Nu credința, ci Hristos

Justificarea noastră este rezultatul direct al credinței noastre în Evanghelie. Cunoașterea propriei noastre justificări provine din credința în promisiunea de justificare făcută de Dumnezeu oricăruia care crede această veste bună. Noi avem de-a face nu doar cu o mărturie divină, ci și cu o promisiune atașată ei, asigurându-l de viața veșnică pe oricine primește această mărturie. Așadar, există în primul rând o Evanghelie crezută, apoi o promisiune crezută. Cea de-a doua este o „însușire”, așa cum se mai spune și care, în fapt, nu este nimic altceva decât acceptarea promisiunii întotdeauna atașată mesajului Evangheliei. Când Evanghelia este crezută, ea mântuiește; dar ceea ce ne asigură de această mântuire este credința în promisiune.

Totuși, nu credința este neprihănirea noastră. Ea este pusă în contul nostru spre neprihănire (Rom. 4:5), nu drept neprihănire. Dacă ar fi altfel, ar fi o faptă ca orice altă faptă omenească, și astfel ar fi incompatibilă cu neprihănirea Fiului lui Dumnezeu – „neprihănirea care este prin credință”.

Credința ne conectează cu neprihănirea și este, astfel, total diferită de ea. A confunda una cu cealaltă înseamnă a distruge întreaga Evanghelie a harului lui Dumnezeu. Actul credinței noastre trebuie să fie totdeauna un lucru separat de ceea ce noi credem.

Dumnezeu îl socotește pe omul credincios ca și cum ar avea toată neprihănirea, deși el nu a făcut nimic neprihănit, și deși credința lui nu este neprihănire. În acest sens, această credință ne este socotită spre, sau cu scopul, neprihănirii, fiind „socotiți neprihăniți prin credință”. Credința nu ne justifică ca și cum ar fi o faptă, un act moral sau de bunătate, sau ca dar al Duhului, ci doar pentru că ea este legătura între noi și Substitutul nostru – o legătură foarte subțire într-un sens, dar puternică precum oțelul, în altul. Lucrarea lui Hristos pentru noi este obiectul credinței. Lucrarea Duhului în noi este ceea ce produce această credință: din prima, nu din a doua, vin pacea și justificarea noastră. Fără atingerea toiagului, apa n-ar fi izbucnit din stâncă; și totuși stânca, nu toiagul, este ceea ce conținea apa.

Cel ce aducea jertfa la templu trebuia să își pună mâinile pe capul mielului sau vițelului; altfel, jertfa nu i-ar fi fost primită. Dar punerea mâinii nu avea aceeași valoare cu victima peste care era pusă mâna. Evreul mușcat de șerpii înfocați trebuia să privească la șarpele înălțat, din aramă, pentru a fi vindecat. Dar actul lui de a privi nu era totuna cu șarpele de aramă. Am putea spune că actul de a privi l-a vindecat, la fel cum a spus Domnul: „Credința ta te-a mântuit”. Dar acesta este un limbaj figurativ. Nu actul de a privi l-a vindecat, ci obiectul către care a privit. Așadar, credința nu este totuna cu neprihănirea; ea doar ne alipește de Cel Neprihănit și ne face astfel părtași neprihănirii Sale. Printr-o figură de stil, credința este adesea prezentată ca fiind ceva măreț; însă ea nu este cu adevărat nimic mai mult decât expresia acceptării de către noi să fim mântuiți de Altul. Mărimea ei presupusă derivă din măreția obiectului asupra căruia se îndreaptă, din excelența neprihănirii pe care o acceptă. Valoarea credinței nu stă în ea însăși, ci în caracterul prețios al Aceluia de care ea ne leagă.

Nu credința este medicul nostru. Ea doar ne aduce la Medic. Ea nu este nici măcar medicamentul nostru; ea doar administrează medicamentul, pregătit divin de Acela care „vindecă toate bolile noastre”. În actul credinței noastre, să ne amintim cuvântul lui Dumnezeu către Israel: „Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Exod 15:26). Credința noastră constă în faptul că Îl atingem pe Isus; și ce este chiar și aceasta, în realitate, decât că, de fapt, El ne atinge?

Nu credința este mântuitorul nostru. Nu credința a fost ceea ce s-a născut la Betleem și a murit la Golgota pentru noi. Nu credința a fost ceea ce ne-a iubit și s-a dat pe sine pentru noi; nu ea a purtat păcatele noastre în trupul său pe cruce; nu ea a murit pentru păcatele noastre și nu ea a înviat.

Credința este un lucru, Mântuitorul cu totul altceva. Credința este un lucru, Crucea un altul. Haideți să nu le confundăm, și să îi nu atribuim unui act al omului, slab și imperfect, ceea ce Îi aparține exclusiv Fiului Dumnezeului cel viu.

Nu credința este perfecțiune. Cu toate acestea, doar prin perfecțiune putem fi mântuiți, fie a noastră, fie a altuia. Niciun lucru imperfect nu poate justifica, iar o credință imperfectă nu poate fi echivalentă neprihănirii în niciun sens. Dacă ea ar justifica, atunci trebuie să fie perfectă. Trebuie să fie ca „Mielul, fără pată și fără zbârcitură”. O credință imperfectă ne poate conecta cu perfecțiunea altuia; dar ea nu poate face, de la sine, nimic pentru noi, nici în ce privește protejarea noastră față de mânie, nici în ce privește asigurarea noastră de achitarea divină. Aici, pe pământ, orice credință este imperfectă; iar siguranța noastră este aceasta – că nu contează cât de slabă sau mică ar fi credința noastră: dacă ea se atinge de Cel Perfect, totul este bine. Atingerea culege virtutea care se găsește în El, și astfel suntem mântuiți.

Dacă ea ar fi neprihănirea noastră, atunci cea mai mică imperfecțiune care se găsește în credință ar fi fatală, ar demola orice speranță. Dar oricât de mare ar fi imperfecțiunea credinței noastre, dacă credința nu este decât ceea ce face apropierea și contactul dintre noi și plinătatea Substitutului nostru, ea nu este un obstacol în calea părtășiei noastre la neprihănirea Lui. Dumnezeu a cerut și a asigurat o neprihănire perfectă: El nu cere nicăieri și nici nu așteaptă o credință perfectă. Un ulcior de lut poate duce apă până la buzele însetate ale unui călător, la fel cum o poate face un vas de aur; dar și un ulcior spart, chiar dacă ar fi un ciob, „scoate apă din fântână” (Isaia 30:14), și aceasta va fi de ajuns. Astfel, o credință slabă, foarte slabă, ne va conecta la neprihănirea Fiului lui Dumnezeu; credința care poate doar să strige: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9:24).

Nu credința satisface cerințele lui Dumnezeu. În niciun sens și în niciun aspect nu se poate spune despre credință că satisface sau împlinește cerințele lui Dumnezeu sau ale Legii. Însă dacă ea trebuie să fie neprihănirea noastră, atunci trebuie să împlinească aceste cerințe. Fiind imperfectă, ea nu le poate împlini; fiind omenească, nu poate să le satisfacă, chiar dacă ar fi perfectă omenește. Ceea ce satisface dreptatea trebuie să poată purta vinovăția noastră; și ceea ce poartă vinovăția noastră trebuie să fie nu doar perfect, ci și divin. Avem nevoie de cineva care să poarte păcatele noastre, iar credința noastră nu poate fi purtătoare de păcate. Credința nu poate ispăși nicio vină, nu poate face nicio ispășire, nu poate plăti nicio pedeapsă, nu poate spăla nicio pată, și nu poate produce nicio neprihănire. Ea ne duce la Cruce, unde există ispășire și plată, curățire și neprihănire. Dar în ea însăși, credința nu are niciun merit și nicio virtute.

Nu credința este Hristos sau crucea lui Hristos. Credința nu este totuna cu sângele și nici cu jertfa. Ea nu este nici altarul, nici ligheanul, nici scaunul îndurării, nici tămâia. Ea nu lucrează nimic, ci acceptă o lucrare făcută cu veacuri în urmă. Ea nu spală, ci ne conduce la izvorul deschis, care spală păcatul și necurăția. Ea nu creează; ea doar ne conectează la acel lucru care a fost creat când a venit „neprihănirea veșnică” (Dan. 9:24).

Și așa cum vine credința, așa și continuă; ea este întotdeauna mâna întinsă a cerșetorului, niciodată aurul bogatului; întotdeauna cablul, niciodată ancora; cea care bate la ușă, nu ușa sau palatul; servitoarea, nu stăpâna; mereu zăbrelele care lasă să pătrundă lumina, dar niciodată soarele.

Lipsită de valoare în ea însăși, credința ne leagă de meritele infinite ale Aceluia în care Tatăl Își găsește toată plăcerea; și astfel, unindu-ne cu Fiul, ne prezintă perfecți, în perfecțiunea Altuia. Deși nu ea este fundamentul din Sion, ea ne aduce la fundația aceasta și ne păstrează acolo „întemeiați și neclintiți” (Col. 1:23), astfel încât să nu fim îndepărtați de la nădejdea Evangheliei. Deși nu ea este „Evanghelia”, „vestea bună”, ea primește această veste bună ca adevăr veșnic al lui Dumnezeu și face ca sufletul să se bucure în el. Deși ea nu este totuna cu arderea de tot, credința stă liniștită și privește la flacăra care se ridică, asigurându-ne că mânia care ar fi trebuit să îl distrugă pe cel păcătos a căzut asupra Substitutului.

Deși nu credința este „neprihănirea”, ea este legătura dintre noi și neprihănire. Ea conștientizează starea noastră prezentă înaintea lui Dumnezeu, și superioritatea propriului Său Fiu. Ea ne spune că starea noastră veșnică, în vremurile viitoare, este pusă în aceeași poziție și depinde de perpetuitatea acelei neprihăniri care nu se poate schimba vreodată. Căci noi nu ne vom dezbrăca niciodată de Hristosul cu care ne-am îmbrăcat când am crezut (Rom. 13:14; Gal. 3:27). Această haină divină este „pentru vecie”. Ea nu se învechește, nu poate fi împrumutată, iar frumusețea ei nu scade niciodată.

Credința nu ne îndepărtează de acea Cruce la care ne-a condus inițial. Unii vorbesc în zilele noastre ca și cum noi am fi trecut de Cruce și ar trebui să o lăsăm în urmă; că, odată ce a făcut tot ce putea face pentru noi când am ajuns prima dată la umbra ei, Crucea poate fi abandonată și astfel noi să mergem mai departe; că a rămâne permanent la Cruce înseamnă a rămâne prunci, nu oameni maturi.

Dar ce este Crucea? Nu este nicidecum vorba despre două lemne sau niște imitații ale lor, cum zic catolicii. Putem să uităm de acestea fără probleme. Nu este nevoie să ne așezăm cortul în Golgota (în sens literal) sau în grădina lui Iosif. Dar de marele adevăr pe care îl reprezintă Crucea nu ne mai putem despărți după cum nu ne putem despărți de viața veșnică. În acest sens, a întoarce spatele Crucii înseamnă a întoarce spatele Hristosului crucificat – a abandona legătura noastră cu Mielul care a fost junghiat. Adevărul este că tot ceea ce Hristos a făcut și a suferit, de la staulul în care S-a născut și până la mormânt, formează un întreg glorios, din care nicio parte nu poate să devină vreodată învechită sau inutilă; nimic din acestea nu poate fi abandonat de noi, fără a abandona totul. Eu sunt întotdeauna la umbra staulului, și totuși știu că întruparea însăși nu mă poate mântui; întotdeauna în grădina Ghetsimani, și totuși eu cred că agonia Lui acolo, în ea însăși, nu este totuna cu lucrarea finalizată; întotdeauna la cruce, cu fața către ea și cu privirea către Cel crucificat, și totuși convins că jertfa a fost completă odată pentru totdeauna; întotdeauna privind la mormânt, deși mă bucur că este gol și că El „nu este aici, ci a înviat”; întotdeauna rezemându-mă (ca îngerul) pe piatra care a fost dată la o parte, atingând hainele cu care a fost îngropat, dar conștientizând că am de-a face cu un Hristos înviat, ba chiar cu un Domn înălțat și care mijlocește pentru mine; cu toate acestea, nu abandonez sub niciun pretext vreo parte din viața sau moartea Domnului meu, ci rămân legat fără încetare de El, ca de Acela care S-a născut, a trăit, a murit, a fost îngropat și a înviat, hrănindu-mă din fiecare din aceste părți cu noi binecuvântări, în fiecare ceas și în fiecare zi.

Omul, în spiritul său natural de legalism auto-justificator, a încercat să fugă cât mai departe de Crucea lui Hristos și perfecțiunea ei, sau să ridice o altă cruce în locul ei, ori să își plăsmuiască un noian de ornamente între el și ea, ori alterându-i sensul, transformând-o în ceva mai plăcut gusturilor lui, sau transferând virtuțile ei în anumite acte, performanțe ori simțăminte proprii. Astfel, el anulează simplitatea Crucii și neagă puterea ei mântuitoare, căci crucea ori mântuiește complet, ori deloc. Credința noastră nu împarte lucrarea de mântuire între eu și Cruce. Simpla acceptare a faptului că doar Crucea mântuiește este ceea ce ne salvează cu adevărat. Credința nu adaugă nimic la Cruce și nici la virtuțile ei vindecătoare. Ea recunoaște plinătatea, suficiența și caracterul adecvat al lucrării făcute la Cruce, și îndeamnă duhul, care încearcă să se străduiască să își obțină propria neprihănire, să înceteze truda proprie și să intre în această odihnă. Credința nu vine la Calvar pentru a face ceva. Ea vine să vadă imaginea glorioasă a tuturor lucrurilor împlinite deja și să le accepte așa cum sunt fără a le atribui în mod greșit în ce privește eficiența lor. Ea ascultă la strigătul „S-a isprăvit!” al Celui care ne-a purtat păcatele și spune, „Amin”. Acolo unde începe credința, se sfârșește cu faptele omului – adică truda omului „pentru” viața veșnică și pentru iertare.

Credința înseamnă odihnă, nu trudă. Ea înseamnă abandonarea tuturor eforturilor anterioare și neobosite de a face sau a simți ceva bun cu scopul de a-L convinge pe Dumnezeu să ne iubească și să ne ierte; înseamnă primirea liniștită a adevărului, atât de îndelung respins, că Dumnezeu nu așteaptă niciun fel de convingere, ci iubește și iartă potrivit bunătății Sale, și Își arată această bunătate față de orice păcătos care vine la El în acest fel, lepădând performanțele sau bunătatea proprie și bizuindu-se implicit pe dragostea fără plată a Aceluia care a iubit atât de mult lumea încât L-a dat pe singurul Lui Fiu.

Credința înseamnă recunoașterea absenței oricărei bunătăți în noi și a Crucii ca substitut a tot ceea ce ne lipsește. Credința ne mântuiește pentru că ea deține mântuirea completă din partea Altuia, nu pentru că ea ar contribui cu ceva la acea mântuire. Nu există nicio diviziune sau împărțire a lucrării între credința noastră și Acela în care noi credem. Întreaga lucrare este a Lui, nu a noastră, de la început și până la final. Credința nu crede în ea însăși, ci în Fiul lui Dumnezeu. Ca și cerșetorul, ea primește totul, dar nu oferă nimic. Ea consimte că este un îndatorată pe vecie dragostei fără plată a lui Dumnezeu. Locul în care ea se odihnește este temelia din Sion. Ea se bucură în Altul, nu în ea însăși. Cântecul ei este „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:5).

Hristos crucificat trebuie să fie miezul predicării noastre și esența credinței noastre de la început până la sfârșit. Creștinul nu încetează să aibă nevoie de Cruce niciodată în viața lui, chiar dacă uneori el poate simți că nevoia lui specială, în dilemele spirituale prin care trece sau în urgențele presante ale conflictului cu răul, poate să fie împlinită de Întruparea, de agonia din Grădina Ghetsimani ori de Înviere sau de nădejdea revenirii promise, dar El este glorificat în sfinții Lui și admirat în toți aceia care cred.

Dar întrebarea nu este, „Ce adevăruri trebuie să credem?”, ci, „Ce adevăruri trebuie să credem pentru justificarea noastră?” Învățătura că Hristos va reveni în slavă și măreție, ca Judecător și Rege, este parte esențială a credinței creștine, iar necredința în acest aspect ne-ar conduce în situația de a ne îndoi de creștinismul aceluia care respinge această învățătură. Însă noi nu suntem justificați în niciun fel prin a doua venire a Domnului nostru, ci în întregime prin prima Lui venire. Noi credem în înălțarea Lui, dar justificarea noastră nu este legată de ea. La fel credem în învierea Lui, dar nu suntem justificați prin credința în ea, ci prin credința în moartea Lui – acea moarte care L-a făcut să fie ispășirea și neprihănirea noastră. „A înviat pentru ca noi să fim socotiți neprihăniți” (Rom. 4:25) este o afirmație clară a Cuvântului. Învierea a fost angajamentul vizibil al unei justificări deja îndeplinite. „Puterea învierii Lui” (Filip. 3:10) nu se referă la ispășire, iertare sau reconciliere, ci la faptul că noi suntem înnoiți în duhul minților noastre, fiind născuți „din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3). Lucrurile care se petrec în interiorul nostru, precum învierea noastră, întărirea, înnoirea noastră, pot fi legate de înviere și puterea învierii; dar lucrurile care sunt exterioare, precum iertarea dată de Dumnezeu, justificarea și acceptarea, trebuie legate doar de Cruce.

Sângele este cel care justifică (Rom. 5:9). Sângele este cel care aduce pacea conștiinței, curățând-o de faptele moarte pentru a-I sluji Dumnezeului cel viu (Evrei 9:14). Sângele este cel care ne dă curaj să intrăm în sfânta sfintelor și să mergem la tronul de îndurare. Sângele este cel pe care trebuie să îl bem pentru a ne potoli setea spirituală (Ioan 6:55). Sângele este cel prin care avem pace cu Dumnezeu (Col. 1:20). Doar prin sânge avem iertarea păcatelor (Efes. 1:7) și prin el suntem aduși aproape (Efes. 2:13), prin el suntem sfințiți (Evrei 13:12). Sângele este pecetea legământului veșnic (Evrei 13:20). Sângele curăță (1 Ioan 1:7) și ne dă biruința (Apoc. 12:11); prin el ne bucurăm de părtășie la Cina Domnului (1 Cor. 10:16). Sângele este prețul cu care a fost răscumpărată Biserica lui Dumnezeu (F.A. 20:28).

Sângele și învierea sunt lucruri foarte diferite; căci sângele semnifică moartea, iar învierea viața. „Hristos în noi, nădejdea slavei” (Col. 1:27) este un adevăr binecunoscut și binecuvântat. Dar Hristos în noi, ca justificare a noastră, ar fi o eroare care l-ar conduce pe om departe de un Hristos crucificat – un Hristos crucificat pentru noi. Hristos pentru noi este un adevăr; Hristos în noi este cu totul altul. Amestecarea acestora două sau schimbarea unuia cu altul înseamnă anularea lucrării finalizate a Substitutului. Să știm că Hristos în noi este sursa sfințeniei și a rodniciei (Ioan 15:4); dar să nu trecem niciodată cu vederea că mai înainte de toate există Hristos pentru noi, ca ispășire a noastră, justificare a noastră și neprihănire a noastră. Nici întruparea, pe de o parte, și nici învierea, pe de alta, nu este lucrul cu care trebuie să ne hrănim și din care provine viața [veșnică – n.tr.]: ci ceea ce se află între acestea două – anume moartea – moartea jertfitoare a Fiului lui Dumnezeu. Nu personalitatea sau istoria vieții lui Hristos constituie acel lucru special care le dă viață spirituală și hrană sufletelor noastre, ci sângele care a curs. Asta nu înseamnă că trebuie să le separăm pe primele de cele din urmă; dar trebuie să ne hrănim în special cu cele din urmă, și aceasta în toate zilele vieților noastre.

Fragment din cartea The Everlasting Righteousness, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

Noi doar interpretăm justificarea ca fiind acceptarea de care ne bucurăm înaintea lui Dumnezeu, care ne primește în favoarea Sa ca și cum am fi neprihăniți; și spunem că această justificare constă în iertarea păcatelor și punerea neprihănirii lui Hristos în contul nostru. — John Calvin