O Evanghelie pentru care merită să mori
„Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (F.A. 20:24).
Pavel spune că, prin comparație cu marele său obiectiv, al predicării Evangheliei, nici măcar propria viață nu și-a socotit-o prețioasă, chiar dacă noi suntem siguri că el a iubit foarte mult viața. El avea aceeași dragoste de viață ca alți oameni și cunoștea că, dincolo de asta, viața lui era de o mare importanță pentru biserici și pentru cauza lui Hristos. În altă parte, el spunea că, „pentru voi, este mai de trebuință să rămân în trup” (Fil. 1:24). El nu era obosit de viață și nici o persoană deșartă, care ar fi tratat viața ca și cum era un lucru de neglijat. Pavel prețuia viața, pentru că prețuia timpul, lucrul din care este făcută viața, și asta avea implicații practice în fiecare zi și fiecare ceas, căci el „răscumpăra vremea, pentru că zilele sunt rele” (Efes. 5:16). Totuși, el le-a spus cu seriozitate prezbiterilor bisericii din Efes că nu și-a îndrăgit viața, prin comparație cu mărturia Evangheliei harului lui Dumnezeu. Conform versetului care ne stă înainte, apostolul și-a privit viața ca pe o cursă ce trebuia alergată. Dar, cu cât alergăm mai repede într-o cursă, cu atât este mai bine. Evident, nu lungimea cursei este obiectul dorinței noastre. Singurul gând al unui alergător este cum să ajungă mai rapid la capătul cursei, ca să o câștige. El mănâncă pământul de sub picioarele sale, nu-i pasă de cursa pe care o parcurge decât atât cât știe că este calea pe care trebuie să alerge ca să ajungă la țintă. Așa a fost viața lui Pavel: toată energia spiritului său a fost consacrată alergării după un singur obiectiv, anume ca să aducă în orice loc mărturia Evangheliei harului lui Dumnezeu. Iar viața pe care el a trăit-o aici, pe pământ, a prețuit-o doar pentru că era un mijloc folosit în acel scop. De asemenea, el a privit Evanghelia și lucrarea sa de mărturisire ca pe o comoară sacră care îi fusese încredințată chiar de Domnul. El s-a privit ca vrednic să i se încredințeze Evanghelia (1 Tes. 2:4), și s-a hotărât să fie credincios, chiar dacă ar fi putut să-l coste viața. Înaintea ochilor minții sale, el Îl vedea pe Mântuitorul luând în mâinile Sale străpunse cutia neprețuită care adăpostește comoara cerească a harului lui Dumnezeu, și spunându-i: „Te-am răscumpărat cu sângele Meu, te-am chemat cu Numele Meu, iar acum îți încredințez acest lucru prețios, ca să îngrijești de el și să îl păzești chiar cu prețul sângelui tău. Te trimit să mergi în orice loc, în Numele Meu, și să te ridici făcând cunoscută Evanghelia harului lui Dumnezeu oricărui popor de sub cer”. Toți credincioșii ocupă, într-un anume sens, un loc asemănător. Niciunul dintre noi nu suntem chemați să fim apostoli, și poate că nu toți suntem chemați să predicăm public Cuvântul lui Dumnezeu, dar toți avem însărcinarea de a fi o trâmbiță a adevărului pe pământ și să ne luptăm cu zel pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna. O, dacă am face acest lucru în spiritul apostolului Neamurilor! Credincioși fiind, suntem cu toții chemați la o anume formă de lucrare. Acest lucru ar trebui să transforme viața noastră într-o cursă și să ne determine să privim la noi înșine ca la păzitorii Evangheliei, întocmai cum purtătorii de stindard dintr-un regiment se consideră chemați să sacrifice totul pentru ocrotirea drapelului țării lor.
Ce anume era această Evanghelie, pentru care Pavel era gata să moară? Nu orice lucru pe care îl numim „Evanghelie” poate să producă un astfel de entuziasm. Există în zilele noastre anumite evanghelii pentru care n-aș fi dispus să mor și pentru care nu i-aș recomanda nimănui nici măcar să trăiască, întrucât sunt evanghelii care se vor disipa în decursul câtorva ani de acum înainte. Nu merită niciodată să mori pentru o doctrină care ea însăși va muri. Am trăit suficient ca să văd ridicându-se, înflorind și decăzând o duzină de evanghelii noi. Cei ce le promovează mi-au spus cu multă vreme în urmă că învățătura mea veche, calvinistă, este demult îmbătrânită și expirată. Apoi am auzit că învățătura evanghelică, sub orice formă a ei, era privită ca un lucru care ține de trecut și care ar trebui, cumva, înlocuită de „gândirea avansată”. Cu toate acestea, a existat o Evanghelie în lume care a fost constituită din adevăruri pe care creștinii nu le-au pus niciodată sub semnul întrebării. A existat cândva în biserică o Evanghelie pe care credincioșii au strâns-o la pieptul lor, ca și cum ar fi fost însăși viața sufletelor lor. A existat o Evanghelie în lume care a provocat entuziasm și a cerut sacrificiu. Zeci de mii se întâlneau pentru auzirea acestei Evanghelii, cu riscul vieților lor. Bărbații au proclamat-o chiar și atunci când s-au aflat în dinții tiranilor, când au suferit pierderea tuturor lucrurilor, au mers pentru ea în închisoare și la moarte, cântând psalmi în tot acest timp. A rămas oare între noi o astfel de Evanghelie? Sau cumva am ajuns pe tărâmul poveștilor, unde sufletele sunt înfometate pentru că se hrănesc doar cu presupuneri și devin incapabile de zel și încrezătoare? Ar trebui acum ca ucenicii lui Isus să fie hrăniți din spuma gândurilor și din vântul imaginației, din care să devină apoi oameni cerebrali și cu mintea descuiată? Nu, dimpotrivă, n-ar trebui să ne întoarcem la hrana substanțială a revelației infailibile și să strigăm către Duhul Sfânt, cerându-I să ne hrănească din Cuvântul Său inspirat?
Ce anume este această Evanghelie, pe care Pavel a prețuit-o mai mult decât propria viață? El a numit-o „Evanghelia harului lui Dumnezeu”. Ceea ce l-a uimit cel mai mult pe apostol în Evanghelie era că ea constituia un mesaj al harului și doar al harului. Dincolo de muzica veștii bune, o notă anume a sunat mai tare decât toate celelalte și a încântat urechea apostolului. Acea notă era harul – harul lui Dumnezeu. El a văzut acea notă ca reprezentativă pentru întregul cântec: Evanghelia era „Evanghelia harului lui Dumnezeu”. În aceste zile, acel cuvânt, harul, nu mai este auzit atât de des: ni se vorbește despre îndatoriri morale, despre ajustări științifice și despre progres omenesc, dar cine ne mai vorbește despre „harul lui Dumnezeu”, dacă nu acești câțiva oameni de modă veche, care vor pleca în curând dintre noi? Ca unul dintre acești indivizi învechiți, voi încerca și eu să trâmbițez acest cuvânt, harul, astfel încât cei care îi aud sunetul bucuros să fie fericiți, și ca aceia care îl disprețuiesc să fie străpunși în inimă.
Harul este esența Evangheliei. Harul este singura speranță pentru această lume decăzută! Harul este singura mângâiere a sfinților care privesc în sus, spre slavă! Este posibil ca Pavel să fi avut o imagine mai clară asupra harului decât chiar Petru, Iacov sau Ioan, și, de aceea, el i-a dedicat harului atât de mult spațiu în Noul Testament. Ceilalți autori apostolici l-au depășit pe Pavel în anumite aspecte, dar Pavel rămâne primul și cel dintâi în ce privește profunzimea și claritatea învățăturii sale despre har. Avem nevoie din nou de Pavel, sau cel puțin de evanghelismul și claritatea paulină. Pavel ar scurta lucrarea acestor evanghelii noi și le-ar spune celor care umblă după ele: „Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” (Gal. 1:6-7).
Vreau să încerc să explic, pe scurt, felul cum Evanghelia este vestea bună a harului: Evanghelia este un anunț care ne spune că Dumnezeu este pregătit să îl trateze pe omul vinovat în baza favorii fără plată și a îndurării pure. Nu ar exista niciun fel de veste bună dacă am spune că Dumnezeu este drept căci, în primul rând, aceasta nu ar fi o noutate. Noi știm deja că Dumnezeu este drept, fiindcă până și conștiința naturală îl învață pe om acest lucru. De asemenea, nici faptul că Dumnezeu va pedepsi păcatul și va răsplăti neprihănirea nu este deloc o noutate. Și chiar dacă ar fi fost o noutate, n-ar fi fost o veste bună, pentru că toți am păcătuit și, în baza dreptății divine, ar trebui să pierim. Dar este o noutate, și o veste extraordinar de bună faptul că Judecătorul tuturor este pregătit să ierte nelegiuirea și să justifice pe păcătos. Este o veste bună pentru cel păcătos că Domnul va șterge păcatul, îl va acoperi pe păcătos cu neprihănire și îl va primi în harul Lui, și aceasta nu pe baza vreunui lucru pe care el l-ar fi făcut sau l-ar putea face vreodată, ci exclusiv datorită harului suveran. Chiar dacă noi toți suntem vinovați, fără excepție, și toți am merita pe bună dreptate să fim condamnați pentru păcatele noastre, Dumnezeu este gata să ne scoată de sub blestemul Legii Sale și să ne dea toate binecuvântările oamenilor neprihăniți, ca pe un act al purei îndurări. Acesta este un mesaj pentru care merită să mori, anume că, prin legământul harului, Dumnezeu poate fi drept și totuși să îl îndreptățească pe acela care crede în Isus; că El poate fi Judecătorul drept al oamenilor și totuși oamenii care cred în El pot fi îndreptățiți fără plată, prin harul Lui, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus! Faptul că Dumnezeu este îndurător și plin de har, fiind gata să îl binecuvânteze pe cel mai nevrednic, este o veste minunată, care merită ca omul să își petreacă 100 de vieți proclamând-o. Inima tresaltă în mine când repet această veste bună și când îi vestesc celui penitent, celui doborât și celui disperat că, chiar dacă păcatele lor merită Iadul, totuși harul poate să le dea Cerul și poate să-i facă potriviți pentru el – și aceasta ca un act suveran al dragostei, în totalitate independent de caracterul și meritele lor. Întrucât Domnul a spus, „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur” (Rom. 9:15), există nădejde pentru cel mai deznădăjduit. Întrucât „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Rom. 9:16), există o ușă a speranței deschisă pentru cei care altfel ar putea să cadă pradă disperării. Da, pot să înțeleg de ce era Pavel cuprins de un entuziasm sfânt la descoperirea harului fără plată! Pot să înțeleg de ce era el gata să își dea viața ca să le poată vesti semenilor lui păcătoși acel har care domnește prin neprihănire în viața veșnică.
Dar Evanghelia ne vorbește mai mult decât aceasta și ne spune că, atunci când îi tratează pe oameni pe baza harului fără plată, chiar Dumnezeu Tatăl a îndepărtat marele obstacol care a stat în calea îndurării. Dumnezeu este drept, iar acesta este un adevăr sigur. Până și conștiința omului știe că este adevărat, iar aceasta nu rămâne niciodată mulțumită până ce nu va vedea apărată dreptatea lui Dumnezeu. De aceea, pentru ca Dumnezeu să poată trata cu oamenii în baza îndurării Sale depline, El L-a dat pe singurul Lui Fiu, astfel ca, prin moartea Lui, Legea să fie împlinită și principiile veșnice ale stăpânirii Sale să fie întărite. Isus a fost rânduit să stea în locul omului, să poarte păcatul omului și să îndure pedeapsa vinovăției omului. Cât de clar ne arată Isaia acest lucru în capitolul 53 al cărții sale! Omul este acum salvat, în siguranță, pentru că porunca nu este lepădată și nici pedeapsa nu este anulată. Tot ceea ce putea să ceară cea mai strictă dreptate a fost făcut și suferit, și totuși harul are mâinile libere pentru a distribui iertarea după cum dorește. Cel dator este eliberat, căci datoria este plătită. Privește la Mântuitorul aflat pe cruce și ascultă-L pe profetul care spune: „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:3). Aici, totul este prin har.
Fraților, harul lui Dumnezeu a rezolvat totul, plănuind și acceptând o ispășire și, în special oferind acea ispășire cu prețul vieții Sale. Aici stă minunăția harului! Cel care a fost insultat, tocmai El aduce împăcarea! El a avut un singur Fiu și, înainte de a apărea orice fel de obstacol în calea Sa, pentru a trata cu oamenii pe baza harului deplin, El a luat acel Fiu din sânul Său, I-a permis să îmbrace natura noastră fragilă și, în acea natură, I-a dat voie să moară, Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu. „Și dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). Aceasta este, deci, Evanghelia harului lui Dumnezeu – anume că Dumnezeu este capabil, fără a face nedreptate, să trateze cu oamenii într-o modalitate a harului total, complet separat de păcatele sau meritele lor, întrucât păcatele lor au fost aruncate asupra Fiului Său drag, Isus Hristos, care S-a oferit pentru a face împlinirea completă a dreptății divine, așa încât Dumnezeu este glorios în sfințenie și totuși bogat în îndurare. Da, iar Pavel înțelege că este ceva vrednic de predicat aici.
Pentru împlinirea scopurilor harului, a fost necesar mai apoi ca un mesaj al Evangheliei să fie lansat, plin de promisiune, încurajare și binecuvântare. Cu adevărat, acel mesaj ne-a fost adus și nouă, căci acea Evanghelie pe care o predicăm astăzi este plină de har, până la temelia ei. Evanghelia ne vorbește în acest fel: păcătosule, așa cum ești, întoarce-te la Domnul, și El te va primi cu har și te va iubi fără să ceară un preț pentru dragostea Lui! Dumnezeu a spus: „le voi ierta nelegiuirile, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor” (Evrei 8:12). Datorită lui Hristos – nu datorită agoniei tale, a lacrimilor tale sau a întristărilor tale – El va îndepărta păcatele tale atât de departe de tine pe cât este răsăritul de apus (Ps. 103:12). El a spus că, „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18). Poți veni la Isus așa cum ești, și El îți va da răscumpărarea deplină atunci când crezi în El. Domnul spune astăzi: „Nu te uita în interiorul tău, ca și cum ai căuta după vreun merit acolo. Nu, ci privește la Mine, și fii mântuit. Eu te voi binecuvânta fără să existe merite din partea ta, după ispășirea făcută de Hristos Isus”. El te îndeamnă: „Nu privi în interiorul tău ca și cum ai căuta putere pentru viața viitoare: Eu am devenit atât tăria cât și mântuirea ta, căci atunci când erai fără putere, la vremea cuvenită, Hristos a murit pentru cei nelegiuiți”. Mesajul Evangheliei vorbește despre har pentru că este îndreptat către aceia care nu pot găsi în ei nimic altceva decât nevoia lor. Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Hristos nu a venit să-i cheme la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși. Veniți, deci, voi, cei ce sunteți bolnavi moral; voi, cei ale căror fețe sunt albe de lepra păcatului – veniți, fiți bineveniți, pentru voi este proclamată această Evanghelie fără plată, prin autoritatea lui Dumnezeu! Cu siguranță că un astfel de mesaj merită orice efort spre a-l răspândi, și el este atât de binecuvântat, atât de dumnezeiesc, încât putem cu bucurie să ne vărsăm chiar și sângele pentru proclamarea lui.
Mai apoi, fraților, pentru ca această binecuvântare a Evangheliei să poată veni înaintea oamenilor, harul lui Dumnezeu a adoptat o metodă potrivită stării lor. „Cum pot să fiu iertat?”, spune unul, „zi-mi repede și cu adevărat!” „Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit” (F.A. 16:31). Dumnezeu nu îți cere nici fapte bune, nici sentimente bune, ci doar ca să fii dornic să accepți ceea ce El îți dă fără plată. El mântuiește oamenii în baza credinței. Aceasta este credința: ca tu să crezi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și să îți încredințezi viața în mâna Lui: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Dacă tu crezi, ești mântuit. Mântuirea este „prin credință, pentru ca să fie prin har” (Rom. 4:16).
Te gândești cumva că, poate, credința însăși pare ceva imposibil de atins? Atunci, privește la faptul că în Evanghelia harului lui Dumnezeu ni se spune că până și credința este darul lui Dumnezeu și că El produce această credință în oameni, prin Duhul Lui cel Sfânt. Fără lucrarea Duhului, oamenii rămân morți în greșelile și păcatele lor. O, ce har este acesta! Credința, chiar dacă este poruncită, este în egală măsură dăruită! „Dar”, spune cineva, „dacă ar fi să cred în Hristos și ca păcatele mele trecute să fie iertate, totuși mă tem ca nu cumva să mă întorc la păcat, fiindcă nu am nicio putere prin care să mă păstrez curat pe viitor”. Atenție! Evanghelia harului lui Dumnezeu este aceasta: că El te va păzi până la sfârșit, va păstra viu în tine focul pe care El îl aprinde, căci El spune: „Eu dau oilor Mele viața veșnică”, și „oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete” (Ioan 4:14). Oile lui Hristos nu vor pieri niciodată, și nimeni nu le va putea smulge din mâna Lui. Auzi acest lucru, tu, cel vinovat, care simți că nu ai niciun merit ca să ceri harul lui Dumnezeu? Harul Lui fără plată vine la tine, îți este dat. Dacă ești făcut dornic să îl primești, ești chiar din această zi un om mântuit, și ești mântuit pe vecie, dincolo de orice întrebare. Spun lucrul acesta din nou: aceasta este o Evanghelie atât de vrednică să fie predicată, încât pot să îl înțeleg pe Pavel când a spus: „eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (F.A. 20:24).
Pari înclinat să accepți calea și metoda harului? Dă-mi voie să te testez. Unii oameni cred că ei iubesc un lucru, și totuși nu fac asta, pentru că au greșit cu privire la acel lucru. Înțelegi că nu poți avea nicio pretenție de la Dumnezeu? El spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur” (Rom. 9:15). Când vine vorba de harul pur, nimeni nu poate să aibă vreo pretenție. În fapt, nici nu poate exista vreo pretenție. Dacă este prin har, atunci nu este ceva datorat, și dacă este ceva datorat, atunci nu este prin har. Dacă Dumnezeu vrea să mântuiască un om și să îl lase pe altul să piară în păcatul lui, acel alt om nu poate îndrăzni să conteste acest lucru înaintea lui Dumnezeu. Sau, dacă el ar face totuși asta, răspunsul este, „Nu pot face ce vreau cu ce este al Meu?” O, dar tu acum pari să te comporți ca și cum ai stăpâni peste lucruri! Vezi, mândria ta se revoltă împotriva suveranității harului. Dă-mi voie să te conduc înapoi. Chiar dacă nu poți avea nicio pretenție, există un alt adevăr care îți zâmbește: anume că nu există niciun obstacol ca să obții îndurarea. Dacă, pentru a fi primit înaintea lui Dumnezeu, nu ai nevoie de nicio faptă de bunătate, întrucât totul trebuie să vină din harul pe care El îl dă, atunci niciun lucru rău pe care l-ai fi făcut nu te poate lăsa în afara acelui har. Oricât de vinovat ai fi, Domnul îți poate arăta har. În alte cazuri, El l-a chemat la Sine pe cel mai mare dintre păcătoși: de ce nu ar fi și cazul tău? Nicio agravare a păcatului, nicio continuare în păcat, nicio profunzime a păcatului nu poate fi un motiv pentru care Dumnezeu să nu privească la tine cu har, căci, dacă doar harul pur, și nimic altceva decât harul, trebuie căpătat, atunci până și cel mai negru, cel mai pătat dintre oameni, poate fi mântuit. În cazul acestui om, există loc ca harul să se manifeste în măreția lui. I-am auzit pe unii oameni scuzându-se pe baza doctrinei alegerii și spunând, „Dar dacă eu nu sunt ales?” Mi s-ar părea mult mai înțelept să spunem, „Dar dacă sunt ales?” Da, sunt ales dacă cred în Isus, căci nu a existat niciodată vreun suflet care să se bizuie pe ispășirea lui Hristos și care să nu fi fost ales de Dumnezeu dinainte de întemeierea lumii (Efes. 1:4).
Aceasta este Evanghelia harului lui Dumnezeu, și știu că ea atinge inimile multora dintre voi. Ea adesea stârnește sufletul meu ca sunetul unei muzici de la un marș militar, făcându-mă să mă gândesc la harul Domnului meu, manifestat din veșnicia cea veche, un har care este constant în alegerea lui și care va fi constant în această lucrare, până când toate lucrurile vizibile vor dispărea ca niște scântei care zboară dintr-un foc. Inima este bucuroasă în mine să pot predica harul fără plată și dragostea jertfitoare. Există ceva în Evanghelia harului fără plată care merită predicat, ceva care merită ascultat, ceva pentru care merită să trăim și ceva pentru care merită să murim!
Prietene, dacă Evanghelia nu a făcut nimic pentru tine, păzește-ți limba și nu vorbi împotriva ei. Dar dacă Evanghelia a făcut pentru tine ceea ce a făcut pentru unii dintre noi, dacă a schimbat direcția vieții tale, dacă te-a ridicat din groapa deznădejdii și te-a făcut să stai pe tron, dacă este pâinea și băutura ta zilnică, dacă este însăși centrul și soarele vieții tale – atunci adu o mărturie constantă pentru ea. Dacă Evanghelia a devenit pentru tine ceea ce este pentru mine, lumina cea mai de preț a inimii, esența ființei mele, atunci propovăduiește-o, spune-o tuturor; oriunde vei merge, fă ca oamenii să o cunoască, chiar dacă o resping, căci pentru tine este puterea lui Dumnezeu spre mântuire și așa va fi pentru orice om care crede. Timpul meu s-a dus, dar vreau să vă mai rețin un minut pentru a vă reaminti motivele pentru care noi, fraților, trebuie să trăim pentru a face cunoscută Evanghelia harului lui Dumnezeu.
În primul rând, pentru că este, mai presus de orice, singura Evanghelie din lume. Aceste evanghelii din vremea noastră, care se înmulțesc precum ciupercile, dar care vin și pleacă precum un ziar ieftin, care astăzi este căutat, dar mâine este aruncat deoparte, nu pot avea niciun fel de pretenție să capteze zelul vreunui om. Dar pentru a auzi Evanghelia harului lui Dumnezeu merită să mergi multe mile, și, dacă ea ar fi prezentată clar în toate bisericile și capelele noastre, vă garantez că am vedea foarte puține scaune goale: oamenii ar veni să o audă, pentru că întotdeauna au făcut așa. Ceea ce înfometează turma până la punctul la care aceasta uită de pășune este evanghelia lipsită de har. Omul are nevoie de ceva care să îi bucure inima în mijlocul trudei sale și să îi dea speranță atunci când se simte păcătos. Așa cum cel însetat are nevoie de apă, omul are nevoie de Evanghelia harului lui Dumnezeu. După cum nu există doi sori pe cer, nu există nici două evanghelii în lume. Există o singură atmosferă din care să respirăm și o singură Evanghelie prin care să trăim.
În al doilea rând, pentru că este spre slava lui Dumnezeu. Vezi cum ea Îl glorifică pe Dumnezeu? Îl smerește pe păcătos, îl face pe om să fie nimic, iar pe Dumnezeu totul în tot. Îl așează pe Dumnezeu pe tron și îl târăște pe om în țărână, apoi, suav, îi conduce pe oameni la închinarea și reverența față de Dumnezeul oricărui har, care iartă nelegiuirea și păcatul.
De aceea, răspândiți această Evanghelie. Răspândiți-o, pentru că astfel Îl veți glorifica pe Hristos. O, dacă El ar veni aici în această dimineață, cât de bucuroși am fi cu toții să Îi deschidem calea! Cu câtă devoțiune L-am adora! Dacă am vedea acel Cap, acel drag Cap măreț, nu ne-am pleca în închinare cu toții?
Și dacă El ne-ar spune apoi, „Dragilor, v-am încredințat Evanghelia Mea. Țineți-vă strâns de ea, așa cum ați primit-o! Nu ascultați la invențiile oamenilor, ci țineți-vă strâns de adevărul pe care l-ați primit, și mergeți și propovăduiți Cuvântul Meu, căci am și alte oi, care nu sunt încă în staulul Meu, și care trebuie aduse în el. Aveți încă frați care sunt rătăcitori, și care trebuie să se întoarcă acasă!” Vă spun că, dacă v-ar privi pe fiecare în față și vi s-ar adresa astfel, sufletul vostru ar răspunde, „Doamne, voi trăi pentru Tine! Te voi face cunoscut! Voi muri pentru Tine, dacă astfel trebuie să propovăduiesc Evanghelia lui Isus Hristos”.
Fragment dintr-o predică rostită în Ziua Domnului, pe data de 12 august 1883, la Exeter Hall, republicată de Pilgrim Publications.