Cel mai mare motiv al pocăinței

„Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns” (Zah. 12:10).

Dragostea sfântă care îi face pe oameni să își deplângă păcatele izvorăște dintr-o lucrare divină. Nu stă în puterea omului căzut în păcat să își înnoiască inima. Poate piatra să se transforme în ceară sau granitul în lut? Doar Cel care umple Cerul și care a pus temelia pământului poate să formeze și să reformeze duhul din interiorul omului. Puterea de a face ca stânca naturii noastre să curgă în râuri de pocăință nu stă în piatră. Ea stă în Duhul Dumnezeului atotputernic… Când El se ocupă de mintea omenească prin lucrările Sale tainice, îl umple pe om cu viața cea nouă, cu o percepție nouă și cu simțăminte noi. Iov spunea: „Dumnezeu mi-a tăiat inima” (Iov 23:16a), și este adevărat în cel mai bun sens. Duhul Sfânt ne face precum ceara, astfel că devenim influențabili la pecetea Lui sfântă… Dar am ajuns acum la centrul și miezul subiectului nostru.

Blândețea inimii și deplângerea păcatului sunt, în realitate, produse printr-o credință care privește la Fiul străpuns al lui Dumnezeu. Adevărata întristare față de păcat nu vine în lipsa lucrării Duhului lui Dumnezeu. Dar nici chiar Duhul nu lucrează această întristare fără a ne conduce să privim la Isus cel crucificat. Nu există nicio deplângere adevărată a păcatului până ce ochiul nu Îl vede pe Hristos… O, suflete, vino să privești acolo unde toți ochii ar trebui îndreptați, la Acela care a fost străpuns, așa încât ochii tăi să înceapă să verse lacrimi pentru ceea ce toți ochii ar trebui să plângă: păcatul care L-a ucis pe Mântuitorul tău! Nu există pocăință mântuitoare care să nu privească la Cruce… Pocăința evanghelică este singura pocăință acceptabilă. Esența pocăinței evanghelice stă în faptul că ea privește la Acela pe care L-a străpuns prin păcatele ei… Ține minte, oriunde vine Duhul Sfânt cu adevărat, El conduce întotdeauna sufletul să privească la Hristos. Niciun om nu a primit vreodată Duhul lui Dumnezeu spre mântuire, dacă nu L-a primit prin a fi adus să privească la Hristos și să își deplângă păcatele.

Credința și pocăința se nasc împreună, trăiesc împreună și cresc împreună. Nimeni să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit! Niciun om nu se poate pocăi de păcate fără a crede în Isus, și nici nu poate să creadă în Isus fără a se pocăi de păcate. Privește deci cu dragoste la Acela care a vărsat sânge pe cruce, pentru tine, pentru că, în acea privire, vei găsi iertare și vei primi înmuierea inimii. Cât de minunat ca toate relele noastre să fie reparate printr-o singură prescripție: „Întoarceți-vă la Mine, şi veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului!” (Isaia 45:22). Totuși, nimeni nu Îl va primi pe Hristos până ce Duhul lui Dumnezeu nu îl va înclina să facă asta. El nu lucrează în nimeni mântuirea dacă omul nu se supune influențelor Lui și nu își întoarce ochii către Isus…

Privirea care ne binecuvântează așa încât să producă îmblânzirea inimii este o privire către Isus cel străpuns. Aș vrea să insist asupra acestui lucru. Ceea ce afectează inima nu este doar a privi la Isus ca Dumnezeu, ci a privi la acest Domn și Dumnezeu crucificat pentru noi. Doar când Îl vedem pe Domnul străpuns, doar atunci inima noastră începe să fie zdrobită. Doar atunci când Domnul ni-L descoperă pe Isus începem și noi să avem păcatele noastre revelate…

Veniți, suflete dragi, haideți să mergem împreună la Cruce pentru o vreme, și să vedem cine a fost Acela care a primit acolo străpungerea suliței din partea soldatului roman! Priviți coastele Lui și observați acea tăietură groaznică ce I-a străpuns inima și care a pus în mișcare un dublu potop. Centurionul a spus: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54). El, Cel care prin natura Sa este Dumnezeu, Stăpânul tuturor, căci „toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3), a luat asupra Sa natura noastră și S-a făcut om ca noi, cu excepția faptului că El nu a avut nici măcar o umbră de păcat. „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil. 2:8). El este Cel care a murit! El, singurul deținător al nemuririi, a fost de acord să moară! El era doar slavă și putere, și totuși a murit! Era doar bunătate și har, și totuși a fost jertfit! Bunătatea infinită a fost țintuită pe lemn! Bunătatea fără margini a fost străpunsă cu o suliță! Această tragedie le depășește cu totul pe toate celelalte! Oricât de întunecată ar putea să pară lipsa de recunoștință a omului în alte situații, cea mai întunecată se găsește aici! Oricât de oribil ar fi disprețul lui împotriva virtuții, aici a fost manifestat cel mai crud dispreț! Aici și-a arătat Iadul toată răutatea, strigând: „veniți să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moștenirea lui” (Matei 21:38).

Dumnezeu a locuit printre noi, iar omul n-a vrut să audă nicidecum de El. Atât de mult a dorit omul să își zdrobească Dumnezeul și să Îl ucidă, încât a mers până acolo încât să comită cea mai hidoasă crimă. Omul L-a junghiat pe Domnul Hristos și L-a străpuns cu sulița! Prin aceasta, el a arătat ce ar vrea să facă cu Cel Veșnic, dacă ar veni la El. În esența lui, omul este ucigaș de Dumnezeu. El ar fi fericit dacă n-ar fi existat niciun Dumnezeu. Mai mult, în inimă, omul spune: „Nu este Dumnezeu” (Ps. 14:1). Dacă mâna omului ar putea să facă tot ce îi poftește inima, Dumnezeu n-ar exista mai mult de un ceas. Această atitudine s-a demonstrat atunci când și-a investit puterea în străpungerea Domnului nostru cu o așa de mare intensitate a păcatului: omul a vrut să Îl străpungă pe Dumnezeu.

Dar de ce? De ce să fie persecutat bunul Dumnezeu în acest fel? Te implor, prin dragostea cea bună a Domnului Isus, prin slava Persoanei Sale și prin perfecțiunea caracterului Său – fii uimit și rușinat că El a trebuit să fie străpuns! Aceasta nu este o moarte obișnuită! Această crimă nu este una normală. O, omule, Cel străpuns cu sulița era Dumnezeul tău! Pe cruce a fost pus, iată, Creatorul tău, Binefăcătorul tău, cel mai bun Prieten al tău!

Privește îndelung la Cel străpuns și observă suferința cuprinsă în cuvântul străpuns. Domnul nostru a suferit mult și sever. Nu pot ilustra într-un singur cuvânt istoria suferințelor Lui, a întristărilor vieții Sale de sărăcie și persecuție, a suspinelor din Grădina Ghetsimani și a stropilor de sânge căzuți de pe fruntea Sa; gemetele părăsirii, lepădării și trădării Sale; întristările din prezența lui Pilat; bătăile, flegmele și batjocura; tristețea crucii, cu ocara și agonia ei… Domnul nostru a fost făcut blestem pentru noi. El a îndurat pedeapsa păcatului: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:5).

Fraților, suferințele lui Isus ar trebui să ne înmoaie inimile! Mă pocăiesc în dimineața aceasta de faptul că nu sunt în stare să plâng așa cum ar trebui. Mă acuz de aceea împietrire a inimii pe care o condamn, întrucât pot să vă vorbesc despre aceste lucruri fără să cad zdrobit. Durerile Domnului meu nu pot fi exprimate în cuvinte. Citește și vezi dacă a mai existat vreodată o întristare ca a Lui! Aici ne aplecăm peste un abis fără fund și privim în jos către o prăpastie nemăsurată… Dacă vei privi îndelung la faptul că Isus a fost străpuns pentru păcatele noastre și dacă te vei gândi la tot ce înseamnă acest lucru, inima ta va trebui să se înmoaie. Mai devreme sau mai târziu, Crucea va dezvălui toate sentimentele de care ești capabil și îți va da abilitatea de a trăi și mai mult. Când Duhul Sfânt pune Crucea în inimă, aceasta se dizolvă în blândețe… Împietrirea inimii moare când Îl vede pe Isus murind într-un dispreț atât de mare.

Acest lucru ne conduce mai departe la a observa cine au fost cei care L-au străpuns: „[ei] își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns” (Zah. 12:10). Acest „ei”, în fiecare caz, se referă la aceleași persoane. Noi am fost cei care L-am junghiat pe Mântuitor, chiar noi, cei care privim la El, și trăim… În cazul Mântuitorului, păcatul a fost cauza morții Sale. Nelegiuirile L-au străpuns. Dar nelegiuirile cui? Ale cui? Nu au fost ale Lui, căci El nu a cunoscut păcat, iar pe buzele Lui nu a existat vicleșug. Pilat a spus: „Eu nu găsesc nicio vină în omul acesta” (Luca 23:4). Fraților, Mesia a fost omorât, dar nu pentru Sine. Păcatele noastre L-au ucis. El a suferit pentru că nu exista nicio altă cale de satisfacere a dreptății lui Dumnezeu, care să ne permită să scăpăm. Sabia, care altfel ar fi trebuit să lovească în noi, s-a ridicat împotriva Păstorului, a Domnului, împotriva Omului care era Tovarășul lui Iehova (Zah. 13:7)… Dacă acest lucru nu ne frânge și nu ne înmoaie inimile, atunci haideți să observăm de ce a ajuns El într-o poziție în care să fie străpuns pentru păcatele noastre. Dragostea, dragostea minunată, doar dragostea a fost ceea ce L-a condus la cruce. Nicio altă acuzație nu putea fi adusă vreodată înaintea Lui decât aceasta: El „a fost găsit vinovat de exces de dragoste”.¹ El S-a lăsat să fie străpuns pentru că era hotărât să ne mântuiască… Vom auzi acest lucru, ne vom gândi la el, vom lua aminte la el, și totuși să rămânem nemișcați? Suntem cumva mai rău decât dobitoacele? A fost omul părăsit cu totul de umanitatea lui? Dacă Dumnezeu Duhul Sfânt este acum la lucru, cu siguranță că o privire îndreptată către Hristos ne va înmuia inimile de piatră…

Aș vrea să vă mai spun, dragii mei, că, pe cât veți privi mai mult la Isus crucificat, pe atât mai mult vă veți deplânge păcatele. O gândire mai profundă la aceste lucruri va produce o blândețe mai mare. Aș vrea să vă văd privind mult la Cel străpuns, astfel încât să urâți păcatul. Cărțile care prezintă patimile Domnului nostru și imnurile care cântă despre crucea Lui au fost întotdeauna foarte dragi pentru mințile sfinților, datorită influenței lor sfinte asupra inimii și a conștiinței. Trăiți la Calvar, dragii mei, căci acolo veți trăi cel mai bine. Trăiți la Calvar și iubiți la Calvar, până ce viața și dragostea devin unul și același lucru. Vreau să vă spun azi: priviți la Cel străpuns până ce inimile voastre vor fi străpunse. Un predicator din vechime spunea: „Priviți la Cruce până ce tot ce se află pe ea va pătrunde în inimile voastre”. Apoi a adăugat: „Priviți la Isus până ce El privește la voi”. Ațintiți-vă privirea asupra Persoanei Sale, în suferință, până ce El Își întoarce privirea către voi, așa cum a făcut cu Petru, lucru care l-a determinat pe acesta să plângă cu amar (Luca 22:61-62). Priviți la Isus până ce vă vedeți pe voi înșivă; plângeți pentru El până ce veți ajunge să plângeți pentru păcatele voastre… El a suferit în locul oamenilor vinovați. Aceasta este Evanghelia. Indiferent ce ar predica alții, „noi Îl predicăm pe Hristos răstignit” (1 Cor. 1:23). Vom ține mereu crucea sus. Substituția între Hristos și păcătos este esența Evangheliei. Nu minimizăm cu nimic învățătura privind cea de-a doua Lui venire, dar mai înainte de orice, Îl predicăm pe Cel străpuns – căci acest lucru este ceea ce va conduce la pocăința evanghelică, când Duhul harului este turnat în oameni.

Fragment din predica rostită în dimineața zilei Domnului din 18 septembrie 1887, la Metropolitan Tabernacle, Newington, Anglia.

Note bibliografice și explicative

(1) Citat din imnul Jesus Crucified, de Frederick W. Faber (1814-1863).