Care este prima: pocăința sau credința?

Care este prima, credința sau pocăința? Aceasta nu este o întrebare necesară, iar insistența pe ideea că una ar fi înaintea celeilalte este inutilă. Nu există niciun fel de prioritate aici. Credința spre mântuire este o credință penitentă, iar pocăința spre viață este o pocăință însoțită de credință… Interdependența dintre credință și pocăință poate fi observată foarte ușor atunci când ne amintim că credința este credința în Hristos spre mântuirea de păcat. Dar dacă credința este îndreptată către mântuirea de păcat, atunci trebuie să existe o ură față de păcat și o dorință de a fi eliberat de acesta. O astfel de ură față de păcat implică pocăința, care constă în esență din întoarcerea de la păcat către Dumnezeu.

Din nou, dacă ne amintim că pocăința înseamnă întoarcerea de la păcat la Dumnezeu, atunci întoarcerea la Dumnezeu implică credința în îndurarea lui Dumnezeu, așa cum este revelat în Hristos. Este imposibil să separăm credința și pocăința. Credința mântuitoare este îmbibată cu pocăință, iar pocăința este îmbibată cu credință. Regenerarea prinde glas în mințile noastre în exercițiul credinței și al pocăinței.

Pocăința constă esențialmente în schimbarea inimii, a minții și a voinței. Schimbarea inimii, minții și voinței afectează în principal patru lucruri: ea este o schimbare a minții cu privire la Dumnezeu, noi înșine, păcat și neprihănire. În afara nașterii din nou, gândirea noastră cu privire la Dumnezeu, noi înșine, păcat și neprihănire este radical pervertită. Regenerarea schimbă inimile și mințile. Ea le înnoiește total.

Astfel, are loc o schimbare radicală în gândirea și simțămintele noastre. Lucrurile vechi au trecut, și toate lucrurile s-au făcut noi. Este foarte important să observăm adevărul potrivit căruia credința spre mântuire este o credință însoțită de schimbarea minții și atitudinii. Mult prea des, în cercurile evanghelice, și îndeosebi în lucrarea populară de evanghelizare, importanța schimbării pe care credința o produce nu este înțeleasă și apreciată. Și aici sunt făcute două greșeli. Una constă din scoaterea credinței în afara contextului care îi conferă importanță. Cea de-a doua constă din a vedea credința în termenii simpli ai unei decizii, ba chiar o decizie ieftină. Aceste erori sunt adesea strâns legate și se condiționează reciproc. Sublinierea pocăinței și a schimbării profunde în gândire și simțăminte pe care ea o implică este tocmai ceea ce este necesar pentru a corecta această concepție despre credință, care este săracă și distrugătoare pentru suflete. Natura pocăinței slujește la accentuarea urgenței cu privire la aspectele puse în joc de cerințele Evangheliei, cu privire la despărțirea de păcat pe care acceptarea Evangheliei o prezintă ca necesară, și cu privire la gândirea complet nouă pe care credința Evangheliei o produce.

Nu trebuie să ne gândim la pocăință ca și cum ar fi o simplă schimbare generală a gândirii. Ea este foarte specifică și concretă. Și întrucât ea constituie o schimbare a minții față de păcat, este o schimbare a minții față de păcate specifice, păcate caracterizate de toată specificitatea și individualitatea care țin de ele și de persoanele noastre. Este foarte ușor să vorbim despre păcat, ba chiar să vorbim foarte acuzator în public la adresa păcatului și să denunțăm păcatele specifice ale altor oameni, dar să nu ne pocăim de păcatele noastre particulare. Testul pocăinței stă în autenticitatea și determinarea pocăinței față de propriile păcate, păcate caracterizate de aspectul agravant că ele sunt în mod particular aplicabile persoanelor noastre. În cazul tesalonicenilor, pocăința s-a manifestat prin întoarcerea de la idoli pentru a-L sluji pe Dumnezeul cel viu. Tocmai această idolatrie a lor fusese ceea ce dovedise în mod specific înstrăinarea lor de Dumnezeu în trecut, iar pocăința de idolatrie a fost ceea ce a probat autenticitatea credinței și a nădejdii lor curente (1 Tes. 1:9-10).

Evanghelia nu înseamnă doar că suntem mântuiți prin har, prin credință, ci ea este și Evanghelia pocăinței. Atunci când Isus, după înviere, a deschis mintea ucenicilor ca să poată înțelege Scripturile, El le-a spus: „Așa este scris, şi așa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morți. Şi să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor” (Luca 24:46-47). Când Petru a predicat înaintea mulțimii de oameni adunată la Ierusalim în ziua Cincizecimii, aceștia s-au simțit constrânși să spună, „Fraților, ce să facem? ‚Pocăiți-vă’, le-a zis Petru, ‚și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre’” (F.A. 2:37-38). Ceva mai târziu, într-o modalitate asemănătoare, Petru a interpretat înălțarea lui Hristos drept înălțarea Lui în poziția de „Domn şi Mântuitor, ca să îi dea lui Israel pocăința şi iertarea păcatelor” (F.A. 5:31). Ce ar putea să certifice mai clar că Evanghelia este o Evanghelie a pocăinței, dacă nu că lucrarea cerească a lui Isus ca Mântuitor este o lucrare prin care El dă pocăința spre iertarea păcatelor? Astfel, când și-a prezentat lucrarea înaintea prezbiterilor din Efes, Pavel a spus că el a mărturisit „pocăința faţă de Dumnezeu şi credința în Domnul nostru Isus Hristos” (F.A. 20:21). Iar autorul Epistolei către Evrei indică faptul că „pocăința de faptele moarte” este unul dintre principiile de bază ale învățăturii lui Hristos (Evrei 6:1). Nici nu se putea altfel. Viața cea nouă în Hristos Isus înseamnă că acele corzi care ne țineau legați, sub stăpânirea păcatului, sunt rupte. Credinciosul este mort față de păcat prin trupul lui Hristos, omul cel vechi fiind crucificat, astfel încât trupul de păcat să fie distrus și să nu mai slujească păcatului (Rom. 6:2, 6). Această rupere de trecut se manifestă prin întoarcerea conștientă de la păcat la Dumnezeu „umblând și străduindu-ne cu toată voința în ascultarea cea nouă”…

Pocăința este ceea ce descrie răspunsul întoarcerii noastre de la păcat la Dumnezeu. Aceasta este trăsătura ei specifică, întocmai cum trăsătura specifică a credinței este să Îl primească pe Hristos și să se bizuie doar pe El în ce privește mântuirea. Pocăința ne amintește că, în condițiile în care credința pe care o pretindem ne permite să umblăm pe căile acestei lumi rele, în pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, în părtășie cu lucrările întunericului, credința noastră nu este decât o amăgire și o batjocură. Credința adevărată este îmbibată de pocăință. Întocmai cum credința nu este doar un act momentan, ci o atitudine continuă de încredere și confidență îndreptată către Mântuitor, tot așa și pocăința se manifestă printr-o remușcare constantă pentru păcat. Duhul zdrobit și inima frântă sunt semne constante ale sufletului credincios… Sângele lui Hristos este locul curățării inițiale, dar el este în aceeași măsură izvorul la care credinciosul trebuie să vină constant pentru a se curăța. Pocăința își are începutul la crucea lui Hristos, dar tot aici el trebuie să continue să își verse inima în lacrimi de mărturisire și remușcare.

Fragment din cartea Redemption: Accomplished and Applied, Wm. B. Eerdsman Publishing, www.eerdsman.com, Folosit cu permisiune.

Există atât de mulți oameni în zilele noastre, de când Evanghelia a ajuns să fie foarte răspândită, care capătă o noțiune cu privire la lucrurile bune și fac, plecând de la aceasta, o mărturisire a Numelui lui Hristos, care ajung în biserici și obțin titlul de frate, sfânt și membru al adunării evanghelice, dar care au ocolit pocăința. – John Bunyan.