Tematică: Pocăința Categorie: Doctrine biblice

Roadele pocăinței

Arthur W. Pink

Pentru a-l ajuta pe cititorul alarmat să identifice pocăința adevărată, haideți să ne uităm la roadele care demonstrează pocăința după voia lui Dumnezeu.

(1). O ură reală față de păcat, așa cum este el, nu doar față de consecințele lui. O ură nu doar față de acest păcat sau acel păcat, ci față de toate păcatele, și îndeosebi față de însăși rădăcina păcatului: voia proprie. „Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: ,Întoarceți-vă şi abateți-vă de la idolii voștri, întoarceți-vă privirile de la toate urâciunile voastre!’” (Ezec. 14:6). Cine nu urăște păcatul, îl iubește. Iată standardul lui Dumnezeu: „vă va fi scârbă de voi înșivă, din pricina tuturor fărădelegilor pe care le-ați făcut” (Ezec. 20:43). Cel care s-a pocăit cu adevărat poate să spună cu onestitate, „urăsc orice cale a minciunii” (Ps. 119:104). Omul care se gândea cândva că o viață sfântă este un lucru deprimant, gândește diferit acum. Cel care cândva considera atractivă o viață trăită în plăcerile proprii, acum o detestă și este hotărât să abandoneze toate păcatele, pentru totdeauna. Iată care este schimbarea minții pe care o cere Dumnezeu.

(2). O întristare adâncă din cauza păcatului. Pocăința nemântuitoare a atât de multor oameni constă în principal dintr-o neliniște ocazionată de prevederea mâniei divine, dar pocăința evanghelică produce o întristare adâncă, izvorâtă dintr-o conștientizare a faptului că omul acela a jignit o Ființă atât de glorioasă, infinit de perfectă, cum este Dumnezeu. Una este efectul fricii, cealaltă rezultatul dragostei. Una durează o vreme scurtă, cealaltă este o practică obișnuită pe tot parcursul vieții. Mulți oameni sunt plini de regrete și remușcări cu privire la o viață irosită, și totuși ei nu au niciun fel de întristare profundă în inimă pentru lipsa de recunoștință și pentru răzvrătirea lor față de Dumnezeu. Dar un suflet regenerat este străpuns în inimă pentru că a ignorat și s-a împotrivit marelui său Binefăcător și Suveranului neprihănit. Aceasta este schimbarea inimii pe care Dumnezeu o cere: „întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu… când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire” (2 Cor. 7:9-10). Aceasta este întristarea produsă în inimă de Duhul Sfânt și care Îl are ca obiect pe Dumnezeu. Este o mâhnire cauzată de disprețuirea unui astfel de Dumnezeu, de răzvrătirea împotriva autorității Sale și de indiferența față de gloria Lui. Aceasta este ceea ce ne face „să plângem cu amar” (Matei 26:75). Cel care nu geme datorită păcatului lui, își găsește plăcerea în el. Dumnezeu ne cere „să ne smerim sufletele” (Lev. 16:29). Chemarea Lui este aceasta: „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, şi întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru” (Ioel 2:12-13). Doar acea întristare pentru păcat care ne determină să ne „răstignim firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Gal. 5:24), este semnul pocăinței autentice.

(3). O mărturisire a păcatului. „Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărturisește şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Prov. 28:13). Pentru un păcătos, a-şi nega păcatele, direct sau indirect, a le minimiza sau a aduce scuze pentru ele, este ca o a doua natură. Așa s-au petrecut lucrurile la început cu Adam și Eva. Dar când Duhul Sfânt lucrează în suflet, păcatele omului sunt aduse la lumină și, în schimb, el și le recunoaște înaintea lui Dumnezeu. Nu există nicio eliberare pentru o inimă zdrobită în acest fel, până ce ea nu își recunoaște păcatele înaintea lui Dumnezeu: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii” (Ps. 32:3-4). Însușirea și recunoașterea deschisă, cu inima zdrobită, a păcatelor noastre este imperativă, dacă vrem să ne putem menține pacea conștiinței. Aceasta este schimbarea de atitudine pe care Dumnezeu o cere.

(4). O întoarcere concretă de la păcat. „Cu siguranță că nu există nimeni aici atât de amețit de opiul indiferenței drăcești încât să își imagineze că poate să se desfete în poftele sale, după care, în final, să îmbrace hainele albe ale celor răscumpărați, în Paradis. Dacă îți imaginezi că poți fi părtaș sângelui lui Hristos, și totuși să bei paharul lui Belial, și dacă gândești că poți fi în același timp mădular al lui Satan și al lui Hristos, atunci ai mai puțină viață în tine decât crezi. Nu, căci știi că mâna ta dreaptă trebuie tăiată și ochiul tău drept trebuie scos – că trebuie să renunți la cele mai îndrăgite păcate ale tale – dacă vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu” (citat din predica lui Spurgeon din Luca 13:24).

În greaca Noul Testament sunt folosiți trei termeni care prezintă trei aspecte diferite ale pocăinței. În primul rând, metanoeo, care are sensul de „schimbare a gândirii” (Matei 3:2; Marcu 1:15 etc). În al doilea rând, metanolomai, care are sensul de „schimbare a inimii” (Matei 21:29, 32; Evrei 7:21). În al treilea rând, metanoia, care înseamnă „schimbare a vieții” (Matei 3:8; 9:13; F.A. 20:21). Toate acestea trei sunt necesare într-o pocăință autentică. Mulți experimentează o schimbare a minții: ei sunt instruiți, educați, și cunosc astfel mai bine anumite lucruri, dar continuă să se împotrivească lui Dumnezeu. Unii sunt chiar afectați în inimă sau conștiință, și totuși ei continuă în păcat. Alții își corectează căile, dar nu din dragoste față de Dumnezeu și nici din ură față de păcat. Unii sunt educați în minte și tulburați în inimă, dar nu-și reformează niciodată viețile. Cele trei aspecte trebuie să meargă împreună în pocăința adevărată.

„Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare”  (Prov. 28:13). Omul care nu s-a întors de pe căile sale rele, cu dorința deplină a inimii sale, și în mod progresiv în viața sa, nu s-a pocăit. Dacă urăsc cu adevărat păcatul și sunt întristat din cauza lui, n-ar trebui să îl abandonez? Observați cu atenție expresiile „în care trăiați odinioară”, din Efeseni 2:2, și „eram altădată” din Tit 3:3! „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el” (Isaia 55:7). Aceasta este schimbarea vieții pe care Dumnezeu o cere.

(5). Însoțită de restaurare, acolo unde acest lucru este necesar și posibil. Nicio pocăință nu poate fi adevărată, dacă nu este însoțită de o corectare completă a vieții. Rugăciunea unui suflet cu adevărat penitent este aceasta: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Ps. 51:10). Iar acolo unde omul își dorește cu adevărat să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu, el dorește să fie cinstit și înaintea semenilor lui. Acela care, în trecut, i-a greșit cuiva, iar acum nu face niciun efort hotărât pentru a face tot ce-i stă în putință să corecteze acea greșeală, cu siguranță că nu s-a pocăit! John G. Paton1 ne vorbește despre felul cum, după ce un anume slujitor s-a convertit, primul lucru pe care l-a făcut a fost să îi înapoieze stăpânului său toate lucrurile pe care i le furase!

(6). Aceste roade sunt permanente. Întrucât pocăința adevărată este precedată de conștientizarea atractivității și perfecțiunii caracterului divin, ca şi a păcătoșeniei groaznice a păcatului de a fi tratat cu batjocură o Ființă infinit de glorioasă, remușcarea din cauza oricărui lucru rău și ura față de acesta sunt continue. Pe măsură ce creștem în har, în cunoașterea Domnului și în simțul datoriei noastre și al obligațiilor noastre față de El, pocăința noastră se adâncește, noi ne cercetăm propriile vieți mult mai profund și ne luăm un loc din ce în ce mai smerit înaintea Lui. Cu cât tânjește inima mai mult după o umblare mai apropiată cu Dumnezeu, cu atât se va îndepărta mai mult de orice lucru care o împiedică să își împlinească această dorință.

(7). Totuși, pocăința nu este niciodată perfectă în această viață. Credința noastră nu este niciodată atât de completă încât să ajungem în situația în care inima noastră să nu mai fie hăituită de îndoieli. Tot așa, pocăința noastră nu este niciodată atât de pură încât să fie totalmente liberă de împietrirea inimii. Pocăința este un act care durează toată viața. Avem nevoie să ne rugăm zilnic pentru o pocăință tot mai adâncă.

Având în vedere toate cele spuse, credem că, pentru orice cititor imparțial, este suficient de clar că acei predicatori care resping pocăința sunt pentru bietele suflete pierdute, niște „doctori fără valoare”. Cei care pun deoparte pocăința, predică o „altă evanghelie” (Gal. 1:6) decât au predicat Hristos (Marcu 1:15; 6:12) și apostolii Lui (F.A. 17:30; 20:21). Pocăința este o îndatorire evanghelică, chiar dacă nu ne bizuim pe ea, căci nu contribuie cu nimic la mântuire. Cei care nu s-au pocăit niciodată sunt încă în capcana diavolului (2 Tim. 2:25-26) și își strâng comori de mânie pentru ziua răzbunării lui Dumnezeu (Rom. 2:4-5).

„De aceea, dacă păcătoșii ar lua-o pe calea cea mai înțeleaptă în vederea folosirii mijloacelor harului, ei trebuie să încerce să descopere scopul lui Dumnezeu și, cu influența Duhului, să se străduiască să își vadă și să își conștientizeze starea păcătoasă, vinovată și ticăloasă. În acest sens, ei trebuie să abandoneze prieteniile deșarte, să lase în urmă umblarea după lucrurile lumii, să abandoneze orice lucru care tinde să îi țină legați în păcat și care înclină să stingă lucrarea Duhului în ei. Acesta este scopul pe care ei trebuie să-l aibă în minte atunci când citesc, meditează și se roagă, când se compară cu Legea sfântă a lui Dumnezeu, încercând să se vadă pe ei înșiși în aceeași lumină în care Dumnezeu îi vede, și să se judece în același fel în care Dumnezeu îi judecă. Astfel, ei vor fi în situația de a aproba ceea ce Legea spune despre ei și de a admira harul Evangheliei. Ei se vor judeca pe sine și, cu smerenie, vor striga după harul fără plată al lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, întorcându-se prin El la Dumnezeu”.2

Poate că aici este util să facem un sumar al lucrurilor care au fost prezentate: 1. Pocăința este o îndatorire evanghelică, și niciun predicator nu se califică să fie privit ca slujitor al lui Hristos dacă păstrează tăcerea cu privire la pocăință (Luca 24:47). 2. Pocăința este cerută de Dumnezeu în această vreme (F.A. 17:30), la fel cum a fost cerută dintotdeauna. 3. Pocăința nu este în niciun fel meritorie, dar fără ea nu putem să credem în Evanghelie și să fim mântuiți (Matei 21:32; Marcu 1:15). 4. Pocăința constă într-o conștientizare dată de Duhul Sfânt cu privire la păcătoșenia fără limite a păcatului și o trecere a omului de partea lui Dumnezeu, împotriva propriei persoane. 5. Pocăința presupune o aprobare din inimă a Legii lui Dumnezeu și un consimțământ deplin față de cerințele ei drepte, care sunt însumate în porunca „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta…” 6. Pocăința este însoțită de o ură autentică față de păcat și de o întristare din cauza păcatului. 7. Pocăința este dovedită prin abandonarea păcatului. Pocăința se cunoaște prin permanența ei: trebuie să existe o întoarcere continuă de la păcat și o întristare față de orice cădere în păcat. 8. Pocăința, chiar dacă este permanentă, nu este niciodată completă sau perfectă în această viață. 9. Pocăința trebuie căutată ca un dar al lui Hristos (F.A. 5:31).


Fragment din cartea Repentance: What Saith the Scriptures?, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.


Note bibliografice și explicative

(1) John Paton (1824-1907) – misionar scoțian la canibalii din insulele Noile Hebride.

(2) Joseph Bellamy, True Religion Delineated (Boston, Mass: Henry P. Russell, 1750), p. 390; Bellamy (1719-1790) a fost păstor congregaționalist American, autor și teolog.


Pocăința este o întoarcere de la păcat la Dumnezeu, prin Isus Hristos, iar credința constă în acceptarea lui Hristos în vederea întoarcerii noastre la Dumnezeu. Așadar, oricine crede, se pocăiește, și oricine se pocăiește, crede. – Charles Hodge

Sus