Neprihănirea lui Dumnezeu, transferată nouă

Horatius Bonar

Neprihănirea veșnică vine la noi prin credință. Noi suntem „îndreptățiți prin credință”, iar roada ei este „pacea cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1).

Despre această „neprihănire veșnică” vorbește apostolul Petru, atunci când își începe astfel a doua epistolă: „Simon Petru, rob și apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră, prin dreptatea [neprihănirea – n.tr.] Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:1).

Această neprihănire este „socotită” sau „atribuită” tuturor celor care cred, astfel că ei sunt tratați de Dumnezeu ca și cum ea ar fi în mod real a lor. Ei au dreptul la tot ceea ce o astfel de neprihănire poate merita de la Dumnezeu, ca Judecător al meritelor îndreptățite. Ea nu devine a noastră în mod gradual sau doar parțial, ci ne este pusă în cont dintr-o dată. Ea nu este recunoscută ca fiind a noastră în măsura tăriei credinței noastre, în măsura căldurii dragostei noastre, ori a zelului rugăciunilor noastre, ci ne este dată în întregime prin atribuire. Suntem „acceptați în Preaiubitul Lui” (Efes. 1:6, lit. KJV). Suntem „compleți în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri” (Col. 2:10). Toată neprihănirea, în întregimea cantității și calității ei, ne este transferată. Perfecțiunile ei ne reprezintă înaintea lui Dumnezeu; desăvârșirea ei, cu tot ceea ce prețiozitatea ei poate obține pentru noi, aparține nouă (1 Petru 1:7).

Piatra, Piatra din capul unghiului, aleasă și prețioasă (1 Petru 2:6) – această Piatră, în toată valoarea ei – este a noastră, nu doar pentru a ne bizui pe ea, nu doar pentru a fi acceptați prin ea, ci și pentru orice poate obține ea pentru noi, lucruri de valoare divină. Având acest lucru prețios (atribuit, deci al nostru), mergem în locașul ceresc și primim tot ceea ce avem nevoie, fără limită și fără ca proviziile cerești să scadă. Primim orice, pe creditul Numelui Lui, pentru că nu doar lipsa noastră de merite a încetat să mai fie vizibilă înaintea lui Dumnezeu, în felul cum El îi vede pe oameni, ci și datorită faptului că această lipsă de merite a noastră a fost înlocuită de meritul Aceluia care este perfect în mod absolut și divin. În Numele Lui, noi ne desfășurăm toate „tranzacțiile” cu Dumnezeu, și obținem tot ce avem nevoie doar cerând de la El. Lucrurile pe care nu El le-a făcut au fost puse pe socoteala Lui, și El a fost tratat ca și cum le-ar fi făcut pe toate. Lucrurile pe care El le-a făcut sunt puse în contul nostru, și noi suntem tratați de Dumnezeu ca și cum noi le-am fi împlinit pe toate.

Aceasta este semnificația scripturală privitoare la atribuire sau socotire, atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Haideți să ne uităm la câteva pasaje care vorbesc despre aceasta:

„Avraam a crezut pe Domnul, și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Gen. 15:6), adicăi-a fost recunoscută ca fiind a lui, în virtutea ei fiind tratat drept ceea ce el nu era în realitate.

„Nu suntem noi oare privite de el ca niște străine?” (Gen. 31:15). Nu suntem noi tratați ca și cum am fi niște străini?

„Nu se va ținea în seamă celui ce a adus-o” (Lev. 7:18). Calitatea jertfei de mulțumire nu era ținută în seamă celui care o aducea.

„Darul vostru vi se va socoti ca grâul care se ia întâi din arie și ca mustul care se ia întâi din teasc” (Num. 18:27). Era primit de Dumnezeu ca și cum ar fi echivalat întregii recolte, și persoana în cauză era tratată de Dumnezeu în consecință.

„Să nu țină seamă domnul meu de nelegiuirea mea, să uite că robul tău l-a ocărât în ziua când împăratul, domnul meu, ieșea din Ierusalim, și să nu țină seamă” (2 Sam. 19:19). Nu mă trata conform cu răutatea mea.

„Ferice de omul, căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea” (Ps. 32:2), căruia Dumnezeu nu îi socotește nelegiuirile, ci îl tratează ca și cum ele n-ar exista (v. și Ps. 106:31).

„Aceasta i s-a socotit ca [spre – n.tr.] neprihănire” (Rom. 4:3). „Credința pe care o are el, îi este socotită ca [spre – n.tr.] neprihănire” (Rom. 4:5), adică, nu ca neprihănire sau ca substitut al ei, ci în sensul de a-l duce în neprihănire.

„Acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit” (Rom. 4:6). „Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4:8). „Să li se socotească și lor neprihănirea aceasta” (Rom. 4:11).

„Este scris și pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 4:24).

„Neținând-le în socoteală păcatele lor” (2 Cor. 5:19).

„Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire” (Gal. 3:6).

Astfel, apare foarte clar ideea de a-i socoti cuiva în cont ceea ce nu îi aparține, și a-l trata ca și cum ar fi cu adevărat în posesia tuturor lucrurilor care se socotesc ale lui. Aceasta este modalitatea lui Dumnezeu de a-l ridica din groapa groaznică și din mocirlă, de a-i da un statut, un privilegiu și o nădejde mult peste ceea ce simpla iertare îi aduce și cu nimic mai prejos decât ceea ce a pierdut Adam. A fi avut neprihănirea primului Adam trebuie să fi fost un lucru extraordinar; dar a fi neprihănit având neprihănirea ultimului Adam, Domnul din Ceruri, este mult mai mult, lucru pentru care nu există nici cuvinte și nici nu putem concepe cât de valoros este. „Dumnezeu este cel care socotește neprihănit” (Rom. 8:33) și El face aceasta prin a ne atribui o neprihănire care Îl atestă ca Judecătorul care poate îl îndreptăți fără plată pe cel ce nu este neprihănit.

Faptul că Iehova îndreptățește nu se datorează pur și simplu acestei neprihăniri, ci El ne-o transferă în mod legal, pentru ca noi să o folosim, să cerem și să venim înaintea lui Dumnezeu în baza ei, ca și cum ne-ar aparține cu totul. Romano-catolicii și socinienii^[1] se împotrivesc cu tărie doctrinei „neprihănirii atribuite”. Dar ea există și stă scrisă clar, citeț, în Cuvântul divin. Ea există, fiind o parte esențială a mărețului adevăr biblic cu privire la jertfă, substituție și garanția mântuirii.^[2] Este la fel de profund întipărită în cartea Levitic și în Epistola către Romani. Se găsește răspândită peste tot în Scriptură, și ni se arată glorios în crucea Domnului nostru Isus Hristos, unde a fost împlinită „ascultarea până la moarte”, care ne-a asigurat neprihănirea. Acolo El, Cel care, ca Substitut al nostru, S-a întrupat și S-a născut la Betleem, ca Substitut al nostru, a trăit pe Pământ ca Om al durerii și obișnuit cu suferința, acolo El S-a făcut Înlocuitorul nostru și astfel ne-a adus „neprihănirea veșnică”.

Aceasta este neprihănirea despre care a vorbit apostolul când a argumentat că, „după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (Rom. 5:19, subl.); când a respins orice altă neprihănire: „și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credință” (Fil. 3:9). Acesta este „darul neprihănirii” despre care el spune: „dacă deci, prin greșeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii, vor domni în viață prin acel singur, care este Isus Hristos” (Rom. 5:17). Greșeala unui singur om afectează toată omenirea, prin ea venind „o osândă” (Rom. 5:18); tot așa, neprihănirea unui singur Om, ca o contra-acțiune sau act de desființare a acestei condamnări, este disponibilă și are puterea eficientă de a aduce „neprihănirea care dă viața”. Atribuirea primului păcat al lui Adam, și a neprihănirii ultimului Adam, sunt astfel puse una lângă alta. Transferul vinovăției noastre către Substitutul nostru divin și transferul neprihănirii sau perfecțiunii Lui de la El către noi sunt valabile împreună sau trebuie respinse amândouă.

Această neprihănire a lui Dumnezeu nu este una obișnuită. Ea este neprihănirea Aceluia care a fost atât Dumnezeu cât și om; de aceea, ea nu este doar neprihănirea lui Dumnezeu, ci, în plus, este și neprihănirea Omului. Cuprinde în ea toată perfecțiunea creată și cea ne-creată. Niciodată în Cer și pe Pământ nu am mai avut loc așa ceva. Este perfecțiunea cu două fațete a creației și Creatorului într-o singură Persoană, glorioasă și splendidă. Demnitatea Persoanei implicată în această neprihănire i-a conferit o perfecțiune, o vastitate, o lungime, adâncime, înălțime și profunzime de neegalat, în istorie și în veșnicie. Este perfecțiunea perfecțiunii, excelența excelenței, sfințenia sfințeniei. Este lucrul în care Dumnezeu Își găsește plăcerea cu prioritate. Legea Lui n-a fost niciodată împlinită și onorată în acest fel până la Hristos. Fiind Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului într-o singură Persoană, în această dublă calitate, El a împlinit Legea Tatălui Lui și astfel oferă o neprihănire atât de mare și deplină, care poate fi împărțită cu alții, transferată altora, atribuită altora. Iar Dumnezeu este glorificat (și păcătosul mântuit) prin transferul și atribuită aceste neprihăniri. Niciodată n-a fost Dumnezeu iubit atât de mult ca acum, cu toată dragostea divină și cu toată dragostea omenească. Niciodată nu a fost Dumnezeu slujit și ascultat ca acum, când a fost slujit de Cel care este Dumnezeu „arătat în trup” (1 Tim. 3:16). Niciodată nu a mai găsit Dumnezeu pe cineva care, din dragoste pentru Legea Lui sfântă, să fie gata să devină victima ei, pentru ca astfel Dumnezeu să fie onorat; care, din dragoste pentru Dumnezeu, să fie dornic nu doar să fie pus sub Lege, ci și, prin supunerea Lui față de ea, să Se dea pe Sine morții, și încă moarte de cruce; care, din dragoste față de creatura căzută, a fost gata să ia locul păcătosului, să poarte povara păcătosului, să suporte pedeapsa acestuia, să ia asupra Lui blestemul păcătosului, să moară de moartea păcătosului, o moarte rușinoasă și chinuitoare, să meargă în întuneric, în mormântul păcătosului.

Fragment din cartea The Everlasting Righteousness, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

[1] socinieni– ucenici ai sectei înființată de Faustus Socinius, teolog italian din secolul al XVI-lea, care a negat dumnezeirea lui Hristos și că jertfa Lui de la cruce a adus iertarea păcatelor.

[2] garanție– actul cuiva de a prelua responsabilitatea pentru datoria altcuiva.