Justificarea în limbaj simplu

„Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Rom. 3:24).

Care este sensul justificării?¹ Dacă i-ai întreba pe teologi, te-ar încurca. Trebuie, deci, să îmi dau toată silința să explic justificarea clar și simplu, așa încât să fie chiar pe înțelesul unui copil. Pe acest pământ, oamenii muritori nu pot avea justificarea decât într-un singur fel. Știți, justificarea este un termen avocățesc; el este folosit mereu în sens legal. Un pușcăriaș este adus înaintea tribunalului, pentru a fi judecat. Și există o singură modalitate prin care acel pușcăriaș să fie justificat, anume ca el să fie găsit nevinovat. Iar dacă este nevinovat, atunci el este justificat, adică dovedit a fi un om drept. Dacă însă descoperim că acel om este vinovat, el nu mai poate fi justificat. Președintele îl poate ierta, dar nu îl poate justifica. Fapta săvârșită nu este una ce poate fi justificată, dacă acel om se face vinovat de săvârșirea ei; și tocmai din cauza acestui lucru, el nu poate fi justificat. El poate fi iertat, dar niciun rege de pe lumea asta nu poate spăla vreodată caracterul celui care este vinovat. El rămâne același infractor chiar și după ce a fost iertat. Nu există nicio modalitate omenească de a justifica un om de o acuzație care îi este adusă, decât dacă acesta este dovedit nevinovat. Dar minunăția minunățiilor este că noi suntem dovediți vinovați, și totuși suntem justificați: verdictul a fost adus împotriva noastră – vinovat – și totuși, suntem justificați. Poate vreun tribunal pământesc să facă aceasta? Nu, căci doar răscumpărarea făcută de Hristos a realizat ceea ce îi este imposibil oricărui tribunal de pe pământ. Noi suntem cu toții vinovați. Citiți versetul 23, care vine imediat înaintea celui pe care l-am citit mai devreme: „Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Iată aici verdictul vinovăției adus înaintea noastră, dar imediat după el ni se spune că suntem justificați fără plată, prin harul Lui.

Dă-mi voie acum să explic felul cum Dumnezeu justifică un păcătos. Voi pleca de la o situație imposibilă. Un deținut a fost judecat și condamnat la moarte. El este vinovat; nu poate fi justificat, pentru că este vinovat. Dar să presupunem pentru o clipă că un astfel de lucru s-ar putea totuși petrece – că o altă persoană ar fi introdusă în discuție, care ar putea lua asupra ei toată vinovăția acestui om, ar lua locul lui și, printr-un proces misterios (care este, evident, imposibil oamenilor), ar deveni acel om sau ar lua asupra lui caracterul acelui om. El, cel drept, îl pune pe cel certat cu legea în locul lui, și îl face astfel pe acesta un om nevinovat – evident, asta nu putem face în tribunalele noastre! Dacă m-aș duce înaintea unui judecător și el ar fi de acord ca eu să stau în închisoare vreme de un an în locul unui stricat care a fost condamnat ieri la un an de temniță, n-aș putea să iau vinovăția lui asupra mea. Aș putea lua pedeapsa lui, dar nu și vinovăția lui. Acum, ceea ce carnea și sângele nu pot face, a făcut Isus Hristos prin răscumpărare. Iată-mă, eu, cel păcătos. Și pot spune că sunt reprezentativ pentru voi toți. Sunt condamnat la moarte, căci Dumnezeu spune: „Îl voi condamna pe acel om, trebuie să îl pedepsesc, și îl voi pedepsi negreșit”. Dar Hristos vine, mă dă la o parte și se așază în locul meu. Când se dă cuvântul apărării, Hristos spune, „Vinovat”. El ia vinovăția mea și o face a Lui. Când trebuie pusă în aplicare pedeapsa, Hristos vine în față. „Pedepsește-Mă”, spune El, „am pus neprihănirea Mea asupra acelui om, și am luat păcatele Lui asupra Mea. Tată, pedepsește-Mă, iar pe acel om consideră-l ca fiind Eu. Dă-i voie să domnească în Cer și dă-Mi Mie suferința. Lasă-Mă să îndur blestemul lui, iar pe el să primească binecuvântarea Mea”.

Această doctrină uimitoare a schimbării locurilor între Hristos și sărmanii păcătoși este o doctrină a revelației supranaturale, căci ea n-ar fi putut fi concepută prin mijloace naturale. Dați-mi voie să mai explic odată, și sper să nu fi făcut vreo greșeală. Modalitatea prin care Dumnezeu mântuiește un păcătos nu presupune în niciun fel ca El să treacă cu vederea pedeapsa. Nu – pedeapsa a fost plătită în întregime. Ea este pusă asupra altei persoane, în locul celui vinovat de drept. Cel vinovat trebuie să moară. Dumnezeu spune aceasta. Hristos afirmă: „Eu voi fi înlocuitorul acestui răzvrătit. El Îmi va lua locul, iar Eu pe al lui”. Dumnezeu Își dă acordul la aceasta. Niciun monarh pământesc nu ar avea puterea de a fi de acord cu o astfel de schimbare. Dar Dumnezeul cerurilor are dreptul să facă așa cum dorește. În îndurarea Sa infinită, El Și-a dat acordul pentru acest aranjament. „Fiul dragostei Mele”, spune El, „Tu trebuie să stai în locul păcătosului; trebuie să suferi ceea ce el ar trebui să sufere; trebuie să fii socotit vinovat, la fel cum el a fost socotit vinovat. Apoi Eu mă voi uita către păcătos într-o altă lumină. Îl voi privi ca și cum el ar fi Hristos; îl voi accepta ca și cum ar fi fost singurul Meu Fiu, plin de har și de adevăr. Îi voi da o coroană în Cer, și îl voi lua la inima mea pe vecie”. Aceasta este calea prin care suntem mântuiți.

Acum, dați-mi voie să continui a vă explica unele dintre caracteristicile acestei justificări. Imediat ce un păcătos care se pocăiește, el este justificat, și țineți bine minte asta, este justificat de toate păcatele sale. Avem aici un om complet păcătos. Dar în momentul în care crede în Hristos, el primește îndată iertarea, iar păcatele nu mai sunt ale lui – ci ele sunt aruncate în adâncimile mării! Ele sunt puse pe umerii lui Hristos, și duse sunt. Omul nostru stă acum nevinovat în ochii lui Dumnezeu, acceptat în Cel Preaiubit. „Ce?”, ai putea spune, „vrei să spui că se petrece cu adevărat asta, literal?” Da, asta vreau să spun. Aceasta este doctrina justificării prin credință. Prin dreptatea divină, omul încetează să mai fie văzut ca ființă vinovată; în momentul în care el crede în Hristos, toată vinovăția îi este îndepărtată. Dar voi merge chiar mai departe. În clipa când omul crede în Hristos, el încetează să mai fie vinovat înaintea lui Dumnezeu; mai mult, el devine neprihănit, capătă merit; căci în clipa în care Hristos îi ia păcatele, el primește neprihănirea lui Hristos, astfel că atunci când Dumnezeu privește la păcătosul care era mort în păcatele lui cu doar o oră în urmă, acum se uită la el cu tot atâta dragoste și afecțiune cum El s-a uitat dintotdeauna la Fiul Său. El Însuși a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi” (Ioan 15:9). El ne iubește la fel cum Tatăl L-a iubit pe El. Poți să crezi o astfel de doctrină? Nu trece ea dincolo de tot ce ai putea gândi? Ei bine, este o doctrină a Duhului Sfânt, doctrina prin care trebuie să nădăjduim să fim mântuiți. Cum aș putea ilustra mai bine acest gând înaintea oricărei persoane încă neluminată? Îi voi prezenta pilda care ne-a fost dată prin proroci – pilda lui Iosua, marele preot. Iosua vine, îmbrăcat în haine murdare – acele haine murdare reprezentând păcatele lui. Dar ia de la el hainele murdare – și iată ce este iertarea. Pune o mitră pe capul lui, îmbracă-l cu veșminte regale, fă-l bogat și frumos – și iată ce este justificarea. Dar de unde provin aceste haine? Și unde se duc acele zdrențe cu care era anterior îmbrăcat? Iată, zdrențele lui Iosua au trebuit să meargă asupra lui Hristos, iar veșmintele cu care el este îmbrăcat sunt cele pe care Hristos le-a purtat! Păcătosul și Hristos fac exact ceea ce au făcut Ionatan și David: Ionatan l-a îmbrăcat pe David în veșmintele sale; iar David i le-a dat lui Ionatan pe ale sale. Tot așa Hristos ne ia nouă păcatele, și noi primim neprihănirea Lui, iar acest lucru are loc printr-o substituire glorioasă și printr-un schimb al locurilor, prin care păcătoșii sunt eliberați și justificați prin harul Lui.

„Dar”, spune cineva, „nimeni nu este justificat în acest fel până nu moare”. Credeți-mă că este.

În clipa când păcătosul crede,

Și-și pune credința în Dumnezeul lui crucificat,

Iertarea îndată și-o primește,

Deplina răscumpărare prin sângele Lui vărsat.²

Dacă acel tânăr a crezut cu adevărat în Hristos în această dimineață, conștientizând printr-o experiență spirituală ce am încercat să descriu, el este la fel de justificat înaintea lui Dumnezeu acum ca atunci când va sta înaintea tronului Său. Nici duhurile glorificate din Cer nu sunt mai acceptabile înaintea lui Dumnezeu decât este sărmanul de colo, care este justificat prin har într-o clipită. Este vorba despre o spălare perfectă, o iertare perfectă, o imputare perfectă. Prin Hristos, Domnul nostru, noi suntem acceptați pe deplin, fără plată și întru totul.

Aș vrea să adaug câteva cuvinte aici, și apoi să închei acest subiect al justificării. Aceia care sunt justificați, sunt justificați ireversibil. Imediat ce un păcătos ia locul lui Hristos și Hristos ia locul păcătosului, nu există frica unei alte schimbări. Dacă Hristos a plătit o dată datoria, atunci ea este bine plătită; niciodată nu va mai cere cineva să fie plătită. Dacă ești iertat, ești iertat pentru totdeauna. Dumnezeu nu îi dă omului eliberarea fără plată pecetluind-o cu mâna Sa, pentru ca apoi să o retragă și să îl pedepsească pe acel om: departe de Dumnezeu să facă asta. El spune: „L-am pedepsit pe Hristos! Mergi în pace”. Și după aceasta putem să ne „bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5:2) pentru că, fiind „socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1). Acum aud pe cineva exclamând: „Aceasta este o doctrină neobișnuită!” Ei bine, așa pot gândi unii; dar dă-mi voie să îți spun că este o doctrină împărtășită de toate bisericile protestante, chiar dacă ele ar putea să nu o mai predice. Este doctrina Bisericii Angliei, doctrina lui Luther, este doctrina Bisericii Prezbiteriene; este doctrina îmbrățișată de toate bisericile creștine. Dacă ți se pare prea străin urechilor, este pentru că urechile tale sunt străine de această doctrină, nu pentru că ea ar fi străină. Este doctrina Sfintelor Scripturi, care spun că nimeni nu îi poate condamna pe aceia pe care Dumnezeu îi justifică și că nimeni nu îi poate acuza pe aceia pentru care Hristos a murit, căci ei sunt eliberați complet de vinovăția păcatului. Așa că, după cum spuneau și profeții, Dumnezeu nu mai vede niciun păcat în Iacov și nicio nelegiuire în Israel. În momentul în care oamenii cred – păcatele lor fiind imputate lui Hristos – ele nu mai sunt ale lor; iar neprihănirea lui Hristos le este dată și considerată a lor, astfel încât ei sunt astfel acceptați.

Fragment dintr-o predică rostită la slujba de Duminică dimineața, pe 5 Aprilie 1857, la Music Hall, Royal Surrey Gardens.

Note bibliografice și explicative

(1) În traducerea Cornilescu, termenul justificat este adesea tradus prin „socotit neprihănit” sau „îndreptățit”, sensul fiind de a fi considerat nevinovat – n.tr. „Justificarea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El ne iartă toate păcatele și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Sa, numai datorită neprihănirii lui Hristos care este pusă în contul nostru și primită doar prin credință” (Benjamin Keach, Catehismul Baptist, Editura MAGNA GRATIA, p. 32).

(2) Imn compus de Joseph Hart (1712-1768).