Pace prin justificare

„Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Rom. 5:1).

Haideți să vă arăt stânca din care curg justificarea și pacea cu Dumnezeu. Acea stâncă este Hristos. Creștinul adevărat nu este justificat datorită vreunui lucru bun care s-ar afla în el. Pacea lui nu își trage seva din vreo faptă meritorie pe care ar fi făcut-o. Ea nu este cumpărată prin rugăciunile lui și prin regularitatea cu care face anumite lucruri, nici prin pocăința și corectarea vieții lui, și nici prin moralitatea sau dărnicia lui. Toate acestea sunt cu totul incapabile să îl justifice. În ele însele, toate sunt deficitare în multe aspecte și au nevoie chiar ele să fie iertate. Iar când vine vorba de abilitatea de a-l justifica pe om, ele nici măcar nu pot fi rostite. Testat prin intermediul standardului perfect al Legii lui Dumnezeu, cel mai bun dintre creștini nu este altceva decât un păcătos justificat, un criminal iertat. Cât privește meritele, vrednicia, recompensele sau pretențiile la mila lui Dumnezeu, el nu are dreptul la niciuna din acestea. Pacea clădită pe oricare dintre aceste temelii este cu totul lipsită de valoare. Omul care se bizuie pe ele este mizerabil de înșelat.

Niciodată nu au fost mai adevărate, pe această temă, cuvintele așternute pe hârtie acum 280 de ani de Richard Hooker¹. Ce bine ar fi ca aceia care vor să știe ce gândea acest predicator englez în vremea aceea, să sublinieze cuvintele lui: „Dacă Dumnezeu ne-ar face o ofertă atât de generoasă, căutați în toate generațiile de oameni de la căderea în păcat a părintelui vostru Adam și găsiți un singur om măcar, care să fi săvârșit o singură faptă pură, fără nici o pată sau zbârcitură – și veți descoperi că doar pentru acea singură faptă a acelui om, nici omul și nici îngerii nu pot cuprinde chinurile care sunt pregătite pentru ea, și cum am putea crede că o astfel de plată va putea să elibereze oamenii și îngerii, și cum s-ar putea ca ea să se găsească la fiii oamenilor?”

Cele mai bune lucruri pe care le facem au ceva în ele care necesită a fi iertate. Cum am putea atunci să facem orice lucru meritoriu sau vrednic de a fi răsplătit? Eu susțin total cuvintele de mai sus. Cred că niciun om nu poate fi justificat prin faptele lui înaintea lui Dumnezeu nici în cea mai neînsemnată proporție. Înaintea oamenilor, da, el poate fi justificat: faptele lui pot fi dovada realității creștinismului lui. Dar înaintea lui Dumnezeu, el nu poate fi justificat prin nimic din ceea ce el poate face: el va fi mereu nedesăvârșit, mereu imperfect, mereu eșuând în ceva, mereu cu mult sub ștachetă, și asta atâta vreme cât trăiește. Nimeni nu a căpătat vreodată pacea și nu a ajuns justificat prin faptele sale. Dar atunci cum este justificat un adevărat creștin? Care este secretul acelei păci și al simțământului iertării de care se bucură? Cum putem să înțelegem un Dumnezeu Sfânt care tratează omul păcătos ca și cum ar fi inocent, și îl consideră neprihănit în ciuda multelor lui păcate?

Răspunsul la toate aceste întrebări este simplu și scurt. Adevăratul creștin este socotit neprihănit datorită lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este justificat datorită morții și ispășirii făcute de Hristos. El are pace pentru că „Hristos a murit pentru păcatele lui, după Scripturi”. Această cheie descuie marea taină. Iată cum se rezolvă marea problemă, cum Dumnezeu poate fi drept și totuși să îl socotească neprihănit pe cel vinovat. Viața și moartea Domnului Isus explică totul. „El este pacea noastră” (1 Cor. 15:3; Efes. 2:14).

Hristos a stat în locul creștinului adevărat. El a devenit Garantul și Substitutul lui. El a purtat tot ceea trebuia purtat și a făcut tot ce trebuia făcut, ceea ce El a făcut, a finalizat. De aceea, adevăratul creștin este un om justificat (Isaia 53:6).

Hristos a suferit pentru păcate, „El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți”. El a îndurat pedeapsa noastră în trupul Lui pe cruce. El i-a permis mâniei lui Dumnezeu, pe care noi o meritam, să cadă asupra Lui. Iată cum creștinul adevărat este un om justificat (1 Petru 3:18).

Hristos a plătit cu sângele Lui datoria pe care creștinul o datora. El a preluat-o și a achitat-o până la ultimul bănuț prin moartea Lui. Dumnezeu este drept și nu va cere ca datoria să fie plătită de două ori. Iată de ce creștinul adevărat este un om justificat (F.A. 20:28; 1 Petru 1:18-19).

Hristos a ascultat de Legea lui Dumnezeu în mod perfect. Diavolul, prințul acestei lumi, nu a putut găsi vreo greșeală în El. Prin împlinirea Legii în acest fel, El a adus o neprihănire veșnică, prin care toți cei ce sunt parte din poporul Lui sunt îmbrăcați înaintea lui Dumnezeu. Iată de ce creștinul adevărat este un om justificat (Dan. 9:24; Rom. 10:4).

Într-un cuvânt, Hristos a trăit pentru creștinul adevărat. Hristos a murit pentru el. Hristos a mers în mormânt pentru el. Hristos a înviat pentru el. Hristos S-a înălțat la Cer pentru el și a mers în Cer pentru a mijloci pentru sufletul lui. Hristos a făcut totul, a plătit totul, a suferit tot ceea ce era necesar pentru răscumpărarea lui. Iată de unde izvorăște justificarea creștinului adevărat – și de unde și pacea lui. În creștin nu se găsește nimic de valoare, dar în Hristos, el are toate lucrurile de care sufletul lui ar putea avea nevoie (Col. 2:3; 3:11).

Cine poate descrie binecuvântarea acestui schimb care are loc între creștinul adevărat și Domnul Isus Hristos? Neprihănirea lui Hristos este așezată asupra lui și toate păcatele lui sunt puse asupra lui Hristos. Hristos a fost socotit păcătos de dragul creștinului, iar acum el este socotit nevinovat datorită lui Hristos. Hristos a fost condamnat pentru el, deși în Hristos nu s-a găsit nicio vină – iar acum creștinul este achitat datorită lui Hristos, deși el este plin de păcate, greșeli și eșecuri. Iată înțelepciunea adevărată! Dumnezeu poate fi astfel drept și totuși să îl ierte pe cel vinovat. Omul poate să se simtă păcătos, și totuși să aibă o bună nădejde la Rai și să aibă pace până va ajunge acolo. Cine dintre oameni și-ar fi putut imagina vreodată un astfel de lucru? Cine ar putea să nu admire această înțelepciune când o aude? (2 Cor. 5:21).

Citim despre Isus, Fiul lui Dumnezeu, că S-a coborât într-o lume a păcătoșilor, căreia nici nu i-a păsat de El înainte, nici nu L-a onorat când a venit în lume. Citim despre El că a mers în temniță și a permis să fie întemnițat, astfel ca sărmanii păcătoși închiși să fie eliberați. Citim despre El că S-a făcut ascultător până la moarte – moarte de cruce – pentru ca noi, copiii nevrednici ai lui Adam, să avem parte de o ușă deschisă către viața veșnică. Citim despre El că a purtat bucuros păcatele și nelegiuirile noastre, pentru ca noi să ne îmbrăcăm cu neprihănirea Lui, și să umblăm în lumina și libertatea fiilor lui Dumnezeu (Filip. 2:8).

Acest lucru poate fi foarte bine numit „dragostea care întrece cunoștința!” Harul fără plată nu putea în niciun fel să strălucească atât de mult precum o face în felul în care suntem justificați de Hristos (Efes. 3:19).

Aceasta este calea cea veche – singura – prin care copiii lui Adam, care au fost justificați de la întemeierea lumii, și-au găsit pacea. De la Abel încoace, niciun bărbat sau femeie n-a manifestat vreodată un strop de milă autentică, cu excepția situației când a făcut acest lucru prin Hristos. Orice altar care a fost înălțat înainte de vremea lui Moise a îndreptat privirile către El. Orice sacrificiu și ceremonie din Legea Mozaică avea scopul să îi îndrepte pe copiii lui Israel către El. Toți proorocii au mărturisit despre El. Într-un cuvânt, dacă pierzi din vedere justificarea prin Hristos, o mare parte a Scripturii Vechiului Testament va deveni o țesătură fără sens.

Iată, mai presus de orice, care este calea justificării, care împlinește precis lipsurile și cerințele naturii omenești. În om există o conștiință, deși el este o ființă căzută în păcat. Există un dram de simțământ cu privire la nevoia lui, care, în momentele ei mai bune, se face auzit, și pe care nu îl poate rezolva decât Hristos. Atâta vreme cât conștiința omului nu este flămândă, orice jucărie religioasă nu va face altceva decât să încerce să liniștească sufletul omului și să îi reducă conștiința la tăcere. Dar odată ce conștiința lui devine flămândă, nimic nu îl va mai ține tăcut și nimic nu îl va mai mulțumi decât adevărata hrană spirituală, care nu este alta decât Hristos.

Există ceva în interiorul omului, când conștiința lui este trezită cu adevărat, care îi șoptește: „Trebuie să fie plătit un preț pentru răscumpărarea sufletului meu, sau nu voi avea pace niciodată”. Dintr-o dată, Evanghelia îi face cunoștință omului cu Hristos. Hristos a plătit deja prețul răscumpărării lui. Hristos S-a dat pe Sine pentru el. Hristos l-a răscumpărat de sub blestemul Legii, fiind făcut blestem pentru el (Gal. 2:20; 3:13).

Există ceva în interiorul omului, când conștiința lui este trezită cu adevărat, care îi șoptește: „Trebuie să fiu părtaș neprihănirii sau dreptului de a merge în Cer, sau nu voi avea niciodată pace”. Și, dintr-o dată, Evanghelia i-L face cunoscut pe Hristos. El îi dă o neprihănire veșnică. El este sfârșitul Legii, dând neprihănirea. Numele Lui este Domnul, Neprihănirea noastră. Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi pe Cel ce nu a cunoscut păcatul, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21; Rom. 10:4; Ier. 23:6).

Există ceva în interiorul omului, când conștiința lui este trezită în adevăr, care îi șoptește: „Trebuie să existe o pedeapsă și suferință pentru păcatele mele, altfel nu voi avea parte de pace”. Dintr-o dată, Evanghelia Îl aduce pe Hristos înaintea lui. Hristos a suferit pentru păcat, Cel drept pentru cei păcătoși, pentru a-l aduce la Dumnezeu. El a purtat păcatele noastre în trupul Lui pe cruce. Prin rănile Lui suntem vindecați (1 Petru 2:24; 3:18).

Există ceva în interiorul omului, când conștiința lui este trezită cu adevărat, care îi șoptește: „Trebuie să am un preot pentru sufletul meu, altfel nu am pace”. Și din nou, dintr-o dată, Evanghelia i-L face cunoscut pe Hristos. Hristos este pecetluit și trimis de Dumnezeu Tatăl să fie Mijlocitor între El și om. El este Apărătorul desemnat pentru păcătoși. El este Sfătuitorul și Medicul sufletelor bolnave. El este Marele Preot, Atotputernicul iertător, Mărturisitorul plin de har al păcătoșilor împovărați (1 Tim. 2:5; Evrei 8:1).

Știu că mii de pretinși creștini nu văd nicio frumusețe deosebită în această doctrină a justificării prin Hristos. Inimile lor sunt îngropate în lucrurile lumii acesteia. Conștiințele lor sunt adormite, tocite și fără glas. Dar oricând începe conștiința omului să simtă și să vorbească cu adevărat, el va vedea ceva valoros în ispășirea lui Hristos și în slujirea Lui preoțească, pe care nu le-a văzut niciodată până atunci. Lumina nu se potrivește mai bine ochiului și nici muzica urechii pe cât se potrivește Hristos nevoilor reale ale unui suflet păcătos. Sute de credincioși pot mărturisi că experiența unui păgân convertit pe insula Raiatea² din Pacificul de Sud a fost exact experiența lor. „Am văzut”, spunea el, „un munte imens, cu pante abrupte, pe care am îndrăznit să îl escaladez, dar când am ajuns la o anume înălțime, mi-am pierdut suportul și am căzut la baza lui. Epuizat de oboseală și uimire, am stat la distanță și am plâns, și, pe când plângeam, am văzut o picătură de sânge curgând pe acel munte, și, într-o clipă, a fost topit”. I s-a cerut atunci să explice ce voia să spună. „Acel munte”, a răspuns el, „erau păcatele mele, iar acel sânge care a curs peste el, a fost sângele prețios al lui Isus, care a topit muntele vinovăției mele” (William’s South Sea Missions).

Aceasta este singura cale adevărată a păcii – justificarea prin Hristos. Ia aminte ca nu cumva să te întoarcă cineva de pe această cale și să te conducă spre învățăturile mincinoase ale bisericii Romei. Vai, este uimitor să vezi cum acea nefericită biserică a ridicat o casă a ereziilor chiar lângă locașul adevărului! Ține-te strâns legat de adevărul lui Dumnezeu privind justificarea, și nu te lăsa amăgit. Nu apleca urechea către vreun cuvânt pe care l-ai putea auzi despre alți mijlocitori și alți pretinși aducători de pace.

Ține minte că nu există niciun alt mijlocitor decât acesta – Isus Hristos; nu există niciun purgatoriu³ pentru păcătoși, decât acesta – sângele lui Hristos; nicio jertfă pentru păcat cu excepția acesteia – jertfa făcută odată pentru totdeauna pe cruce; nicio faptă care să merite vreo răsplată, decât lucrarea lui Hristos; niciun preot care să ierte cu adevărat – ci doar Hristos. Stai alipit de aceste adevăruri și veghează. Nu îi da altuia gloria care Îi aparține doar lui Hristos.

Ce știi tu despre Hristos? Nu mă îndoiesc că ai auzit de El și ai repetat Numele Lui când ai spus Crezul. Ai fost, poate, obișnuit să auzi povestindu-se lucruri despre viața și moartea Lui. Dar Îl cunoști prin experiență personală? Ce folos ai în mod practic de la El? Ce lucruri și ce schimburi au avut loc între sufletul tău și El?

O, crede-mă, nu există pace cu Dumnezeu, afară de pacea care se obține prin Hristos! Pacea este darul Lui special. Pacea este acea moștenire pe care numai El a avut puterea să o lase în lume la plecarea Lui. Orice altă pace în afara acesteia este o amăgire și o bătaie de joc. Când foamea va putea fi stăvilită fără hrană, setea fără apă și oboseala fără odihnă, atunci și numai atunci se va putea ca oamenii să își găsească pacea fără Hristos.

Dar te întreb acum – ai această pace? Răscumpărat de Hristos cu propriul Său sânge, oferit fără plată de Hristos tuturor celor care doresc să îl primească – ai această pace? O, nu te lăsa, nu te lăsa până nu vei da un răspuns pozitiv întrebării mele – AI PACE?

Hai să îți arăt izvorul de unde curge adevărata pace. Acel izvor este justificarea.

Pacea creștinului adevărat nu este un sentiment vag, visător, fără logică și fără fundament. El poate să arate care sunt cauzele păcii. Ea este înrădăcinată în teren solid. El are pace cu Dumnezeu pentru că este justificat.

În lipsa justificării, este imposibil să avem o pace reală. Conștiința dovedește asta. Păcatul este ca un munte ce se ridică între om și Dumnezeu, și el trebuie dat la o parte. Simțământul vinovăției lui apasă greu asupra inimii, și trebuie îndepărtat de acolo. Păcatul neiertat va ucide pacea. Creștinul autentic știe acest lucru foarte bine. Pacea lui izvorăște dintr-o conștientizare a faptului că păcatele lui au fost iertate și că vinovăția lui a fost dată la o parte. Casa lui nu este construită pe un teren nisipos. Fântâna lui nu este spartă, ca să nu poată păstra apă. El are pace cu Dumnezeu pentru că este justificat.

El este justificat și păcatele îi sunt iertate. Oricât de multe ar fi, oricât de mari, toate sunt șterse, iertate, nimicite. Ele sunt șterse din cartea lui Dumnezeu. Sunt cufundate în adâncurile mării. Aruncate înapoia lui Dumnezeu. Dacă le cauți, nu sunt de găsit. Nu își mai aduce aminte de ele. Chiar dacă ar fi ca o haină stacojie, acum creștinul este făcut alb ca zăpada; chiar dacă ar fi roșu precum purpura, este făcut alb ca lâna. Astfel are el pace.

El este justificat și socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Tatăl nu mai vede acum nicio pată în el și îl consideră inocent. Este îmbrăcat într-o robă de o neprihănire perfectă și poate lua loc alături de îngeri fără a se simți rușinat. Sfânta Lege a lui Dumnezeu, care pătrunde până în gândurile și intențiile inimilor oamenilor, nu îl poate condamna. Diavolul chiar, „pârâșul fraților”, nu poate să îl învinuiască cu nimic așa încât creștinul să nu poată beneficia de achitarea deplină. Așa are creștinul pace.

Dar nu este el, în mod natural, un păcătos sărman, slab, plin de greșeli?Ba este. Nimeni nu știe acest lucru mai bine decât el însuși. Dar în ciuda acestui fapt, el este considerat înaintea lui Dumnezeu ca fiind perfect, complet și fără vină, pentru că este justificat.

Nu este el, în mod firesc, dator vândut? Ba este. Nimeni nu se simte mai profund îndatorat decât el. El datorează zeci de mii de talanți, și nu are nimic cu ce să plătească. Dar toată datoria lui este plătită, rezolvată pentru totdeauna, pentru că el este justificat.

Nu este el, în mod natural, vrednic de blestemul Legii pe care a încălcat-o? Este, da. Nimeni nu ar mărturisi acest adevăr mai degrabă decât el. Dar cerințele Legii au fost satisfăcute pentru el, cerințele dreptății au fost împlinite până la cea mai măruntă, și el este justificat.

Nu merită el, în mod firesc, să fie pedepsit?Evident. Nimeni nu ar recunoaște mai pe deplin aceasta decât chiar el. Dar pedeapsa a fost purtată. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului a fost deja manifestată. Și totuși el a scăpat, și iată-l justificat.

Cunoaște vreunul dintre cititorii acestor rânduri toate acestea prin propria experiență? Ești justificat? Crezi că ești iertat, achitat și acceptat înaintea lui Dumnezeu? Poți să te apropii de El cu îndrăzneală și să spui, „Tu ești Tatăl și Prietenul meu, iar eu sunt copilul Tău răscumpărat”? O, crede-mă, nu vei gusta vreodată adevărata pace până nu vei fi justificat!

Unde sunt păcatele tale? Sunt ele îndepărtate și aruncate departe de sufletul tău? Au fost ele recunoscute și socotite în prezența lui Dumnezeu? Oh, fii sigur că aceste întrebări sunt de cea mai mare importanță! Pacea conștiinței care nu este clădită pe justificare este un vis periculos. Domnul te poate elibera de o astfel de pace!

Călătorește cu mine, imaginar, la unele dintre cele mai mari spitale londoneze. Stai împreună cu mine la căpătâiul acelor creaturi sărmane, aflate în stadiul terminal al bolilor lor incurabile. Omul stă acolo tăcut și fără a fi tulburat. Nu se plânge și nici nu pare să simtă durerile. Se odihnește și stă liniștit. Ochii îi sunt închiși. Capul îi stă liniștit pe pernă. Zâmbește puțin și murmură ceva din buze. Visează la familia lui, la mama și la tinerețea lui. Gândurile îi sunt departe – dar este aceasta sănătate? Oh, nu! Nu! Este doar efectul calmantelor. Pentru el nu se mai poate face nimic. Moare cu fiecare zi care trece. Singurul scop este să i se micșoreze durerile. Liniștea lui este una neobișnuită. Somnul lui este unul nesănătos. Poți vedea cu ușurință în cazul acestui om o ilustrație vie a ceea ce înseamnă să ai pace fără justificare. Este un lucru zadarnic, gol, amăgitor și nesănătos. Sfârșitul acestei păci este moartea.

Hai cu mine și la un azil de nebuni. Vino să vizităm câteva dintre cazurile de nebunie incurabilă. Probabil că vom da peste vreunul care se visează că este bogat și nobil, sau chiar rege. Uite-te cum adună paiele de pe pământ, le aruncă pe cap, și numește asta coroană. Uite-te cum adună pietre și pietricele, și spune că sunt diamante și perle. Ascultă-l cum râde, apoi plânge, apoi pare să fie fericit în amăgirile lui – dar este asta fericire? Nu, nu! Știm că este doar rezultatul nebuniei ignorante. Poți vedea cu ușurință în cazul acestui om o altă ilustrație a unei păci clădită pe imaginație, nu pe justificare. Este un lucru fără viață, fără vreo utilitate. Nu are nici rădăcină și nici viață.

Fixează-ți aceasta în mintea ta – că nu poate exista pace cu Dumnezeu până nu știi că ești justificat. Trebuie să știm ce se întâmplă cu păcatele noastre. Trebuie să avem o speranță rațională că ele sunt iertate și înlăturate. Trebuie să avem mărturia conștiinței noastre că nu suntem văzuți de Dumnezeu ca vinovați. Fără aceasta, degeaba vorbim despre pace. Nu avem nimic decât o umbră și o imitație a ei. „Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:21).

Ai auzit vreodată sunetul trâmbițelor care sună înaintea judecătorilor, când aceștia ajung la porțile unei cetăți pentru a deschide ședințele de judecată? Te-ai gândit vreodată la cât de diferite trebuie să fie simțămintele pe care acele trâmbițe le provoacă în inimile oamenilor? Cel nevinovat, care nu are niciun motiv să fie adus la judecată, le aude nemișcat. Ele nu îl înfricoșează. Le ascultă și pare liniștit, netemător. Dar adesea, printre cei care le aud, se găsește vreun sărman nenorocit, care își așteaptă judecata într-o celulă tăcută și rece; pentru el, aceste trâmbițe sunt semnalul distrugerii. Ele îl avertizează că ziua judecății este aproape. Doar puțină vreme, și va sta înaintea tribunalului dreptății și va auzi mărturie după mărturie, re-povestind istoria faptelor lui rele. Doar puțină vreme, și totul se va sfârși – judecata, verdictul și sentința – tot ce îi mai rămâne sunt pedeapsa și rușinea. De aceea, nici nu este de mirare că, atunci când aude sunetul trâmbițelor, inima acestui pușcăriaș bate neliniștită!

Există o zi care vine cu repeziciune, când toți cei care nu sunt justificați vor cădea în același fel în disperare. Vocea arhanghelului și trâmbița lui Dumnezeu vor împrăștia în vânt falsa pace care acum stăpânește multe suflete. Ziua Judecății va convinge – dar prea târziu – mii de auto-sugestionați, că au nevoie de mult mai mult decât niște idei frumoase despre „dragostea și îndurarea lui Dumnezeu” pentru împăcarea dintre om și Creatorul lui, și pentru a le scăpa sufletele vinovate de la pedeapsa Iadului. Nicio speranță nu va putea rezista în acea îngrozitoare zi, decât nădejdea omului justificat. Nicio pace nu se va dovedi solidă, de substanță și de nezdruncinat, ci numai pacea întemeiată pe justificare.

Ai oare această pace? Nu îți găsi odihna, nu, dacă iubești viața, până nu știi și crezi cu adevărat că ești un om justificat. Să nu crezi că asta ține de nume și cuvinte. Nu te flata în mintea ta cu ideea că justificarea este „un subiect greu de înțeles”, și că ai putea să ajungi cumva în Rai fără să te preocupi câtuși de puțin de justificarea ta. Fixează-ți în minte marele adevăr că nu poate exista Rai fără pace cu Dumnezeu, și nici pace cu Dumnezeu fără justificare. Apoi nu-i da odihnă sufletului tău până nu vei ajunge să fii UN OM JUSTIFICAT.

Fragment din Old Paths, re-tipărită de editura The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org.

Note bibliografice și explicative

(1) Richard Hooker (c. 1554-1600) – predicator englez care a creat o teologie anglicană distinctă; maestru în proză în limba engleză şi filosofie legală.

(2) Raiatea – cea mai mare insulă din arhipelagul Leeward, Insulele Societății, Polinezia Franceză, situate în zona centrală a Pacificului de Sud.

(3) purgatoriu – învățătura romano-catolică privind o stare intermediară după moarte, în care sufletele persoanelor ar fi purificate, suferind de pe urma păcatelor lor din trecut. Autorul spune că singurul loc unde noi suntem „purificați” este în sângele lui Hristos, nu în vreun purgatoriu înțeles în sens romano-catolic – n.ed.