Tematică: Pocăința Categorie: Doctrine biblice

Necesitatea pocăinței

J. C. Ryle

„dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3).

La prima vedere, pasajul biblic de la începutul acestei pagini pare serios și sever: „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”. Îmi imaginez cum cel care îl citește ar pune întrebările următoare: „Este aceasta Evanghelia? Aceasta este Vestea Bună? Este aceasta Vestea Bună pe care predicatorii trebuie să o proclame?” „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” (Ioan 6:60).

Dar de pe ale cui buze au ieșit aceste cuvinte? Ele au venit de pe buzele Aceluia care ne iubește cu o dragoste care întrece cunoștința, adică Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele Aceluia care ne-a iubit atât de mult încât a părăsit Cerul de dragul nostru. El a venit aici, pe pământ, pentru noi. A trăit o viață săracă, smerită, timp de 33 de ani – și aceasta pentru noi. Apoi a fost pus pe cruce în locul nostru, a fost înmormântat pentru noi și a murit pentru păcatele noastre. Cuvintele care au ieșit de pe buzele Lui trebuie să fie cu siguranță cuvinte de dragoste.

După toate acestea, ce dovadă mai mare de dragoste poate fi dată decât aceea de a-ți avertiza un prieten de pericolul care îl paște? Tatăl care își vede fiul alergând către buza prăpastiei, cu siguranță că va striga cu putere, „Oprește-te, oprește-te!” Nu este aceasta dovada că tatăl își iubește fiul? Mama cea bună, care își observă copilașul întinzând mâna după niște fructe otrăvitoare în pădure, oare nu va striga din răsputeri, „Stop, stop! Aruncă-le jos!”? Nu va fi asta și o dovadă a dragostei mamei pentru copilul ei? Indiferența dintr-un om este ceea ce îi lasă pe semenii lui să facă ce vor și le permite să continue pe căile lor. Dar dragostea, dragostea fierbinte, este ceea ce îl determină pe om să îi avertizeze pe ceilalți și să sune strigătul de alarmă. La mijlocul unei nopți, strigătul „Foc! Foc!” ar putea să îl trezească pe vreun om din somnul lui, și acesta poate să considere că a fost tratat cu duritate, fără politețe. Dar cine ar fi acela care s-ar plânge de deranj, dacă acest strigăt ar fi mijlocul prin care și-ar salva viața? Cuvintele, „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”, pot să pară severe și serioase la prima vedere. Dar ele sunt cuvinte ale dragostei și pot fi mijlocul prin care suflete prețioase să fie eliberate de pedeapsa Iadului.

Voi trece mai departe acum pentru a analiza necesitatea pocăinței: De ce este necesară pocăința? Pasajul cu care am început arată clar nevoia de pocăință. Cuvintele Domnului nostru Isus Hristos sunt clare, expresive și convingătoare: „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3). Toți oamenii, fără excepție, au nevoie de pocăință înaintea lui Dumnezeu. Ea nu este necesară doar pentru hoți, ucigași, bețivi, curvari, adulteri și pușcăriași. Nu. Toți cei născuți din sămânța lui Adam – fără excepție – au nevoie de pocăință față de Dumnezeu. Atât regina de pe tron cât și cel mai de jos muncitor, atât bogatul din castelul său cât și servitoarea de la bucătărie, atât profesorul de științe de la universitate, cât și bietul țăran analfabet care ară ogorul – toți, prin natura lor, au nevoie de pocăință. Toți oamenii se nasc în păcat și, de aceea, toți trebuie să se pocăiască și să fie convertiți, dacă este ca ei să fie mântuiți vreodată. Toți oamenii trebuie să experimenteze schimbarea inimilor lor în ceea ce privește păcatul. Toți trebuie să se pocăiască, și toți trebuie să creadă în Evanghelie. „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu şi nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18:3). „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3).

Dar de unde vine necesitatea pocăinței? De ce este folosit un limbaj atât de puternic în ce privește necesitatea pocăinței? Care sunt motivele pentru care pocăința este atât de necesară?

(a) În primul rând, fără pocăință nu există iertare de păcate. Prin această afirmație, aș vrea totuși să mă apăr împotriva unei înțelegeri incorecte care ar putea rezulta. Te rog cu insistență să nu mă înțelegi greșit: lacrimile de pocăință nu spală niciun păcat. Teologia care îți spune că ele ar putea spăla păcatele este una greșită. Spălarea păcatelor este lucrarea exclusivă a sângelui lui Hristos. Părerea de rău nu face ispășire pentru păcate. Teologia care spune aceasta este stricată. Nicidecum părerea de rău nu poate face așa ceva. Până și cea mai bună pocăință pe care o putem experimenta este și rămâne una săracă, imperfectă și are nevoie de pocăință iarăși și iarăși.

Remușcările noastre cele mai profunde au suficiente defecte în ele astfel încât să ne prăbușim în păcat. „Noi suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu doar datorită Domnului nostru Isus Hristos, prin credință, și nu prin faptele sau meritele noastre”1 – nu datorită pocăinței, sfințeniei, dărniciei, sacramentelor sau oricăror astfel de lucruri. Și toate aceste lucruri sunt perfect adevărate. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că oamenii care sunt îndreptățiți sunt întotdeauna oameni pocăiți, și că un păcătos iertat va fi întotdeauna un om care își deplânge păcatele și se scârbește de ele. În Hristos, Dumnezeu este gata să îl primească pe omul răzvrătit și îi dă pace, dar doar dacă el vine la Dumnezeu în Numele lui Hristos, oricât de rău ar fi fost. Dar Dumnezeu cere – și cere pe bună dreptate – ca rebelul să predea armele. Domnul Isus Hristos este gata să ierte, să mângâie, să manifeste milă, să curețe, să spele, să sfințească și să pregătească omul pentru Cer. Dar Domnul Isus Hristos dorește să vadă că acel om își urăște păcatele și dorește să fie iertat. Unii pot să numească asta „legalism”, dacă vor, iar alții pot să o numească „robie”. Dar eu îmi extrag teologia din Scriptură. Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este clară și fără greș. Oamenii îndreptățiți sunt întotdeauna oameni pocăiți. Fără pocăință, nu există iertarea de păcate.

(b) În al doilea rând, fără pocăință nu există fericire în viața aceasta. Atâta vreme cât sănătatea omului este bună și buzunarele îi sunt pline cu bani, în el pot exista încântare, fericire, atitudine pozitivă și entuziasm. Dar aceste lucruri nu sunt echivalente fericirii durabile. Toți oamenii au în ei conștiință, și acea conștiință trebuie împăcată. Atâta vreme cât conștiința simte că există păcate de care omul nu s-a pocăit și nu a fost iertat, ea nu va rămâne tăcută și nu va lăsa omul să se simtă confortabil în acele lucruri.

(c). În al treilea rând, fără pocăință, omul nu poate fi compatibil și pregătit să fie primit în Cer, în viața care va veni. Cerul este un loc pregătit, iar cei care merg în Cer trebuie să fie oameni pregătiți pentru el. Inimile noastre trebuie să fie în acord cu lucrurile Cerului, altfel Cerul însăși ar fi un loc mizerabil. Mințile noastre trebuie să fie în armonie cu cele ale locuitorilor Raiului, altfel societatea cerească ar deveni foarte curând insuportabilă pentru noi. Ce ai putea să faci în Cer, dacă ai ajunge acolo cu o inimă care iubește păcatul? Cu care dintre sfinții de-acolo ai putea vorbi? Lângă cine ai putea să te așezi? Cu siguranță că îngerii lui Dumnezeu nu ar cânta nimic plăcut pentru inima aceluia care nu îi poate suporta pe sfinți aici pe pământ și care nu L-a lăudat niciodată pe Mielul lui Dumnezeu pentru dragostea Lui răscumpărătoare! Evident că n-ar fi nicio bucurie în compania patriarhilor, apostolilor și profeților pentru omul care nu își citește Biblia acum și căruia nu-i pasă de ceea ce apostolii și profeții au scris. O, nu! Nu! Nu poate exista niciun fel de fericire în Cer, dacă am ajunge acolo cu o inimă nepocăită.

Te implor, prin îndurarea lui Dumnezeu, să pui la inimă lucrurile pe care tocmai ți le-am transmis și să te gândești bine la ele. Trăiești într-o lume a amăgirii, înșelătoriei și falsității. Nu lăsa pe nimeni să te amăgească în ce privește necesitatea pocăinței. O, dacă pretinșii creștini ar vedea, ar cunoaște și ar simți mai mult decât ceea ce ei fac practic în ce privește necesitatea, necesitatea absolută a pocăinței adevărate față de Dumnezeu! Multe lucruri nu sunt necesare pentru mântuire. Bogățiile nu sunt necesare. De sănătate nu avem nevoie. Hainele ieftine nu sunt necesare. Prietenii nobili nu sunt necesari. Nu este nevoie de favoarea acestei lumi. Darurile și educația nu sunt necesare. Milioane de oameni au ajuns în Cer fără aceste lucruri. Mii de oameni ajung în Cer în fiecare an fără ele. Dar nimeni nu a ajuns vreodată în Rai fără „pocăința faţă de Dumnezeu şi credința în Domnul nostru Isus Hristos” (F.A. 20:21).

Nu lăsa pe nimeni să te convingă vreodată că o religie merită să fie numită Evanghelia, dacă pocăința față de Dumnezeu nu ocupă un loc foarte important în ea. Evident, o învățătură poate pretinde că este Evanghelia, dar acea învățătură în care pocăința nu este un element principal nu este în niciun fel Evanghelia. Poate fi o evanghelie, dar va fi o evanghelie a omului, nu a lui Dumnezeu. Poate fi o evanghelie, dar ea ar veni de aici, de pe pământ, nu din Cer. O evanghelie, dar ea, în final, nu este deloc Evanghelia. Este un antinomianism2 total, nimic altceva. Atâta vreme cât strângi la piept păcatele tale și te alipești de ele, atâta vreme cât îți păstrezi păcatele, poți să vorbești cât vrei despre Evanghelie, dar păcatele tale nu sunt iertate. Poți să numești acest lucru legalism, dacă vrei. Poți să spui că tu „speri că toate vor fi în regulă în final, pentru că Dumnezeu este milostiv, Dumnezeu este dragoste, Hristos a murit, iar tu speri că vei merge în Cer în final”. Nu! Eu spun că nimic nu este bine pentru tine. Nimic nu va fi în regulă în final. Ceea ce faci este să calci în picioare sângele ispășirii. Deocamdată, nu ai parte de Hristos. Atât timp cât nu te pocăiești de păcat, Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos nu este o Evanghelie pentru sufletul tău. Hristos este un Mântuitor din păcate, nu un Mântuitor pentru omul care rămâne în păcat. Dacă oamenii vor să își păstreze păcatele, va veni ziua când acel Mântuitor milostiv le va spune: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41).

Nu lăsa pe nimeni să te amăgească să presupui că poți avea parte de fericire în această lume fără pocăință. O, nu! Cu cât continui mai mult în viață fără pocăință, cu atât mai nefericită va fi inima ta. Când bătrânețea va năvăli asupra ta și părul îți va încărunți, când nu vei mai fi capabil să mergi oriunde mergeai odinioară și să-ți găsești plăcere în lucrurile tale – ticăloșia și răutatea vor veni asupra ta ca un om înarmat. Scrie apăsat pe tablele inimii tale acest lucru: fără pocăință nu există pace!

Mă aștept ca în ziua de apoi să văd multe lucruri uimitoare. Mă aștept să îi văd pe unii la dreapta Domnului Isus Hristos, oameni pentru care m-am temut cândva că îi voi vedea la stânga Lui. Mă aștept să îi văd și pe alții la stânga Lui, despre care am presupus că sunt creștini buni și pe care m-aș fi așteptat să îi văd la dreapta Sa. Dar un lucru sunt sigur că nu îl voi vedea acolo. Nu voi vedea la dreapta Domnul Isus Hristos nici măcar un om nepocăit.


Fragment din cartea Old Paths.


Note bibliografice și explicative

(1) The Ninety-Nine Articles of Religion, Article XI, „Of the Justification of Man”.

(2) antinomianism – provine din termenii grecești anti (cu sensul de „împotrivă”) și nomos (cu sensul de „lege”); are sensul literal de „împotriva legii”; semnifică 1) credința că legea morală a lui Dumnezeu nu are caracter de obligativitate pentru cel credincios în nici un sens, sau 2) credința că un creștin poate păcătui fără teamă, pentru că el nu mai este sub Lege, ci sub har.

Sus