Justificarea este un act legal

Când au afirmat că justificarea este un act legal, reformatorii au intenționat în primul rând să respingă doctrina romano-catolică a justificării subiective.¹ Este vorba despre acea justificare care constă într-un act al lui Dumnezeu care îl face pe păcătos sfânt într-un mod subiectiv. Romano-catolicii confundă astfel sau aduc împreună justificarea și sfințirea. Ei definesc justificarea ca fiind „iertarea de păcat și infuzarea² noilor obiceiuri ale harului”.

Prin iertarea de păcat, ei înțeleg nu doar iertare, ci și îndepărtarea din suflet a oricărei fațete a naturii păcatului. De aceea, justificarea, pentru ei, este pur subiectivă, constând în distrugerea păcatului și infuzarea sfințeniei în om. Prin contrast, reformatorii au susținut că, prin justificare, Scripturile înțeleg ceva diferit de sfințire; că cele două daruri, deși inseparabile, sunt distincte, iar justificarea, în loc să fie un act eficace de schimbare a caracterului interior al păcătosului, este un act declarativ, prin care este anunțată și stabilită relația lui față de Lege și față de dreptatea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, simbolurile³ Reformei ne învață la fel de explicit că justificarea nu înseamnă doar iertare și restaurare. Ea include iertarea, dar și o declarație că cel credincios este drept sau neprihănit înaintea Legii. El are dreptul de a apela la o neprihănire care satisface complet cerințele Legii.

De aceea, în al treilea rând, exprimate afirmativ, acele crezuri ne învață că justificarea este un act juridic sau legal, adică un act al lui Dumnezeu ca Judecător, care acționează în conformitate cu Legea, prin care îl declară pe păcătos drept, și care implică faptul că Legea nu îl mai condamnă, ci îl achită de pedeapsă și îl declară ca având drept la viața veșnică.

În acest aspect, ambiguitatea cuvintelor poate da naștere confuziei, așa cum este în alte cazuri. Termenul dikaios din greacă și cuvântul neprihănit au două semnificații distincte. Uneori, ele fac referire la caracterul moral. Când spunem că Dumnezeu este neprihănit, sensul este că El este drept. El nu are nicio imperfecțiune morală. Așa că, atunci când spunem că un om este neprihănit, în general vrem să spunem că el este drept și onest; că este și face ceea ce trebuie să fie și să facă. În acest sens, cuvântul exprimă situația unui om în ce privește regula de comportament moral. În alte situații, însă, aceste cuvinte nu se referă la caracterul moral, ci la situația unui om în ce privește dreptatea. În acest sens, un om este drept în raport cu satisfacerea cerințelor dreptății; altfel spus, un om este drept atunci când dreptatea nu are nimic împotriva lui, nimic care să îl acuze. Pilat a spus: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24), adică al acestui om nevinovat, care nu poate fi învinuit de nimic care să justifice condamnarea lui la moarte. „Hristos, de asemenea”, spune apostolul, „a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți”; cel inocent pentru cei vinovați (1 Petru 3:18; v. și Rom. 2:13; Rom. 5:19). „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți”. De aceea, dacă luăm cuvântul neprihănit în cele două sensuri menționate mai sus, când face referire la caracterul moral, ar fi o contradicție să spunem că Dumnezeu îl declară pe păcătos neprihănit. Ar fi ca și cum am spune că Dumnezeu îl declară pe păcătos ca nefiind păcătos, pe cel rău ca fiind bun, pe cel păgân ca fiind sfânt. Dar dacă luăm cuvântul în sensul în care Scriptura îl folosește atât de des, în relație cu dreptatea Lui, atunci, când Dumnezeu îl declară pe păcătos neprihănit sau drept, El doar afirmă că vinovăția lui este ispășită,⁴ că dreptatea este împlinită, că el are neprihănirea pe care dreptatea o cere. Și aceasta este exact ceea ce Pavel spune, când afirmă că Dumnezeu îl „socotește pe păcătos neprihănit” (Rom. 4:5). Dumnezeu nu îl declară pe cel păcătos a fi sfânt de facto; El declară că, în ciuda păcătoșeniei personale și a lipsei de merite a păcătosului, el este acceptat ca fiind neprihănit pe baza a ceea ce Hristos a făcut pentru el.

Dovada doctrinei afirmate mai sus, anume că a justifica nu înseamnă nici doar a ierta și nici doar a face în mod inerent neprihănit sau bun pe cineva, stă în următoarele:

Felul cum Scriptura prezintă această învățătură: 1. Prin utilizarea uniformă a cuvântului a justifica în Scriptură [în Cornilescu – „a socoti neprihănit” – n.tr.]. El nu este folosit niciodată în oricare dintre cele două sensuri, ci întotdeauna pentru a declara pe cineva drept sau neprihănit. Nici nu este nevoie să cităm aici pasajele care dovedesc că utilizarea aceasta este uniformă. Următoarele exemple, doar câteva dintre ele, sunt de ajuns. „Când doi oameni se vor certa între ei, să se înfățișeze la judecată și să fie judecați. Să fie considerat drept cel nevinovat, iar cel vinovat să fie condamnat” (Deut. 25:1, NTR). „Eu oricum nu-l voi considera drept pe cel vinovat” (Exod 23:7, NTR). „Care pentru mită îl achită pe cel vinovat” (Isaia 5:23, NTR). „Cel ce îl îndreptățește pe cel rău” este „o urâciune înaintea Domnului” (Prov. 17:15, NTR). „Dar el, care voia să se justifice” (Luca 10:29, NTR). „Voi încercați să vă îndreptățiți pe voi înșivă înaintea oamenilor” (Luca 16:15, NTR). „Totuși înțelepciunea este îndreptățită prin faptele ei” (Matei 11:19, NTR). „Omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii” (Gal. 2:16). „Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har” (Gal. 5:4). Astfel, oamenilor li se spune să Îl justifice pe Dumnezeu [în sensul recunoașterii dreptății Lui – n.tr.]: „S-a mâniat pentru că acesta se îndreptățea pe sine înaintea lui Dumnezeu, [în loc să Îl îndreptățească pe Dumnezeu – cf. KJV]” (Iov 32:2). „Tu ești găsit drept când vorbești” (Ps. 51:4). „Tot poporul care L-a auzit, chiar și colectorii de taxe, au recunoscut dreptatea lui Dumnezeu” (Luca 7:29). Singurul pasaj din Noul Testament unde cuvântul neprihănit [gr., dikaioo]este folosit într-un sens diferit este Apocalipsa 22:11: „Cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană”. Chiar dacă sensul din acest pasaj este indubitabil, acest singur caz nu are forța de a determina utilizarea constantă a cuvântului. Folosirea acestui cuvânt în viața de toate zilele este corectă și uniformă, în linie cu ceea ce și Biblia afirmă. Cuvântul exprimă întotdeauna o judecată, fie a minții, ca atunci când cineva îl justifică pe un altul pentru comportamentul acestuia, fie oficial, ca în cazul unui judecător. Dacă acesta este sensul comun al cuvântului, ar trebui să dăm la o parte orice controversă cu privire la natura justificării. Suntem obligați să luăm cuvintele Scripturii în sensul lor clar.

De aceea, atunci când Biblia spune că „Dumnezeu îl justifică pe cel credincios”, noi nu avem libertatea să spunem că aceasta înseamnă că El îl iartă sau îl sfințește. Tot ce putem spune este că aceasta înseamnă doar că El îl declară drept pe un astfel de om.

Justificarea este opusul condamnării: 2. Acest lucru este și mai evident dacă ne uităm la antiteza între condamnare și justificare. Condamnarea nu este opusul iertării sau reformării. A condamna înseamnă a declara vinovat sau vrednic de pedeapsă. A justifica înseamnă a declara nevinovat, sau a institui acea dreptate care nu cere pedeapsă, ori a declara că persoana în cauză nu poate fi condamnată pe drept. Așadar, când apostolul spune, „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1), el declară că aceștia sunt absolviți de vină; că pedeapsa Legii nu le poate fi aplicată lor pe drept. „Cine”, întreabă el apoi, „va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit!” (Rom. 8:33-34). Împotriva aleșilor în Hristos nu poate fi adus niciun motiv de condamnare. Dumnezeu îi declară drepți și, de aceea, nimeni nu îi poate face vinovați. Acest pasaj este cu siguranță decisiv împotriva justificării subiective de orice formă. Acest contrast între condamnare și justificare este familiar atât Scripturii, cât și vieții de zi cu zi. „Oricâtă dreptate aș avea, gura mea mă va osândi” (Iov 9:20). „Îl vei condamna tu pe Cel Drept?” (Iov 34:17, NTR). Dacă a condamna nu înseamnă a socoti pe cineva rău, nici a justifica nu înseamnă a face pe cineva bun. Dacă condamnarea este un act de justiție, la fel este și justificarea. În condamnare, judecătorul pronunță sentința asupra celui vinovat. În justificare, judecătorul pronunță sau declară persoana liberă de orice vină și îndreptățită să fie tratată ca neprihănită.

Formele echivalente de exprimare: 3. Formele de exprimare utilizate alternativ pentru cuvântul „justificare” determină în mod clar natura actului. Astfel, Pavel spune că „David îl numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit” (Rom. 4:6). A imputa neprihănire nu este totuna cu a ierta; nici nu înseamnă a sfinți. Ci înseamnă a justifica, adică a atribui neprihănire. Forma negativă în care este descrisă justificarea este la fel de importantă. „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4:7-8). Întrucât „a imputa păcatul” nu înseamnă niciodată și nu poate însemna a face pe cineva rău, tot așa declarația negativă de a „nu ține în seamă păcatul” nu poate avea semnificația de a sfinți intrinsec. Și întrucât „a imputa păcatul” are sensul de a pune păcatul în contul cuiva și a-l trata în consecință, tot așa a justifica înseamnă a acorda, a pune neprihănirea în contul cuiva și a trata acea persoană în consecință. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3:17-18).

„Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală, a venit o osândă, care i-a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața” (Rom. 5:18). Pentru încălcarea poruncii de către Adam, asupra oamenilor a venit o sentință, o judecată, motiv pentru care tot o sentință „judecătorească” (justificare, gr., dikaiosis) este la mijloc atunci când este dată neprihănirea lui Hristos, sau, după cum se spune în versetul 16 din același capitol, a fost o judecată care a adus condamnarea, o sentință de condamnare care a venit dintr-o singură neascultare; și a fost un dar fără plată spre justificare, o sentință sau hotărâre de justificare fără plată pentru multe greșeli. Nu se poate ca limbajul să fie mai clar de atât. Dacă o sentință de condamnare este un act juridic, atunci și justificarea este un act juridic.

Afirmația doctrinară: 4. Caracterul legal al justificării este ilustrat și prin modalitatea în care doctrina este prezentată în Biblie. Scriptura vorbește despre Lege, despre cerințele ei, despre pedepsele ei, despre păcătoși ca fiind aduși înaintea judecății lui Dumnezeu, în Ziua Judecății. Întrebarea este: „Cum poate fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?” Răspunsul la această întrebare determină întreaga metodă de mântuire. Întrebarea nu este, Cum poate un om să devină sfânt?, ci, Cum poate fi drept? Cum poate satisface el cerințele dreptății care este îndreptată împotriva lui? Este evident că, dacă Dumnezeu nu ar poseda atributul dreptății, dacă ceea ce noi numim dreptatea Lui nu constă decât în bunăvoința Lui, atunci întrebarea nu mai are nicio relevanță: omului nu i se cere să fie drept pentru a fi mântuit. Nu există nicio cerință a dreptății care trebuie satisfăcută. Pocăința este tot ceea ce s-ar cere drept condiție a restaurării în favoarea lui Dumnezeu. Altfel spus, orice declarație didactică sau manifestare a dezaprobării puternice a păcatului de către Dumnezeu ar deschide calea pentru iertarea sigură a păcătoșilor. Ori, dacă cerințele justiției ar fi ușor satisfăcute, dacă ascultarea parțială, imperfectă sau mustrările părintești ori penitențele auto-impuse ar fi suficiente pentru satisfacerea cerințelor, atunci păcătosul nu are nevoie să fie drept înaintea lui Dumnezeu pentru a fi mântuit. Dar sufletul omului cunoaște intuitiv că acestea sunt refugii ale minciunii. El știe că există un astfel de atribut – al dreptății – la Dumnezeu. El cunoaște că cerințele dreptății sunt inexorabile⁵ pentru că ele sunt drepte. Știe că nu poate fi mântuit până nu este justificat, și că nu poate fi declarat drept câtă vreme cerințele dreptății nu sunt satisfăcute pe deplin. Orice perspective inferioare acesteia cu privire la răutatea păcatului și cu privire la dreptatea lui Dumnezeu stau la baza tuturor vederilor false cu privire la această măreață doctrină.

Argumentul apostolului din Epistola către Romani: Apostolul începe discuția pe această temă de la ideea că dreptatea lui Dumnezeu, scopul Lui de a pedepsi orice păcat, de a cere conformarea perfectă cu Legea Lui, sunt revelate din Cer, adică îi sunt descoperite omului în așa fel încât niciun om, fie el evreu, fie dintre Neamuri, să nu le poată nega (Rom. 1:18). Oamenii, până și cei mai degradați păgâni, cunosc judecata dreaptă a lui Dumnezeu, că aceia care păcătuiesc sunt vrednici de moarte (1:32). Apoi, el dovedește că toți oameni sunt păcătoși, și, fiind păcătoși, sunt sub condamnare. Întreaga lume este „vinovată înaintea lui Dumnezeu” (3:19). Din acest punct, el concluzionează, pe cât de sigur am putea intui (pentru că este inclusă concluzia în premisele discuției), că nicio ființă vie nu poate fi justificată înaintea lui Dumnezeu „prin faptele Legii”, adică în baza caracterului și comportamentului propriu. Dacă este vinovat, acel om nu poate fi declarat nevinovat sau drept.

În argumentația lui Pavel, a justifica înseamnă a declara drept [sau neprihănit, cf. Cornilescu – n. tr.]. Dikaios este termenul opus lui hupodikos, adică a fi drept este opusul lui a fi vinovat. A declara vinovat înseamnă a condamna. A declara drept, adică nevinovat, înseamnă a justifica.

Dacă un om neagă autoritatea Scripturii, este posibil ca el să poată nega realitatea că justificarea este un act al justiției divine. Dar este imposibil ca vreo persoană să poată spune că această învățătură n-ar fi astfel prezentată în Biblie.

După ce a prezentat că Dumnezeu este drept, adică faptul că El cere satisfacerea dreptății Sale și că oamenii sunt păcătoși și nu pot împlini în ei înșiși o astfel de cerință, apostolul anunță că o astfel de neprihănire (sau dreptate) a fost furnizată și că ea este descoperită în Evanghelie. Dar nu este vorba despre neprihănirea noastră, care ar fi o neprihănire a Legii, ci neprihănirea lui Hristos, motiv pentru care este neprihănirea lui Dumnezeu, în virtutea și în baza căreia Dumnezeu poate fi drept și totuși să îl declare drept pe păcătosul care crede în Hristos. Atâta vreme cât Biblia există, acest lucru va rămâne ca o afirmație simplă a ceea ce Pavel afirmă a fi metoda mântuirii. Oamenii pot să se certe cu privire la ce sens are afirmația lui Pavel, dar este clar ce spune el.

Argumentul provenind din fundamentul justificării:  5. Natura justificării este determinată de fundamentul ei. Sigur că acest lucru anticipează un alt aspect al acestei teme, dar vine la momentul potrivit aici. Dacă Biblia ne arată că fundamentul justificării, motivul pentru care Dumnezeu anulează vinovăția și pedeapsa Legii pentru noi și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Sa, este ceva care vine din afara noastră, ceva făcut pentru noi și nu ceva făcut sau experimentat de noi, atunci, în consecință, justificarea nu este subiectivă. Ea nu constă din infuzarea neprihănirii sau din a face complet sfântă persoana justificată. Dacă această „cauză formală” a justificării noastre ar sta în bunătatea noastră, atunci noi am fi justificați datorită a ceea ce suntem noi. Dar Biblia ne învață că niciun om nu poate fi justificat pentru ceea ce el este. El este în fapt condamnat pentru ceea ce este și pentru ce face. El însă este justificat pentru ceea ce Hristos a făcut pentru el.

Argumentul imutabilității Legii: 6. Doctrina că justificarea constă pur și simplu în iertare și, prin consecință, în restaurare, prezumă că Legea divină este imperfectă și schimbătoare. În guvernele omenești, este adesea considerat corect și drept ca oamenii condamnați pe drept să sufere pedeapsa legii să poată fi iertați, în funcție de circumstanțe. Legile omenești trebuie să aibă un caracter general. Ele nu pot acționa la fel în absolut toate circumstanțele. Punerea lor în aplicare adesea necesită eforturi mari sau chiar nedreptate. Judecățile omenești pot, de aceea, să fie incorecte. Dar nu același lucru se poate spune despre Legea divină. Legea Domnului este perfectă și, fiind perfectă, ea nu poate fi ocolită. Ea nu cere nimic în plus. Ea nu amenință pe nimeni cu privire la lucruri care nu sunt necesare. În fapt, ea este propriul executor. Păcatul este moartea (Rom. 8:6). Dreptatea lui Dumnezeu face ca pedeapsa să fie la fel de inseparabilă de păcat pe cât este viața de sfințenie. Pedeapsa Legii este neschimbătoare și nu poate fi în niciun chip înlăturată, după cum porunca nu poate fi abolită. De aceea, Scriptura ne învață pretutindeni că, prin justificarea păcătosului, nu are loc o relaxare a pedepsei. Nu există nici o punere deoparte sau o ignorare a cerințelor Legii. Noi suntem eliberați de Lege, dar nu prin anularea ei, ci prin punerea ei în aplicare (Gal. 2:19). Suntem eliberați de Lege prin trupul lui Hristos (Rom. 7:4). Luând locul nostru, Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe cruce (1 Petru 2:24). A șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și l-a nimicit, pironindu-l pe cruce (Col. 2:14). De aceea, noi nu mai suntem sub Lege, ci sub har (Rom. 6:14). Astfel de reprezentări sunt incompatibile cu teoria care presupune că Legea poate fi ignorată, că restaurarea păcătoșilor în favoarea și părtășia lui Dumnezeu nu cere satisfacerea cerințelor ei, că cel credincios este iertat și adus din nou în părtășie cu Dumnezeu la fel cum un hoț sau falsificator este iertat și restaurat în ce privește drepturile sale civile, prin decizia instanțelor omenești. Acest lucru este împotriva Scripturii. Dumnezeu este drept în actul de justificare a păcătosului. El acționează în acord cu dreptatea. Se vede că orice aspect al acestei discuții conduce la întrebarea: Există așadar un atribut al lui Dumnezeu denumit dreptatea Lui? Dacă dreptatea înseamnă doar „bunăvoință ghidată de înțelepciune”, atunci justificarea nu există. Ceea ce creștinii evanghelici ar trebui să caute în astfel de situație ar fi doar iertarea sau sfințirea. Dar dacă Dumnezeu, așa cum ne spun Scripturile și confirmă conștiințele noastre, este un Dumnezeu drept, neschimbător în dreptatea Lui după cum este neschimbător în bunătatea și adevărul Lui, atunci nu poate exista iertare pentru pedeapsa păcatului cu excepția ispășirii, și nu poate exista justificare cu excepția situației când dreptatea este satisfăcută. De aceea, justificarea trebuie să fie un act de justiție, nu o simplă iertare ori infuzare a neprihănirii. Aceste doctrine se susțin una pe cealaltă. Ceea ce Biblia ne învață despre dreptatea lui Dumnezeu dovedește că justificarea este o declarare juridică a faptului că dreptatea a fost împlinită. Iar ceea ce Biblia ne învață cu privire la natura justificării dovedește că, în Dumnezeu, dreptatea este mai mult decât simplă bunăvoință.

Fragment din Charles Hodge, Systematic Theology, Vol. III Soteriology.

Note bibliografice și explicative

(1) subiectivă – care are de-a face cu ceea ce se află în interiorul cuiva.

(2) a infuza – a umple sau a determina umplerea cu ceva.

(3) simboluri – mărturisiri; crezuri; declarații de credință sumarizate.

(4) ispășire – satisfacerea dreptății sau achitarea pedepsei pentru o infracțiune.

(5) inexorabil – incapabil de convingere.

*  *  *

Începutul ultimei lucrări a lui Dumnezeu în acest loc s-a petrecut în astfel de circumstanțe încât nu pot să nu privesc la ea ca la o mărturie remarcabilă a susținerii de către Dumnezeu a doctrinei justificării doar prin credință. La acel moment, în vreme ce eram puternic mustrat pentru că apăram de la amvon învățătura justificării, și chiar când vedeam cu ochii mei tolerarea abuzului deschis asupra acesteia, lucrarea lui Dumnezeu a izbucnit în chip minunat printre noi, iar sufletele au început să se adune la Hristos, ca singurul Mântuitor în a Cărui neprihănire au nădăjduit să fie justificați. Așa că aceasta a fost doctrina pe care lucrarea a fost întemeiată, după cum este evident că ea a și continuat pe tot parcursul ei. — Jonathan Edwards

Așadar, justificarea vine la cei păcătoși ca un pur act al harului, a cărui temelie se găsește în neprihănirea lui Hristos. Modalitatea practică prin care aceasta se petrece este credința. Păcătosul Îl crede pe Dumnezeu și crede că Hristos este trimis de Dumnezeu, și Îl ia pe Hristos Isus spre a-i fi singura nădejde și sursă de încredere, și, prin acest act, el devine un suflet justificat. — Charles Spurgeon