Ambrose, On Jacob and the Happy Life, II.2.9 (CSEL 32.2.36 f.).