Atribuirea neprihănirii

Prin neprihănirea lui Hristos se înțelege tot ceea ce El a devenit, a făcut și a suferit pentru a satisface cerințele dreptății divine și pentru a obține iertarea păcatelor și darul vieții veșnice pentru poporul Lui. În mod obișnuit, neprihănirea lui Hristos este reprezentată ca incluzând ascultarea Lui activă și pasivă. Această deosebire este scripturală. Biblia ne învață că Hristos a ascultat de Lege în toate poruncile ei și că El a îndurat pedeapsa ei, iar acest lucru a fost făcut pentru copiii Lui, astfel încât ei sunt considerați ca și cum ei ar fi săvârșit acest act. Ei au murit în El. Ei au fost crucificați cu El. Ei au fost eliberați de blestemul Legii prin faptul că El a fost făcut blestem pentru ei. El a trăit sub Lege ca să-i poată răscumpăra pe aceia ce erau sub Lege.

Noi suntem eliberați de Lege prin trupul lui Hristos. El a fost făcut păcat pentru ca noi să putem fi făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El. El este sfârșitul Legii pentru ca astfel toți cei ce cred în El să capete neprihănirea. Prin ascultarea Lui, mulți au fost făcuți neprihăniți (Rom. 5:19). Noi am fost ascultători în El, conform cu învățătura apostolului în Romani 5:12-21, în același sens în care am păcătuit în Adam.

Ascultarea activă și pasivă a lui Hristos, însă, sunt doar faze sau aspecte diferite ale aceluiași lucru. El a ascultat în suferință. Cele mai mari acte de ascultare ale Sale s-au petrecut în grădina Ghetsimani și la cruce. Astfel, această deosebire nu este prezentată în Scriptură ca și cum ascultarea lui Hristos ar fi răspuns unui scop, iar suferințele Sale unui scop diferit. Noi suntem îndreptățiți prin sângele Lui. Noi suntem împăcați cu Dumnezeu prin moartea Sa. Suntem eliberați de toate cerințele Legii prin trupul Său (Rom. 7:4), și suntem eliberați de Lege prin faptul că El a fost sub Lege și că a ascultat de ea în locul nostru (Gal. 4:4-5). Astfel, același efect este atribuit atât morții sau suferințelor lui Hristos, cât și ascultării Sale, pentru că ambele sunt forme sau părți ale ascultării sau neprihănirii Sale, prin care noi suntem îndreptățiți. Cu alte cuvinte, ascultarea lui Hristos include tot ceea ce El a făcut pentru satisfacerea cerințelor Legii.

Neprihănirea lui Hristos este atribuită credinciosului spre îndreptățirea lui. Cuvântul a atribui este unul cunoscut și nu lasă loc de interpretări. A atribui înseamnă a socoti sau a pune în seama cuiva un anume lucru. Când spunem că îi atribuim un motiv bun sau rău unui om sau o faptă bună sau rea, nimeni nu înțelege greșit ce vrem să spunem. Filimon nu avea nicio îndoială cu privire la ceea ce Pavel voia să îi spună când i-a scris să îi atribuie sau să pună în socoteala lui datoria lui Onisim (Flm. 1:18).

Noi folosim cuvântul a atribui în sensul lui comun, atunci când spunem că neprihănirea lui Hristos este atribuită credinciosului spre îndreptățirea lui. Pare că nici nu mai este necesar să remarcăm că aceasta nu înseamnă și nici nu poate însemna că neprihănirea lui Hristos este infuzată în cel credincios sau că ea i-ar fi dată în vreun fel încât să îi schimbe sau să se constituie în caracterul lui moral.

Atribuirea nu schimbă niciodată starea interioară, subiectivă, a persoanei către care se face. Când păcatul îi este atribuit unui om, el nu este făcut astfel păcătos; când zelul lui Fineas (Ps. 106:30-31) i-a fost atribuit, nu aceasta l-a făcut să fie zelos. Când socotești hoția unui om prin atribuire, nu faci ca el să fie hoț prin aceasta. Când îl socotești bun pe un om prin atribuire, nu îl faci bun. Așa că, atunci când neprihănirea îi este atribuită celui credincios, ea nu îl face pe acesta neprihănit în mod subiectiv. Dacă neprihănirea este adecvată și dacă atribuirea se face pe un temei adecvat și de cineva competent, persoana către care se face atribuirea are dreptul să fie tratată ca neprihănită. De aceea, în sens strict legal, chiar dacă nu în sens moral sau subiectiv, atribuirea neprihănirii lui Hristos îl face pe păcătos neprihănit. Adică îi dă acestuia dreptul la iertarea deplină a tuturor păcatelor sale și un temei de apărare pentru care să pretindă viața veșnică.

Nicio persoană sau autoritate competentă în doctrină nu a pus vreodată la îndoială faptul că aceasta este gândirea simplă și universal acceptată a doctrinei de față, așa cum a fost susținută de toți protestanții din timpul Reformei și cum a fost privită de ei drept piatra de temelie a Evangheliei. Ea a continuat să fie doctrina celor două mari denominații ale bisericii protestante, atâta vreme cât ele pretind că rămân la această învățătură.

Se poate remarca în trecere că, potrivit învățăturii protestante, nu există nicio „cauză formală” a îndreptățirii. Neprihănirea lui Hristos este meritorie, dar nu cauza formală a faptului că cel păcătos este declarat neprihănit. O cauză formală este ceea ce constituie natura inerentă, subiectivă, a unei persoane sau lucru. Cauza formală a faptului că un om este bun este bunătatea; a faptului că este sfânt, sfințenia; a faptului că este rău, răutatea. Cauza formală a faptului că un trandafir este roșu este pigmentul care dă culoarea roșie, la fel cum cauza formală a faptului că un perete este alb constă din pigmentul alb al vopselei. Întrucât noi nu suntem făcuți inerent neprihăniți prin neprihănirea lui Hristos, cu greu am putea afirma că neprihănirea Lui sau a noastră este cauza formală a faptului că suntem socotiți neprihăniți.

Temelia acestei îndreptățiri, în cazul păcătosului care crede, constă în atribuirea neprihănirii lui Hristos.

Dr. Shedd^[1] a spus: „a doua diferență între soteriologia anselmică^[2] și cea protestantă se poate observa în deosebirea formală a lucrării lui Hristos între neprihănirea Lui activă și cea pasivă. Prin neprihănirea Lui pasivă se face referire la suferințele Lui ispășitoare, prin care El a satisfăcut cerințele dreptății, iar prin neprihănirea Lui activă se face referire la ascultarea Lui de Lege ca regulă de viață și comportament. Aceia care au făcut această deosebire au spus că scopul lui Hristos ca Substitut a fost să împlinească toate cerințele Legii în locul păcătosului. Dar Legea cere ascultare continuă și perfectă, precum și satisfacerea pedepsei pentru neascultarea din trecut. Legea nu este complet împlinită doar prin a suporta pedeapsa ei. Ea trebuie să fie și împlinită. Hristos a îndurat pedeapsa meritată de om pentru neascultarea lui de Lege, dar a și ascultat de ea în locul omului; așadar, El a fost un Substitut perfect deopotrivă în ce privește porunca și pedeapsa Legii. Prin ascultarea Lui activă, El a împlinit Legea, iar prin ascultarea Lui pasivă, El a îndurat pedeapsa ei. Astfel, lucrarea Lui substitutivă este completă”. Într-un fel, deosebirea dintre ascultarea activă și cea pasivă a lui Hristos este neimportantă. Când Hristos a ascultat în suferință, suferințele Lui au fost deopotrivă parte a ascultării și a împlinirii de către El a cerințelor Legii. Scripturile nu fac în mod expres această deosebire, întrucât ele includ tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea noastră în termenul neprihănire sau ascultare.

Deosebirea devine importantă numai atunci când se neagă ideea că ascultarea Lui morală ar fi într-un fel inclusă în neprihănirea pentru care credinciosul este îndreptățit sau când se neagă faptul că întreaga Lui lucrare de satisfacere a cerințelor Legii ar fi cuprins doar ispășirea sau purtarea pedepsei Legii. Acest lucru este contrar Scripturii și viciază doctrina îndreptățirii, așa cum este ea prezentată în Biblie.

Dovada doctrinei

Faptul că doctrina protestantă enunțată mai sus este învățătura Cuvântului lui Dumnezeu reiese din următoarele considerații:

1. Cuvântul dikaioo, așa cum s-a arătat, are sensul de „a declara dikaios (neprihănit)”. Nimeni nu poate fi declarat dikaios cu adevărat, dacă nu i s-a atribuit de drept dikaiosune (neprihănirea). Păcătosul nu are nicio neprihănire proprie. De aceea, Dumnezeu îi socotește sau îi atribuie o neprihănire care nu este a lui. Neprihănirea astfel atribuită este declarată a fi neprihănirea lui Dumnezeu, a lui Hristos, neprihănirea care este prin credință. Aceasta este și ceea ce Biblia afirmă cu privire la subiectul de față, și ea face aceasta în atât de multe pasaje. În ceea ce privește întrebarea, „Care este metoda de îndreptățire?”, da, ea este o întrebare biblică, iar răspunsul trebuie dat într-un fel exegetic, prin argumente care provin din principii asumate ale rațiunii scripturale. Noi nu avem libertatea să spunem că neprihănirea vreunui om nu îi poate fi atribuită altui om, nici că acest lucru ar implica o greșeală sau absurditate; că dreptatea lui Dumnezeu nu ar solicita o neprihănire ca aceea pe care Legea o poruncește ca fiind condiția îndreptățirii; că El poate ierta și mântui ca un Tată, fără vreo altă considerație cu excepția pocăinței; că ar fi lipsit de consecvență în legătură cu harul Lui ca vreuna dintre cerințele dreptății să fie îndeplinite înainte ca îndreptățirea să fie dată; că acest punct de vedere cu privire la îndreptățire ar fi greșit, afirmând că omul este drept, când el de fapt nu este drept, etc. – toate acestea nu valorează nimic. Pentru înțelegerea doctrinei îndreptățirii, totul ține de acea înțelepciune denumită nebunia lui Dumnezeu.

Tot ce avem de făcut este să stabilim, (1) Care este sensul cuvântului a îndreptăți, așa cum este el folosit în Scriptură? (2) Pe ce bază afirmă Biblia că Dumnezeu Îl declară pe păcătos drept? Dacă răspunsul la aceste două întrebări este același cu cel pe care biserica din toate timpurile l-a dat, și în special biserica din timpul Reformei, atunci putem fi mulțumiți. Apostolul se folosește de termeni speciali spunând că Dumnezeu îi atribuie celui păcătos neprihănirea (Rom. 4:6, 24).

Orice om recunoaște că prin neprihănire se înțelege „ceea ce îl face pe om neprihănit, adică satisface cerințele Legii”. Aceasta nu se referă la ascultarea sau excelența morală a păcătosului, căci ni se spune că ea este „fără fapte” (Rom. 4:6). Apoi este afirmat că niciun om nu poate fi îndreptățit pe baza caracterului sau comportamentului lui.

Nici nu este posibil ca această neprihănire să fie însăși credința, căci ni se spune că este „prin credință”. Niciodată nu ni se spune că suntem îndreptățiți în baza credinței, și nici că am avea de-a face cu o neprihănire sau formă de excelență morală care izvorăște din credință sau a cărei credință să fie sursa ori cauza ei generatoare, pentru că este afirmat că această neprihănire este neprihănirea lui Dumnezeu, o neprihănire care este descoperită, oferită, care trebuie acceptată ca un dar (Rom. 5:17). Ne este afirmat că ea este neprihănirea lui Hristos, ascultarea Lui (Rom. 5:19). De aceea, neprihănirea aceasta este neprihănirea lui Hristos, ascultarea Lui perfectă în a împlini și suferi voia lui Dumnezeu, fiind apoi atribuită credinciosului, și pe baza căreia credinciosul, deși în el însuși nu este sfânt, este declarat neprihănit și de aceea eliberat de blestemul Legii, având drept la viața veșnică.

Argumentul apostolului

2. Niciunul dintre argumentele de mai sus nu este doar afirmat cu claritate de către apostol, ci ele sunt prezentate și în ordine logică, susținute elaborat și apărate în Epistola lui către Romani. Apostolul începe cu declarația că Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” (Rom. 1:16). Ea nu este în acest fel eficientă divin datorită purității preceptelor ei morale; nici datorită faptului că aduce la lumină nemurirea; nici pentru că ne pune înainte exemplul perfect al Domnului nostru Isus Hristos; nici pentru că ne asigură de dragostea lui Dumnezeu; nici datorită influenței ei înălțătoare, sfințitoare, dătătoare de viață. Există ceva care este preliminar tuturor acestor aspecte.

Prima cerință indispensabilă a mântuirii este ca oamenii să fie neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Dacă ei nu sunt, atunci se află sub mânia și blestemul lui Dumnezeu. Dacă nu se satisface dreptatea, dacă nu are loc împăcarea cu Dumnezeu, nu există nicio posibilitate ca omul să poată fi influențat moral. De aceea, apostolul spune că puterea Evangheliei se datorează faptului că „în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu” (Rom. 1:17, cf. KJV). Nu poate fi vorba aici despre „bunătatea lui Dumnezeu”, căci nu acesta este sensul expresiei. Nici nu poate, în acest context, să aibă sensul dreptății Lui, pentru că este o neprihănire „prin credință”; pentru că dreptatea lui Dumnezeu este descoperită din Cer și față de toți oamenii; pentru că revelarea dreptății îi îngrozește pe oameni și îi îndepărtează de Dumnezeu; pentru că ceea ce aici este denumit neprihănirea lui Dumnezeu, în altă parte este pus în contrast cu „neprihănirea noastră” (Rom. 10:3, Fil. 3:9); și pentru că despre ea se spune că este neprihănirea lui Hristos, explicată apoi prin ascultarea Lui (Rom. 5:18-19); iar în alt loc se spune că este „sângele Lui” (3:25; 5:9).

Întrebarea, „Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu?” a sunat în urechile oamenilor de la bun început, dar niciodată nu și-a găsit un răspuns. Cu toate acestea, trebuie să găsim un răspuns, altfel nu putem avea nicio speranță la mântuire. Ni s-a dat un răspuns în Evanghelie, și de aceea Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricăruia care crede (Rom. 1:16), adică a oricărui om, evreu sau grec, sclav sau liber, bun sau rău, care, în loc să se bazeze pe propria neprihănire, se supune cu o siguranță fericită neprihănirii Dumnezeului și Mântuitorului lui, Isus Hristos, neprihănire pe care El le-a adus-o păcătoșilor și care le este oferită acestora fără plată în Evanghelie.

Aceasta este tema lui Pavel, pe care o dezbate și o întărește… El începe prin a susține, ca un adevăr indiscutabil al revelației lui Dumnezeu în constituția naturii noastre, că Dumnezeu este drept, că El va pedepsi păcatul, că El nu-l poate socoti neprihănit pe acela care nu este neprihănit. El arată apoi, din propria experiență și din Scriptură, în primul rând în ce îi privește pe cei dintre Neamuri, apoi pe cei dintre evrei, că niciunul nu este neprihănit, nici unul măcar; că întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Așadar, nu este nicio diferență, căci toți au păcătuit.

Întrucât neprihănirea pe care Legea o cere nu se poate găsi în păcătos și nici nu poate fi produsă de el, Dumnezeu a descoperit o altă neprihănire, „neprihănirea lui Dumnezeu” (Rom. 3:21), care este dată tuturor celor care cred. Oamenii nu sunt îndreptățiți pentru ceea ce ei sunt sau fac, ci pentru ceea ce Hristos a făcut pentru ei. Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să fie o plată pentru păcat, pentru ca astfel El să fie drept și totuși Cel ce îi îndreptățește pe cei ce cred.

Apostolul ne arată că aceasta a fost modalitatea de îndreptățire încă de la început. Ea a fost prezentată în Lege și în profeți. De la căderea omului în păcat încoace, nu a existat niciodată o altă cale de îndreptățire a omului. Așa cum Dumnezeu l-a îndreptățit pe Avraam când el a crezut în făgăduința răscumpărării prin Mesia, tot așa El îi îndreptățește acum pe aceia care cred în împlinirea aceleiași făgăduințe (Rom. 4:3, 9, 24). Nu faptul că Avraam a crezut a fost ceea ce i-a fost socotit neprihănire. Nu credința, în ea însăși, pe care o are credinciosul acum, nu credința ca virtute sau ca sursă a vieții noi, nu aceasta ne face neprihăniți, ci este credința într-o făgăduință specifică. Neprihănirea, spune apostolul, le este atribuită „celor ce cred în Cel ce L-a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 4:24). Sau, ca să o exprimăm folosind cuvintele apostolului din Romani 10:9: „dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit”. Făgăduința pe care Avram crezut-o este făgăduința pe care noi o credem (Gal. 3:14), iar relația dintre credință și îndreptățire, în cazul lui, este exact aceeași în cazul nostru. Și el și noi suntem îndreptățiți datorită credinței pe care o avem în Mesia spre mântuirea noastră. Astfel, așa cum apostolul spune, Scriptura este plină de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru iertarea fără plată, pentru îndreptățirea fără plată, pentru atribuirea neprihănirii în favoarea celor care nu aveau o neprihănire a lor.

Paralela între Adam și Hristos

3. Insuficient de mulțumit cu această clară și formală afirmație a adevărului că păcătoșii pot fi îndreptățiți doar prin atribuirea unei neprihăniri străine de ei, și cu faptul că neprihănirea astfel atribuită este neprihănirea (activă și pasivă, dacă este nevoie să se insiste asupra acestei deosebiri) Domnului Isus Hristos, el merge mai departe ilustrând această doctrină prin a face o paralelă între Adam și Hristos. Primul Adam, spune el, a fost o ilustrare a celui de-al doilea, adică Hristos. Există o analogie între relația noastră cu Adam și relația noastră cu Hristos. Noi suntem atât de uniți cu Adam, încât primul lui păcat a constituit temelia trecerii sentinței de condamnare de la el la toată omenirea. Și în baza acelei condamnări, noi moștenim o natură atât de coruptă încât toată omenirea, din generație în generație, vine în lumea aceasta în stare de moarte spirituală. În mod asemănător, noi suntem atât de uniți cu Hristos, atunci când credem, încât ascultarea Lui reprezintă temelia pe care se bazează sentința îndreptățirii noastre, în El. Și cei astfel îndreptățiți primesc de la El, drept consecință a celei sentințe, un principiu nou, sfânt, divin și nepieritor al vieții spirituale.

Aceste adevăruri sunt exprimate în termeni expliciți. „Și darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greșeli, a adus o hotărâre de iertare” (Rom. 5:16). „Astfel, dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (v. 18-19).

Aceste două mari adevăruri, adică atribuirea păcatului lui Adam și atribuirea neprihănirii lui Hristos, s-au gravat în memoria bisericii de pretutindeni.

Da, ele au fost respinse, prezentate greșit și denunțate de unii teologi, dar ele au rămas înrădăcinate în credința poporului lui Dumnezeu, la fel cum adevărurile de bază ale rațiunii și-au păstrat mereu controlul asupra maselor de oameni, în ciuda tuturor speculațiilor filozofilor. Nu vreau să spun cu aceasta că adevărurile tocmai menționate au fost totdeauna exprimate în termeni precum cei de mai sus, dar adevărurile în ele însele au fost și rămân susținute de copiii lui Dumnezeu, oriunde aceștia se găsesc, printre greci, latini sau protestanți. Faptul că întreaga rasă umană a căzut Adam, că răul care a căzut asupra noastră ca urmare a păcatului lui are un caracter penal, adică implică pedepsirea pentru încălcarea Legii, și că oamenii se nasc în stare de păcat și condamnare, sunt realități incontestabile ale Scripturii și ale experienței omenești. Acest lucru este recunoscut implicit în orice act al credinței mântuitoare care include încrederea în ceea ce Hristos a făcut pentru noi, ca temelie a acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu, în opoziție cu orice lucru pe care noi l-am putea face sau avea.

Aceasta fiind singura temelie reală a nădejdii păcătosului înaintea lui Dumnezeu, un aspect de importanță deosebită este că ea trebuie nu doar însușită practic de către oameni, ci și prezentată și susținută clar de la amvon. Aici nu avem de-a face cu ceea ce noi suntem sau facem, ci doar cu ceea ce Hristos este și a făcut, lucrare care ne asigură îndreptățirea înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu.

Alte pasaje care prezintă aceeași doctrină

4. Această doctrină a atribuirii neprihănirii lui Hristos, sau, cu alte cuvinte, că neprihănirea Lui constituie temeiul legal al îndreptățirii credinciosului, este nu doar formal și argumentat prezentată în pasaje precum cele citate, ci ea este în mod constant afirmată, direct sau implicit, în întreg Cuvântul lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al Epistolei lui către Romani, apostolul argumentează că orice afirmare sau făgăduință a iertării fără plată a păcatelor, care se face în Scriptură, implică această doctrină. El merge mai departe plecând de la premisa că Dumnezeu este drept, că El cere o neprihănire de la aceia pe care îi îndreptățește. Dacă ei nu au o neprihănire a lor, atunci este necesar să existe o neprihănire având o temelie dreaptă, care să le fie apoi atribuită. De aceea, dacă El iartă păcatul, este necesar ca păcatul să fie acoperit, ca dreptatea să fi fost împlinită. „Tot astfel, și David îl numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite’” (Rom. 4:6-8).

În Romani 5:9 ni se spune că „suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui”. În Romani 3:25, se afirmă că Dumnezeu L-a dat pe Hristos ca jertfă de ispășire a păcatelor astfel încât El să fie neprihănit și totuși să îl socotească neprihănit pe cel păcătos. Întrucât a îndreptăți nu înseamnă a ierta, ci a declara neprihănit din punct de vedere legal, acest pasaj susține direct că lucrarea lui Hristos este temelia pe care se pronunță sentința de îndreptățire. În Romani 10:3-4, el spune despre evrei că „întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”. Cu greu s-ar putea pune sub semnul întrebării faptul că termenul neprihănire (dikaiosune) este necesar să aibă același înțeles din ambele părți ale primului verset. Dacă „neprihănirea” omului este ceea ce ar trebui să îl facă să fie socotit neprihănit, atunci „neprihănirea lui Dumnezeu” ar trebui să fie de asemenea o neprihănire care îndreptățește. După cum s-a spus anterior, ea este denumită neprihănirea lui Dumnezeu pentru că El este autorul ei. Este neprihănirea lui Hristos. Ea este adusă, oferită și acceptată de Dumnezeu.

Iată, așadar, avem de-a face cu două neprihăniri: una omenească, cealaltă divină; una lipsită de valoare, cealaltă infinit meritorie. Nebunia iudeilor și a mii de oameni de la ei încoace, constă în a refuza a doua neprihănire și a-și pune încrederea în prima. Apostolul subliniază această nebunie în al patrulea verset. Evreii acționaseră plecând de la presupunerea că Legea, ca legământ, adică prin indicarea condițiilor mântuirii, era încă în vigoare, ei crezând că oamenii erau încă datori să satisfacă cerințele ei prin ascultare personală astfel încât să fie mântuiți, în timp ce Hristos a pus capăt Legii. El a abolit-o ca legământ, astfel încât oamenii să poată fi îndreptățiți prin credință. Cu toate acestea, Hristos a pus capăt Legii nu prin a o da la o parte, ci prin a împlini cerințele ei. El ne-a eliberat de blestemul Legii nu prin simpla iertare, ci prin a Se face blestem pentru noi (Gal. 3:13). El ne-a răscumpărat de Lege prin a Se face ascultător de ea (Gal. 4:4-5) și prin a împlini toate cerințele neprihănirii pe care Legea le impunea.

În Filipeni 3:8-9, apostolul spune că el a „privit toate aceste lucruri ca o pierdere”, ca să poată fi găsit în Hristos, „nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință”. Iată aici un alt exemplu în care neprihănirea omului este pusă în contrast cu neprihănirea lui Dumnezeu. Termenul folosit trebuie să aibă același sens în ambele situații. Pavel și-a pus încrederea în neprihănirea lui Hristos, nu în bunătatea sa subiectivă, adică în neprihănirea care i-a fost dată și pe care a primit-o prin credință.

Apostolul spune despre Hristos că „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Cor. 1:30). În această enumerare, sfințirea și neprihănirea ies în evidență. Una ne face sfinți, iar cealaltă neprihăniți, adică ea satisface cerințele dreptății. Așa cum Hristos este pentru noi sursa vieții spirituale interioare, tot așa El este pentru noi dătătorul acelei neprihăniri care ne asigură îndreptățirea… Noi suntem acceptați, îndreptățiți și mântuiți nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce El a făcut în locul nostru. Dumnezeu, „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Întrucât Hristos nu a fost făcut păcat într-un sens moral, nici noi nu suntem, prin îndreptățire, făcuți neprihăniți în sens moral. Așa cum El a fost făcut păcat prin faptul că „a purtat păcatele noastre”, tot așa și noi suntem făcuți neprihăniți prin faptul că purtăm neprihănirea Lui. Păcatele noastre au constituit temelia legală a smeririi Lui sub Lege și a tuturor suferințelor Sale; tot așa, neprihănirea Lui este temelia legală a îndreptățirii noastre. Cu alte cuvinte, așa cum păcatele noastre au fost atribuite Lui, tot așa neprihănirea Lui este atribuită nouă. Dacă atribuirea păcatelor nu L-a făcut să fie corupt moral, nici atribuirea neprihănirii nu ne face pe noi sfinți sau buni din punct de vedere moral.

Argument din învățătura generală a Bibliei

5. Este necesar să privim la unele pasaje particulare care susțin învățătura prezentă în întreaga Scriptură. Întrebarea este: „Care este temelia iertării păcatelor și a acceptării credinciosului ca neprihănit (în sens legal) înaintea lui Dumnezeu?” Este cumva ceea ce noi facem, ceva experimentat pe noi sau produs de noi? Sau este ceea ce Hristos a făcut pentru noi? Întreaga revelație a lui Dumnezeu cu privire la felul cum oamenii sunt mântuiți ne arată că îndreptățirea noastră stă în ceea ce Hristos a făcut.

Prin natura lor, harul și faptele sunt diametral opuse. Una o exclude pe cealaltă. Dacă este prin har, nu mai este prin fapte. Iar în Scriptură, prin fapte, în ce privește acest subiect, nu sunt înțelese doar faptele la nivel individual, ci și lucrurile interioare ale omului care definesc caracterul lui. De aceea, atunci când se spune că mântuirea este prin har și nu prin fapte, trebuie înțeles că ea nu este întemeiată pe nimic din ceea ce se poate găsi în cel credincios… Darul Fiului Său, spre răscumpărarea omului, este prezentat întotdeauna ca fiind cea mai minunată manifestare a dragostei nemeritate. Faptul că doar unii oameni, nu toți, sunt mântuiți, este un lucru clar exprimat astfel, pentru că nu este prin fapte, nu în baza vreunui lucru favorabil unei clase sau alteia de oameni, ci este o chestiune care ține strict de har.

Când un păcătos este iertat și restaurat în favoarea lui Dumnezeu, acest lucru este declarat a fi datorat harului. Dacă este prin har, atunci nu este bazat pe nimic din ce se poate găsi în păcătos. Scriptura nu doar că ne învață că planul mântuirii presupune gratuitatea în concepția, începutul, execuția și aplicarea lui, ci ea insistă de asemenea asupra acestei caracteristici a planului ca fiind de o vitală importanță, și merge până acolo încât să spună că, dacă noi nu acceptăm să fim mântuiți prin har, nu putem fi mântuiți deloc.

---

Fragment din Systematic Theology, III, xvii, 4-6.

---

[1] W. G. T. Shedd(1820-1894) – considerat de unii drept cel mai mare susținător american al teologiei harului după Charles Hodge în perioada dintre războaiele dintre State și primul război mondial. Este cunoscut pentru cele 3 volume intitulate Dogmatic Theology și cele două volume cu titlul History of Christian Theology.

 [2] Anselm de Canterbury(1033-1109) – teolog medieval. S-a născut în nordul Italiei și a fost educat la cele mai bune școli din Franța. Tratatele sale teologice, culegerile de rugăciuni, meditații și scrisori sunt considerate capodopere ale literaturii. Punctul lui de vedere cu privire la ispășire – cel al „satisfacerii dreptății” – a influențat mult teologia răscumpărării până în vremurile moderne.