Dragostea nespusă a lui Dumnezeu

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).

Avem în aceste cuvinte suma și substanța Evangheliei. În ele observăm, 1. Izvorul și originea a tot ceea ce harul și mântuirea ne aduc, anume dragostea nespusă a lui Dumnezeu pentru omenire: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. 2. Calea urmată de Dumnezeu pentru a recupera starea noastră căzută, sau efectul și roada care decurg din acest izvor: încât L-a dat pe singurul Său Fiu. 3. Scopul acesteia: pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

În primul rând, ne vom uita la izvorul și începutul tuturor lucrurilor, care stă în dragostea de neconceput a lui Dumnezeu: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”. Observați aici, 1. Obiectul dragostei: lumea; 2. Acțiunea: a iubit; 3. Gradul: atât de mult. Observați din aceste cuvinte că începutul și cauza primară a mântuirii noastre stă în dragostea lui Dumnezeu. Prilejul exterior constă din starea noastră ticăloasă, dar cauza interioară care L-a mișcat pe Dumnezeu este dragostea Lui.

1. Dragostea stă la temelia tuturor lucrurilor. Noi putem oferi un motiv pentru orice alt lucru, dar nu putem oferi un motiv pentru dragostea Lui. Dumnezeu Și-a arătat înțelepciunea, puterea, dreptatea și sfințenia prin răscumpărarea noastră, prin Hristos. Dacă te întrebi de ce a făcut Dumnezeu atâta caz în legătură cu o creatură lipsită de valoare, ridicată la început din țărâna pământului, care și-a produs singură ticăloșia și care n-ar mai putea fi de niciun folos lui Dumnezeu, iată răspunsul: pentru că El ne-a iubit. Dacă vei continua să te întrebi, „Dar de ce ne-a iubit El?”, nu avem niciun alt răspuns decât acesta, „Pentru că El ne-a iubit”. Nu putem merge dincolo de acest prim răsărit al lucrurilor. Este același motiv pe care Dumnezeu l-a dat lui Moise: „Nu pentru că le întreceți la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi și v-a ales, căci voi sunteți cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubește” (Deut. 7:7-8). Altfel spus, El v-a iubit pentru că v-a iubit. Același motiv este dat de către Domnul nostru Isus Hristos: „Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit Tu cu cale” (Matei 11:26). Totul provine din îndurarea Lui liberă și nemeritată. Nu putem merge mai departe în căutarea noastră după cauzele a ceea ce s-a făcut spre mântuirea noastră.

2. Cel mai remarcabil lucru care este vizibil în progresul și perfecționarea mântuirii noastre prin Hristos este dragostea. Și este normal ca începutul, mijlocul și sfârșitul lucrării să se potrivească. Și dacă dragostea este atât de vizibilă în întreg planul și în împlinirea acestei lucrări binecuvântate, cu atât mai mult se vede ea în începutul și izvorul ei. Marele scop al lui Dumnezeu în răscumpărarea noastră a constat în demonstrarea dragostei și îndurării Lui față de omenire; și nu doar în demonstrarea ei, ci și în lauda ei. Iată care este cuvântul apostolului: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:8). Un lucru poate fi demonstrat ca fiind real, și totuși să nu fie prezentat ca măreț. Dar scopul lui Dumnezeu a fost ca noi deopotrivă să credem realitatea și să admirăm măreția dragostei Sale. Așadar, de la început până la sfârșit, dragostea este atât de vizibilă, încât nu puteam rata să o observăm. Lumina soarelui nu poate fi mai vizibilă decât este dragostea lui Dumnezeu arătată în răscumpărarea noastră prin Hristos.

3. Dacă ar fi existat vreo altă cauză, ea trebuie să fie ori în meritele lui Hristos, ori în anumite merite ale omului.

(1) Meritele lui Hristos nu au fost cauza primară a dragostei lui Dumnezeu, ci manifestarea, roada și efectul ei. Textul ne spune că El a iubit mai întâi lumea, apoi L-a dat pe singurul Său Fiu preaiubit. Ni se spune că, „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi” (1 Ioan 3:16). Iată, așa cum percepem și descoperim cauzele prin intermediul efectelor lor, tot așa percepem dragostea lui Dumnezeu prin intermediul morții lui Hristos. Hristos este mijlocul principal prin care Dumnezeu duce la îndeplinire scopurile harului Său, și de aceea, este prezentat în Scriptură ca slujitor al decretelor Sale.¹

(2) Niciun merit în noi: Atunci când dragostea Lui L-a mișcat pentru a-L da pe Hristos pentru noi, El avea înaintea feței Sale toată omenirea, stând ca o masă contaminată de oameni, în stare de păcat și pierzare, și tocmai atunci El a trimis un Răscumpărător pentru ei.² La început, Dumnezeu a instaurat o lege perfectă, prin care a interzis orice păcat, sub pedeapsa morții. Omul a încălcat această lege și continuă să o încalce zi de zi, prin orice păcat. Dar, pe când oamenii au trăit și au continuat să trăiască în păcat și în împotrivire față de Dumnezeu, El a găsit plăcere să-L trimită pe Fiul Său, îmbrăcând trup omenesc și murind pentru nelegiuirile noastre. De aceea, trimiterea unui Răscumpărător a fost lucrarea îndurării Sale necondiționate. Omul nu L-a iubit pe Dumnezeu, ci dimpotrivă, a fost un vrăjmaș al lui Dumnezeu, atunci când Hristos a venit pentru a face ispășire: „Și dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). „Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum” (Col. 1:21). În ticăloșia noastră, noi eram fără simțuri, nepăsători cu privire la remediul nostru, atât de departe de a merita lucrul pe care nici măcar nu ni-l doream. La început a fost dragostea lui Dumnezeu, nu a noastră.

Aplicația 1. Dezaprobarea oricăror concepții greșite despre Dumnezeu. Marele scop al Satanei este să ne dilueze convingerile cu privire la bunătatea lui Dumnezeu. Așa i-a asaltat el și pe primii noștri părinți, pretinzând că Dumnezeu (în ciuda întregii Sale bunătăți, arătată la creația lor) ar fi fost invidios pe fericirea omului. Și Satana nu și-a abandonat vechiul obicei. El a căutat să ascundă bunătatea lui Dumnezeu și să Îl reprezinte ca pe un Dumnezeu care ar găsi plăcere mai degrabă în distrugerea și condamnarea noastră, decât în mântuirea noastră, ca și cum ar fi un Dumnezeu sever, rigid, greu de convins ca să ne facă bine. Dar de ce? Ca să stăm departe de Dumnezeu și să Îl percepem ca lipsit de dragoste. Sau, dacă nu poate să ne convingă, El ne ispitește să gândim lucruri nevrednice, urâte, sărace, legate de bunătatea și îndurarea Lui. Iar noi nu putem să răspundem acestei ispite mai bine decât prin a reflecta în mod corect la dragostea Lui, manifestată prin faptul că L-a dat pe Fiul Său pentru lume. Acest lucru arată că Dumnezeu este mai plin de milă și bunătate decât este soarele mai plin de lumină sau marea de apă. Un efect atât de măreț demonstrează măreția cauzei. În ce altă modalitate și-ar fi putut exprima El dragostea atât de minunat și uimitor, decât în așa fel încât noi să apreciem mai mult bunătatea și îndurarea Lui? Prin alte efecte, putem să observăm cu ușurință perfecțiunea atributelor Sale: anume că puterea Sa este nelimitată (Rom. 1:20), că este omniscient în cunoașterea Lui (Evrei 4:12-13). Și prin acest efect, este ușor de văzut că dragostea Lui este infinită sau că Dumnezeu este dragoste.

Aplicația 2. Să ne trezească admirația pentru dragostea lui Dumnezeu, în Hristos. Există trei lucruri care caracterizează orice favoare care ni se face: (1) Bunăvoința aceluia care dăruiește; (2) Măreția darului; (3) Nevrednicia aceluia care primește darul. În cazul nostru, toate concură.

(1) Bunăvoința aceluia care dăruiește. Nimic nu L-a împins pe Dumnezeu să facă aceasta, decât dragostea Sa. Totul a fost izvorât din dorința liberă a inimii Sale, fără ca noi să ne fi gândit sau să Îi fi cerut așa ceva. Nu este dat și nici nu poate fi dat vreun alt motiv. Noi nu am cerut niciun astfel de lucru, și nici nu ar fi putut să intre în mințile sau inimile noastre, nici să concepem, și nici să dorim un astfel de remediu pentru a recupera starea noastră căzută. Nicidecum nu am fi putut concepe așa ceva în mințile noastre, căci avem de-a face cu o mare taină: „Fără îndoială, mare este taina evlaviei” (1 Tim. 3:16). Nicidecum nu am fi putut cere sau dori așa ceva în inimile noastre, căci ar fi părut un lucru straniu ca noi să cerem ca Fiul lui Dumnezeu să îmbrace trupul nostru și să fie făcut păcat și blestem pentru noi. Dar harul a produs „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efes. 3:20), mai presus de cât ne putem imagina, și peste ceea ce ne puteam ruga Lui.

(2) Măreția darului. Fie că vrem, fie că nu, lucrurile mărețe își forțează calea în mințile noastre. Darul lui Isus Hristos este atât de măreț, încât dragostea lui Dumnezeu este implantată până la capăt în El. El nu a avut un Hristos mai bun, nici un Răscumpărător mai vrednic, nici un alt Fiu care să moară pentru noi; și nici Fiul lui Dumnezeu nu ar fi putut să sufere răutăți mai mari decât a suferit de dragul nostru. Așa că, acum, putem să Îl cunoaștem pe Dumnezeul care ne iubește, iar aceasta este dovada și semnul ei.

(3) Nevrednicia celui care primește darul. Și acest lucru se aplică în cazul nostru. Noi eram cu totul nevrednici ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze și să moară de dragul nostru. Acest lucru este subliniat de apostol: „Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:7-8). Apostolul face aluzie la deosebirea obișnuită printre evrei: ei își aveau oamenii lor buni, oamenii lor zeloși, zeloși pentru Lege; dar își aveau și oamenii lor răi, vrednici de judecată. Poate că cineva și-ar fi riscat viața pentru o persoană foarte milostivă, dar cu greu ar fi putut găsi pe cineva atât de prietenos încât să se aventureze, riscându-și viața, pentru un om neprihănit, sau drept, sau pentru un om de o inocență rigidă. Dar observați, termenii folosiți sunt importanți: cu greu, probabil. Rare sunt cazurile când cineva ar muri pentru altul, oricât de bun și neprihănit ar fi acel om. Dar expresia îndurării lui Dumnezeu a fost infinit superioară față de îndurarea pe care cel mai prietenos dintre oameni ar fi putut să o arate vreodată cuiva. Nu a existat nimic în obiectul dragostei Lui, care să Îl miște, căci noi nu eram nici buni și nici drepți, ci ticăloși. Fără vreun lucru meritoriu în noi, căci toți eram într-o stare condamnabilă, El Și-a trimis Fiul să moară pentru noi, să ne elibereze și să ne scape de la moartea veșnică, făcându-ne părtași vieții eterne. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, pe când noi am păcătuit atât de mult și ne-am avântat atât de încăpățânați în starea de condamnare.

Fragment din „Sermons upon John III.16” din The Complete Works of Thomas Manton, D.D., Vol. 2, republicat de Maranatha Publications.

Note bibliografice și explicative

(1) decrete – „Scopul veșnic al lui Dumnezeu, conform cu sfatul voii Sale, prin care, spre gloria Sa, a stabilit dinainte tot ceea ce trebuie să se întâmple” (Catehismul Scurt, Q.7).

(2) Nu toți teologii puritani sau reformați susțin acest punct de vedere cu privire la ordinea decretelor (hotărârilor) lui Dumnezeu.