Bucuria Cerului și pocăința

„Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15:10).

De ce se bucură locuitorii Cerului de păcătoșii care se pocăiesc?… Dumnezeu nu găsește plăcere în pocăința păcătoșilor pentru că aceasta ar putea să adăuga ceva la fericirea Ființei Lui sau la gloria Sa. El este deja infinit de glorios și infinit de fericit, și ar continua să fie așa chiar dacă toți oamenii de pe pământ și toți îngerii din Cer ar goni în Iad ca niște nebuni… Atunci de ce se bucură Dumnezeu când noi ne pocăim?

El se bucură pentru că astfel se împlinesc scopurile veșnice ale harului Său și ale lucrării Fiului Său. Învățăm din Scripturi că toți cei care se pocăiesc au fost aleși de El în Hristos Isus, înainte de întemeierea lumii, și dați Lui ca popor al Său, în legământul răscumpărării…

Dumnezeu se bucură atunci când păcătoșii se pocăiesc, pentru că aducerea lor la pocăință este lucrarea Lui. Ea este o consecință a darului Fiului Său și este împlinită prin puterea Duhului Său. Scripturile ne arată că El se bucură de toate lucrările Sale. El se bucură de ei într-un fel motivat, căci toți sunt foarte buni. Chiar dacă El se bucură și în celelalte lucrări ale Sale, cu atât mai mult se bucură în aceasta, întrucât ea este cea mai măreață dintre toate lucrările Sale, cea mai glorioasă și cea mai vrednică de El. În această lucrare, imaginea Satanei este ștearsă și chipul lui Dumnezeu este restaurat în sufletul nemuritor. Prin această lucrare, un copil al mâniei este transformat într-un moștenitor al slavei. Aici, o mlădiță fumegândă este smulsă din focul veșnic și plantată printre stelele de pe cer, pentru a străluci acolo tot mai mult, în veci de veci! Așadar, nu este aceasta o lucrare vrednică de Dumnezeu, o lucrare de care El să se bucure?

Dumnezeu se bucură de pocăința păcătoșilor întrucât Îi oferă oportunitatea de a-Și manifesta îndurarea și de a-Şi arăta dragostea către Hristos, iertându-i de dragul Lui. Hristos este Fiul Său cel preaiubit, în care Își găsește întotdeauna plăcerea. El Îl iubește cu o dragoste infinită, așa cum Se iubește pe Sine: este o dragoste de neconceput pentru noi, la fel cum nu putem înțelege puterea Sa creatoare și durata veșniciei. El Îl iubește pe Hristos nu doar în baza relației strânse și a unirii inseparabile care există între Ei, ci și pentru sfințenia perfectă și puritatea caracterului Său, dar în special pentru bunăvoința infinită pe care Şi-a arătat-o în a face lucrarea și a împlini scopurile măreței lucrări de răscumpărare a omului. După cum stă în natura dragostei să se manifeste prin fapte de bunătate față de obiectul iubit, Dumnezeu nu poate să nu dorească să Își manifeste dragostea pentru Hristos și să le arate tuturor ființelor inteligente modalitatea perfectă în care El găsește plăcere în caracterul și comportamentul Său de Mijlocitor¹…

Dumnezeu se bucură atunci când păcătoșii se pocăiesc întrucât Îi face plăcere să îi vadă scăpând de sub tirania și consecințele păcatului. Dumnezeu este lumină – sfințenie perfectă. Dumnezeu este dragoste – bunăvoință pură. Sfințenia și bunătatea Lui Îl îndeamnă să se bucure atunci când păcătoșii scapă de păcat. Păcatul este acel lucru abominabil, pe care El îl urăște. El urăște tot ce este rău, considerând răul un lucru amar și distructiv. Și așa și este. Păcatul este plaga, lepra și moartea ființelor inteligente. El infectează și otrăvește toate facultățile lor. Păcatul îi aruncă în cele mai de jos gropi ale vinovăției și ticăloșiei, și îi contaminează cu o pată pe care toate apele oceanelor nu o pot spăla, pe care toate flăcările Iadului nu o pot îndepărta, și de care nu pot fi curățați decât prin sângele lui Hristos.

Atât de mare este răutatea naturii sale încât, dacă ar putea fi primit în Cer, păcatul ar transforma într-o clipă îngerii în diavoli și ar face Iad din Rai… Deja păcatul i-a transformat pe unii dintre îngeri în demoni. Deja el a făcut închisoare din Paradis… A adus moartea în lume și, cu ea, toate suferințele noastre… Chiar și acum, păcatul profită de lumea noastră subjugată de păcat, lovind-o cu plăgi imense, răspândind pierzarea și ticăloșia în zeci de mii de forme. Cearta și discordia, războiul și vărsarea de sânge, foametea și bolile, suferința și boala îl urmează mereu…

Dacă am vedea aceste rele eliminate și am învăța care este plinătatea acelei ticăloșii pe care păcatul o produce, n-am mai umbla după el până în veșnicie. Ar trebui să vedem că el ne coboară în acele ținuturi unde pacea și nădejdea nu se întorc niciodată. Privește acolo, prin lumina revelației, și uite-te cum păcatul terorizează victimele sale ticăloase cu o furie incontrolabilă, întreținând focul care nu se stinge și ascuțind dinții viermelui care nu moare. Iată acolo îngerii și arhanghelii, tronurile, stăpânirile și puterile dezbrăcate de toată gloria și frumusețea lor inițială, legate în lanțuri veșnice și arzând cu mânie și răutate împotriva Ființei în a cărei prezență se bucurau cândva și ale cărei laude le cântau nu demult. Privește acolo la mulțimile de oameni aflați în agonii de nedescris, în disperare și anxietate, blestemând Darul, Dătătorul și Susținătorul existenței lor, dorindu-și în zadar anihilarea pentru a pune punct ticăloșiei lor. Urmează-i de-a lungul epocilor veșniciei și privește-i prăbușindu-se tot mai adânc în prăpastia fără fund a pierzării, blestemându-L perpetuu pe Dumnezeu din cauza plăgilor lor și primind pedeapsa acestor blesteme prin chinuri care se adaugă continuu la ticăloșia lor. Aceasta este plata păcatului. Acesta este condamnarea inevitabilă a celui care nu se pocăiește.

Mută-ți acum privirea de la adâncul disperării și anxietății, și privește în sus către locașurile celor binecuvântați. Observă ce bogăție de slavă și ce fericire în harul lui Dumnezeu va primi orice păcătos care se pocăiește.

Observă-i pe cei care sunt astfel părtași bucuriilor de nedescris ale Cerului, ale dragostei și laudei, contemplându-L pe Dumnezeu față în față, reflectând la chipul Său perfect, strălucind cu o splendoare ca aceea a Răscumpărătorului lor glorios.

Privește-i plini de toată plinătatea dumnezeirii, scăldându-se în râuri de desfătare care curg pe veci la dreapta lui Dumnezeu… Privește aceste lucruri, și spune apoi dacă sfințenia infinită și bunăvoința nesfârșită n-ar putea să se bucure pentru orice păcătos care, prin pocăință, scapă de ticăloșie și își asigură fericirea care este descrisă aici atât de imperfect!

De ce se bucură Fiul lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește? Dacă am fi întrebați de ce se bucură Hristos pentru păcătoșii care se pocăiesc, răspunsul nostru ar fi că El se bucură pentru că le-a dat viață și hrană spirituală, pentru că i-a răscumpărat cu propriul Său sânge prețios din ticăloșia și disperarea veșnică. El participă alături de Tatăl și de Duhul Sfânt în bucuriile care izvorăsc și din alte surse. Dar acesta este un motiv de bucurie care ține în special de El. Vreme îndelungată a fost predicat în ceea ce-L privește, că va vedea roada trudei sufletului Său și va fi bucuros (Isaia 53:11). Cu alte cuvinte, El va vedea efectele suferințelor Sale în pocăința și mântuirea păcătoșilor, și le va considera pe acestea o recompensă suficientă pentru toate întristările și toată truda prin care El a fost chemat să treacă. Iar această prorocie se împlinește zilnic. Emanuel al nostru vede roada trudei sufletului Său în orice păcătos care se pocăiește, și se bucură că agoniile Sale nu au fost îndurate în zadar…

Cine poate cuprinde cu mintea emoțiile cu care Fiul lui David trebuie să privească înspre un suflet nemuritor atras la picioare Sale prin funiile dragostei, pe care El l-a răscumpărat din gura leului cu un preț infinit? Dacă iubim, prețuim și ne bucurăm de orice lucru în proporție cu truda, suferința și cheltuiala care ne-au costat ca să îl obținem, cu cât mai mult trebuie ca Hristos să iubească, să prețuiască și să găsească bucurie în orice păcătos care se pocăiește! Dragostea și bucuria Lui trebuie să fie de nedescris, de neconceput, infinite… Dați-mi voie să adaug aici că, dacă astfel se bucură El pentru un singur păcătos care se pocăiește, care trebuie să fie bucuria Sa atunci când întreg poporul Lui va fi adunat, din orice limbă, din orice neam și din orice popor, și înfățișat fără pată înaintea tronului Tatălui Său?… Cât de mare trebuie să fie acea bucurie, acea fericire, care satisface bunăvoința lui Hristos!

De ce se bucură îngerii de orice păcătos care se pocăiește? Ei se bucură atunci când păcătoșii se pocăiesc, pentru că Dumnezeu este glorificat și perfecțiunile Sale sunt manifestate prin faptul că le dă pocăința și iertarea păcatelor. Perfecțiunile lui Dumnezeu se văd doar în lucrările Sale. Perfecțiunile Sale morale se văd doar, sau cel puțin în principal, în lucrările harului Său. Există mai mult din Dumnezeu, mai multă glorie a Ființei Sale, manifestate în aducerea unui singur păcătos la pocăință și în iertarea păcatelor lui de dragul lui Hristos, decât în toate minunățiile creației… În această lucrare, dacă ar fi să mă exprim așa, ființele pot să vadă însăși inima lui Dumnezeu.

Din această lucrare, îngerii înșiși probabil că au învățat mai multe despre caracterul moral al lui Dumnezeu decât au fost ei vreodată capabili să învețe altfel. Ei știau dinainte că Dumnezeu este înțelept și puternic, căci L-au văzut creând lumea. Știau dinainte că El este bun, fiindcă L-au văzut creându-i perfect sfinți și fericiți. Ei știau că El este drept, căci L-au văzut aruncându-i din Cer pe frații lor răzvrătiți, trimițându-i în Iad pentru păcatele lor. Dar ei n-au știut că El este îndurător până nu L-au văzut dând pocăința și iertarea păcatelor, prin Hristos. Ei nu au știut că El ar putea să ierte un păcătos.

Și, o, ce clipă a fost în Cer, când acest adevăr măreț a fost făcut cunoscut pentru prima dată, când primul pocăit a fost iertat! Pe buzele îngerilor a fost pus atunci un cântec nou și, chiar dacă cu emoții de nedescris și cu uimire, dragoste și laudă, ei au început să cânte, vocile lor s-au înălțat mai mult și au experimentat bucurii unice! O, cu ce bucurie au sunat cuvintele, „Îndurarea Lui ține în veci”, răspândite de la un cor la altul, sunând ca un ecou prin bolțile înalte a Cerului și în fiecare piept angelic îndrăgostit! Cum au cântat ei într-un singur glas: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2:14)!

Iar îndurarea lui Dumnezeu nu este singura Lui perfecțiune revelată în această lucrare. Există mai multă putere și înțelepciune descoperite în aducerea unui păcătos la pocăință decât în facerea lumii! De aceea, ca atunci când fiii lui Dumnezeu au cântat împreună și au strigat de bucurie, când Dumnezeu a așezat temeliile pământului, tot așa, cu o motivație chiar mai înaltă se bucură ei contemplând la minunăția noii creații din sufletele oamenilor! Ei privesc cu încântare începuturile vieții spirituale din cei care au fost morți în păcat vreme îndelungată: ei privesc lumina și ordinea făcându-și loc în întunericul natural și în rătăcirea minții; văd chipul Satanei dispărând și observă conturându-se primele trăsături ale chipului lui Dumnezeu în sufletul omului. Ei au o satisfacție ce nu poate fi redată în cuvinte când văd felul cum inima de piatră este transformată în inimă de carne, când observă primele lacrimi de pocăință care curg din ochii păcătosului și ascultă la rugăciunile lui imperfecte, la strigătele proaspătului copil al harului. Cu cea mai mare dorință, ei se coboară din locașul strălucitor pentru a-i sluji pe nou-născuții moștenitori ai mântuirii și îi înconjoară cu bucurii, celebrând nașterea lor cu cântece de laudă. „Iată”, strigă ei, „un alt trofeu al harului suveran, atotcuceritor!” Iată un alt captiv eliberat de Fiul lui David din robia păcatului, un alt miel al turmei Sale, eliberat de sub ghearele leului și din colții ursului! Iată cum sunt zdrobite puterile întunericului! Iată-l pe cel înarmat alungat! Iată cum se întinde Împărăția lui Isus. Iată chipul lui Dumnezeu multiplicat. Iată un alt glas acordat pentru a se alătura corurilor cerești în strigăte de aleluia. Aceasta, o, Creatorul nostru, aceasta este lucrarea Ta. Glorie lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Acesta, o, adorabile Emanuel, acesta este rodul suferințelor Tale. Osana Fiului lui David! Binecuvântarea, onoarea și slava să fie în veci a Celui care stă pe tron, și a Mielului!…

Așadar, o, fiți hotărâți, prietenii mei… Fiți hotărâți să Îi faceți bucurie lui Dumnezeu, Fiului Său și îngerilor binecuvântați, să faceți din această zi o celebrare în Ceruri, prin pocăința voastră.

Fragment din „Joy in Heaven over Repenting Sinners” în The Complete Works of Edward Payson, vol. 3, Sprinkle Publications, www.sprinklepublications.net.

Note bibliografice și explicative

(1) Mijlocitor – A fost plăcut lui Dumnezeu, în scopul Lui veșnic, să Îl aleagă şi să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi rasa umană; să fie Profet, Preot, şi Împărat; să fie Capul şi Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor şi Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți şi glorificați prin El. (Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra 1689, 8.1).