De ce este necesară credința?

De ce este cerută credința ca să putem beneficia de Hristos? Din următoarele motive:

1. În ce privește relația noastră cu Dumnezeu: pentru ca inimile noastre să fie înzestrate cu o înțelegere deplină a harului Său, El, care ni se dezvăluie în noul legământ¹ nu ca un Dumnezeu răzbunător și condamnator, ci ca un Dumnezeu iertător. Acest motiv ne este prezentat de apostol astfel: „De aceea, moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har” (Rom. 4:16). Legea a adus cu ea groaza de Dumnezeu, fiind instrumentul prin care a fost descoperit păcatul și, odată cu el, și pedeapsa: „pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Rom. 4:15). Dar Evanghelia ne-a adus harul. Legea ne-a arătat eșecul, dar Evanghelia ne-a descoperit calea de recuperare. De aceea, credința este în acord cu harul, întrucât Îl portretizează pe Dumnezeu mai iubitor și prietenos, fiind iubit de noi prin descoperirea bunătății și a harului Său. Mântuirea omului prin Hristos, adică prin întruparea, viața, suferințele, moartea, învierea și înălțarea Lui, ne umple inimile cu harul Lui bogat. Același lucru îl fac legământul Său îndurător, promisiunile Sale pline de har și toate beneficiile ce ne sunt date. Duhul Său, iertarea și părtășia cu Dumnezeu în slavă, toate acestea au rolul de a ne umple inimile cu un simțământ al dragostei lui Dumnezeu. Și toate sunt la fel de necesare. O conștiință vinovată nu este ușor liniștită și făcută să privească la feluritele fațete ale fericirii care izvorăște din Acela față de care am greșit atât de mult. Odată ce a devenit păcătos, Adam s-a rușinat de Dumnezeu (Gen. 3:30). Tot așa, păcatul continuă să ne facă să fim ezitanți în a veni la El. Vinovăția este suspicioasă și, dacă nu avem pe cineva care să ne conducă de mână înaintea lui Dumnezeu, nu putem rămâne în prezența Lui. Iată scopul credinței: ca păcătoșii, fiind plini de bunătatea și harul lui Dumnezeu, să fie recuperați și să se întoarcă la El printr-un mijloc potrivit.

În noul legământ, pocăința este îndreptată clar către Dumnezeu, iar credința către Hristos: „pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (F.A. 20:21). Pocăința este îndreptată către Dumnezeu întrucât de la Dumnezeu am căzut și la Dumnezeu trebuie să ne întoarcem. Noi am căzut de la El atunci când am încălcat jurământul și ne-am căutat fericirea în altă parte. La El trebuie să ne întoarcem, întrucât El este sursa potrivită și dreaptă a fericirii.

Dar credința este îndreptată către Mijlocitor, căci El este singurul remediu pentru ticăloșia noastră și singurul mijloc prin care putem obține binecuvântarea noastră veșnică. El a deschis calea către Dumnezeu prin meritele Sale și prin satisfacerea dreptății Lui, și, în realitate, ne conduce pe această cale prin harul Lui înnoitor și care ne împacă cu Dumnezeu, astfel încât să Îi fim plăcuți lui Dumnezeu și să ne bucurăm de El deopotrivă. Iată de ce credința în Hristos este un subiect asupra căruia se insistă atât de mult și prin care ne putem obține statura și dreptul la binecuvântarea noului legământ. Credința este caracterizată în special de trăsături și o potrivire specială spre a fi folosită pentru recuperarea noastră din păcate și aducerea noastră la Dumnezeu, întrucât ea este îndreptată în particular asupra Mijlocitorului, prin care noi venim la Dumnezeu.

2. În ceea ce privește relația noastră cu Hristos:

[1] Pentru că doar prin credință se poate înțelege bine întreaga dispensație a harului prin Hristos. Întrucât calea de recuperare a noastră este atât de supranaturală, neobișnuită și minunată, cum am putea fi convinși de ea, dacă nu credem mărturia lui Dumnezeu? Rațiunea este confuză la faptul că Fiul tâmplarului ar trebui să fie în același timp Fiul Marelui Arhitect și Ziditor, care a creat cerul și pământul; că viața ne este dată prin moartea Altuia; că Dumnezeu a fost făcut Om, deși El este în același timp Judecător; că Cel care nu a cunoscut păcat a fost condamnat ca un criminal; că Cel crucificat ar putea obține mântuirea întregii lumi și ar putea fi Domnul vieții și al morții, și să aibă o astfel de putere asupra oricărei ființe încât să le dea viața veșnică tuturor celor cărora vrea. Doar credința le poate explica. Simțurile privesc doar la lucrurile văzute și simțite, rațiunea vede efectele cauzelor, dar credința este îndreptată către lucrurile pe care Dumnezeu le-a descoperit, pentru că El le-a descoperit. Este clar că doar credința ne poate susține în așteptarea pe care o avem cu privire la harul și îndurarea lui Dumnezeu pentru viața veșnică. Ce altceva ne poate susține decât o credință puternică și vie, atunci când suntem implicați în îndatoriri atât de împotrivitoare înclinației inimii carnale și când avem de înfruntat atât de multe ispite din partea vrăjmașului?

[2] Câtă vreme nu credem în Hristos, nu putem avea nicio mângâiere sau beneficiu de pe urma tuturor slujirilor Lui. Cum putem învăța de la El calea mântuirii, dacă nu credem în El ca în Profetul trimis de Dumnezeu pentru a învăța lumea cu privire la calea către fericirea adevărată? „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!” (Matei 17:5). Cum putem să Îl ascultăm, dacă nu credem în El, Cel ce este Domnul nostru, care are puterea peste orice ființă, și înaintea judecății căruia trebuie să stăm sau să cădem? „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, și le poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care le-a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți” (F.A. 17:30-31). Cum putem să depindem de meritul ascultării și jertfei Sale, să fim mângâiați prin promisiunile Sale pline de har și prin legământul Lui, să venim la Dumnezeu cu îndrăzneală și cu nădejdea îndurării, în Numele Lui, și să fim siguri că El ne va îndreptăți, ne va sfinți și ne va mântui, dacă nu credem că El este Preotul care a făcut ispășire odată pentru totdeauna și care mijlocește continuu pentru noi? (Evrei 9:25). În vremea când a umblat printre oameni, când cineva venea la El și îi cerea orice lucru bun, El punea acea persoană la încercare, întrebând-o „Credeți că pot face lucrul acesta?” (Matei 9:28). „Tu zici: ,Dacă poți!’ Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9:23). „Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:26). Putem vedea, așadar, că nimeni nu putea beneficia de ceva din partea Lui, dacă nu credea în El.

3. În ce privește acea sfințenie și ascultare pe care Dumnezeu a așteptat-o de la ființele create de El: Hristos a venit să ne împace cu Dumnezeu, lucru pe care El îl face în dublă calitate de Mântuitor și Dătător de lege pentru biserica Lui. Atâta vreme cât noi nu credem în El, aceste calități și funcții nu vor avea efect în viețile noastre.

[1] Ca Mântuitor, El a venit ca să îndepărteze blestemul Legii și ca să ne pună în postura de a sluji și a fi plăcuți lui Dumnezeu, dându-ne Duhul Lui spre înnoirea naturilor noastre și spre vindecarea sufletelor noastre: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:5). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2:24). Niciodată nu ne vom putea achita de îndatorirea noastră și nici nu vom putea fi capabili să o împlinim, dacă nu credem că El este un astfel de Mântuitor.

[2] Ca Dătător de Lege, prin autoritatea Sa, El ne convinge să trăim în ascultare de Dumnezeu. El nu a venit ca să ne elibereze de îndatoririle noastre, ci ca să le întărească. El a venit ca să găsească și să recupereze oaia pierdută, dând-o înapoi Stăpânului ei, ca să găsească și înapoieze bănuțul pierdut Posesorului lui, și ca să îl ducă pe fiul pierdut înapoi la Tatăl său. Așa cum harul lui Hristos nu anulează îndurarea lui Dumnezeu, nici autoritatea lui Hristos nu ne eliberează de autoritatea lui Dumnezeu. Așadar, cine se va supune unei autorități, dacă nu este convins de ea sau dacă nu crede în ea? De aceea, odată ce noi credem, ne plecăm inima și genunchii înaintea Lui.

4. În ce privește mângâierea noastră:

Credința este reprezentată adesea în Scriptură ca un har liniștitor. Mângâierea, liniștea și pacea sufletului depind mult de credința în Hristos ca Mântuitor atotsuficient, care alungă temerile noastre și ne face să ne încredem în Hristos, în cele mai grele încercări, făcând din El întreaga noastră fericire și hrănindu-ne sufletul cu o pace constantă și o bucurie veșnică. Chiar dacă această lume ar fi întoarsă pe dos și distrusă; chiar dacă am fi în sărăcie și boală, sau în sănătate și bogăție; chiar dacă am avea o reputație bună sau rea; indiferent dacă asupra noastră ar cădea persecuția sau prosperitatea, cât de puțin ne-ar afecta toate acestea, dacă știm în Cine am crezut? (2 Tim. 1:12). Cerul rămâne acolo unde era și mai înainte, iar Hristos este la dreapta lui Dumnezeu. Cât de puțin ar trebui atunci să ne tulbure pacea și mângâierea sufletului toate aceste lucruri, dacă trăim continuu cu Dumnezeu? (Ps. 112:7). Dar păcatul este cel mai mare necaz al nostru. Dacă păcatul este necazul tău, atunci răspunsul meu este acesta: „Este el infirmitatea sau nelegiuirea ta?” Dacă este o infirmitate, atunci „nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1). Dacă este nelegiuirea ta, leapădă păcatul tău prin pocăință, și atunci vei putea căpăta mângâiere, căci Hristos a venit să ne mântuiască de păcatele noastre.

Aplicația 1: să contrazică presupunerile oamenilor despre binele lor veșnic, presupuneri prin care mulți își amăgesc propriile suflete, conducându-le spre condamnare.

1. Unii oameni, atunci când aud că oricine crede, va fi mântuit, capătă o gândire carnală despre Hristos. Ei cred că, dacă El ar fi viu, ei L-ar avea, L-ar primi în casele lor, și s-ar folosi de El într-o manieră mai prietenoasă decât au făcut-o evreii. Aceasta nu este decât o cunoaștere a lui Hristos „în felul lumii” (2 Cor. 5:16). El nu trebuie primit în casele noastre, ci în inimile noastre. Dincolo de aceasta, noi nu cunoaștem propriile inimi și nici nu știm ce am fi făcut dacă am fi trăit atunci. O persoană cu un comportament atât de respingător [pentru firea pământească – n.trad.] precum Hristos, și atât de neînfrânată în respingerea păcatelor vremurilor respective nu ar fi servit întoarcerii noastre mai mult decât a servit evreilor. Evreii spuneau: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor” (Matei 23:30). Memoria lui Core, Datan și Abiram era atât de detestabilă pentru evreii firești pe cât este aceea a lui Iuda și Ponțiu Pilat pentru creștini, dar ei nu erau în niciun fel oameni mai buni.

2. Oamenii Îi aduc o mare reverență Numelui și memoriei Lui, se pretind creștini și îi urăsc pe turci și pe păgâni. Dar nici acest lucru nu ajută. Mulți prețuiesc Numele lui Hristos, dar neglijează slujirea Lui. Cinstirea medicului fără a lua medicamentele prescrise de el nu va aduce niciodată sănătate. Oamenii au învățat să vorbească bine despre Hristos recitând lucruri bune după alții, dar ei nu cred în El cu sinceritate și în sens mântuitor, pentru a-și curăța și vindeca sufletele, și nu Îl lasă să facă lucrarea de Mijlocitor în ei.

3. Oamenii sunt foarte dornici să fie iertați de Hristos și să obțină viața veșnică, dar fac lucrul acesta din simplă necesitate. Ei nu Îl vor lăsa pe Hristos să Își facă întreaga lucrare, să îi sfințească, să îi pregătească pentru a trăi spre gloria lui Dumnezeu, și nici nu se despart de poftele lor dragi, oricât de clare ar fi, refuzând să vină la ascultarea Evangheliei. Sau, cel puțin, ei sunt mulțumiți dacă Hristos îi va sluji, fără ca ei să crească în acest har și să se folosească de mijloacele Lui sfinte. Dar noi suntem chemați să ne curățim, întrucât avem aceste promisiuni și un astfel de Răscumpărător binecuvântat (2 Cor. 7:1). Lucrarea aceasta este a noastră, chiar dacă harul vine de la El. Tot așa spune și Galateni 5:24, „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei”.

4. Unii oameni manifestă o mândrie ciudată legată de faptul că ei vor fi mântuiți și au parte de beneficii, prin Hristos. Lucrul pe care ei îl denumesc credință poate fi, de fapt, cea mai mare necredință din lume, pentru că ei spun că, în esență, oamenii pot trăi în păcatele lor și totuși le va fi bine în final, ceea ce este total contrar cu ceea ce Dumnezeu a vorbit în Cuvântul Lui, „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10). Nu tăria convingerilor noastre ne va susține, ci temelia sigură a nădejdii noastre.

Aplicația 2. Credem noi în Fiul lui Dumnezeu? În aceasta stă marea problemă a conștiinței, când vine vorba de stabilirea beneficiului nostru veșnic.

1. Dacă în adevăr credem, Hristos va fi prețios pentru noi: „Pentru voi, care ați crezut, El este prețios!” (1 Petru 2:7, lit. KJV). Hristos nu poate fi acceptat acolo unde El nu este prețuit, acolo unde alte lucruri intră în competiție cu El și unde Dumnezeu nu este administratorul harului Său.

2. În sufletul în care există credință adevărată, inima va fi curățită: „le-a curățit inimile prin credință” (F.A. 15:9).

3. Dacă crezi în Hristos, inima ta va fi despărțită de această lume: „oricine este născut din Dumnezeu, biruiește lumea; și ceea ce câștigă biruință asupra lumii, este credința noastră” (1 Ioan 5:4).

4. Dacă ai credință adevărată, ea se va manifesta prin faptele dragostei: „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6).

Prin aceste lucruri se va stabili situația ta. Atunci mângâierea și dulceața acestui adevăr îți vor umple inima: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).

Fragment din predica XVI, volumul „Sermons upon John 3:16”, în The Complete Works of Thomas Manton, D.D., vol. 2, republicat de Maranatha Publications.

Note bibliografice și explicative

(1) Noul Legământ – cf. Ier. 31:31-34; Matei 26:27-28; Evrei 8:6-13; 10:12-20; 12:22-24.