Iertare pentru cel mai mare păcătos

„Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!” (Ps. 25:11).

Doctrina: Dacă venim cu adevărat la Dumnezeu pentru a căpăta îndurare, grozăvia păcatului nostru nu va constitui un impediment în calea iertării noastre. Iată lucrurile necesare ca să venim cu adevărat la Dumnezeu, cerând îndurare:

Trebuie să ne vedem ticăloșia și să fim conștienți de nevoia de a căpăta îndurare. Cei care nu sunt conștienți de starea lor pierdută nu pot să își îndrepte cu adevărat privirile către Dumnezeu, pentru a primi îndurarea Lui, căci însăși noțiunea îndurării divine stă în bunătatea și harul lui Dumnezeu, manifestate față de cel pierdut. Fără a exista ticăloșie în obiectul îndurării, nu poate exista niciun fel de exersare a acesteia. A presupune că poate exista îndurare fără ticăloșie sau milă fără pierzare este o contradicție. De aceea, oamenii nu se pot considera obiecte potrivite ale îndurării, dacă nu se știu mai întâi persoane ticăloase. Așadar, până când oamenii nu se vor afla într-o astfel de situație, este imposibil să vină la Dumnezeu pentru a primi îndurarea Lui. Ei trebuie să fie conștienți că sunt copii ai mâniei, că Legea este îndreptată împotriva lor și că sunt expuși blestemului ei – că mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lor și că El este mânios în fiecare zi pe ei, atâta vreme cât ei se află sub vinovăția păcatului. Ei trebuie să știe că este un lucru foarte îngrozitor să fie obiectele mâniei lui Dumnezeu, că este foarte tragic ca El să le fie vrăjmaș, și că nu pot să suporte mânia Lui. Oamenii trebuie să fie conștienți că vinovăția păcatului îi face creaturi ticăloase, oricare ar fi bucuriile temporare de care au parte; că nu pot fi altceva decât niște creaturi ratate, mizerabile, atâta vreme cât Dumnezeu este mânios pe ei; că sunt fără putere și vor pieri, o pierzare veșnică, dacă Dumnezeu nu îi ajută. Oamenii trebuie să își vadă starea total disperată, pentru care nimeni și nimic nu poate face ceva; că ei stau agățați ca de un fir de păr deasupra prăpastiei distrugerii veșnice, și că, dacă Dumnezeu nu ar avea milă de ei, în mod automat s-ar prăbuși în aceasta.

1. Întrucât este infinită, îndurarea lui Dumnezeu este la fel de suficientă pentru iertarea celor mai mari păcate, cât și pentru a celor mai mărunte. Ceea ce este infinit este la fel de superior unui lucru mare după cum este prin comparație cu un lucru mic. Astfel, întrucât Dumnezeu este infinit de măreț, El este la fel de măreț prin comparație cu regii, după cum este măreț prin comparație cu cerșetorii. El este mai presus de cel mai mare înger, după cum este mai presus de cel mai neînsemnat vierme. Un lucru infinit nu poate fi măsurat în niciun fel prin comparație cu un lucru finit. De aceea, întrucât îndurarea lui Dumnezeu este infinită, ea trebuie să fie suficientă pentru iertarea tuturor păcatelor, după cum este suficientă pentru iertarea fiecăruia dintre păcate în parte.

2. Dreptatea împlinită de Hristos este la fel de suficientă pentru îndepărtarea celei mai mari vinovății, ca și pentru cea mai măruntă. „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7). „Oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise” (F.A. 13:39). Dacă Dumnezeu ne vorbește astfel, toate păcatele acelora care vin la El pentru a căpăta îndurare sunt acoperite, oricare ar fi ele. Și dacă dreptatea pentru acestea este îndeplinită, cu siguranță că nu mai este un lucru incredibil ca Dumnezeu să fie gata să le ierte. Așadar, întrucât Hristos a împlinit dreptatea pentru toate păcatele sau a satisfăcut cerințele suficiente pentru toate, a ierta cele mai mari păcate ale celor care vin într-o modalitate corectă la El pentru aceasta nu mai este în niciun fel un lucru lipsit de consecvență față de gloria atributelor divine. Dumnezeu poate acum să îi ierte pe cei mai mari păcătoși fără a aduce vreun prejudiciu onoarei sfințeniei Sale. Sfințenia lui Dumnezeu nu Îi permite să tolereze păcatul nici măcar pentru o clipă, ci Îl conduce la a-Și mărturisi adecvat ura față de păcat. Dar, odată ce Hristos a satisfăcut dreptatea pentru păcat, Dumnezeu poate acum să îl iubească pe păcătos și să nu mai privească deloc cu dezaprobare la păcat, indiferent cât de mare ar fi fost acel păcătos [esența nu este că, de acum, Dumnezeu ar putea privi la păcat, tolerându-l, ci că Dumnezeu privește la păcătos prin intermediul lui Hristos – n.trad.]. A fost o mărturie suficientă a dezgustului lui Dumnezeu față de păcat atunci când El Și-a vărsat mânia asupra propriului Fiu, când Isus a luat vina păcatului asupra Persoanei Sale. Nimic nu poate arăta mai mult dezgustul lui Dumnezeu față de păcat decât acest lucru.

Prin Hristos, Dumnezeu îl poate ierta pe cel mai mare păcătos fără a aduce vreun prejudiciu onoarei măreției Sale. Onoarea măreției divine cere, fără îndoială, dreptate, dar suferințele lui Hristos repară pe deplin daunele produse asupra ei. Indiferent dacă prejudiciul ar fi foarte mare, dacă o persoană atât de onorabilă precum Hristos preia slujirea de Mediator în favoarea ofensatorului și suferă atât de mult pentru el, acest lucru repară pe deplin daunele aduse măreției Cerului. Suferințele lui Hristos satisfac pe deplin dreptatea. Dreptatea lui Dumnezeu, ca Stăpân și Judecător suprem al lumii, cere pedepsirea păcatului. Judecătorul suprem trebuie să judece lumea conform unei reguli a dreptății. Legea nu este în nici un fel un impediment în calea iertării celui mai mare păcat, dacă oamenii vin cu adevărat la Dumnezeu, ca să primească îndurare: căci Hristos a împlinit Legea, El a purtat blestemul ei, în suferințele Lui. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’” (Gal. 3:13).

3. Hristos nu va refuza să îi mântuiască pe cei mai mari păcătoși, care vin într-o modalitate corectă la Dumnezeu pentru a primi îndurare, căci aceasta este lucrarea Lui. Lucrarea Lui este să fie Mântuitorul păcătoșilor; este lucrarea pentru care a venit în această lume și, de aceea, El nu Se va opune ei. El nu a venit să îi cheme la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe păcătoși (Matei 9:13). Păcatul este chiar răul pentru care El a venit în lume ca să îl distrugă: de aceea, El nu Se va împotrivi oricărui om care va recunoaște că este foarte păcătos. Cu cât mai păcătos este omul, cu atât are mai mare nevoie de Hristos. Păcătoșenia omului a fost motivul venirii lui Hristos în lume. Medicul nu va obiecta în niciun fel la dorința de vindecare a unui om care vine la el și are mare nevoie de ajutorul lui.

4. Gloria harului prin răscumpărarea făcută de Hristos stă mult în suficiența lui pentru iertarea celor mai mari păcătoși. Întregul plan de mântuire are acest scop: să glorifice harul fără plată al lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut acest plan în inima Sa din veșnicie, anume să glorifice acest atribut al Său și, de aceea, El este mijlocul pentru salvarea păcătoșilor, prin Hristos. Măreția harului divin este manifestată foarte mult în faptul că Dumnezeu îi mântuiește, prin Hristos, pe cei mai mari păcătoși. Cu cât este mai mare vinovăția unui păcătos, cu atât mai glorios și mai minunat este harul manifestat în iertarea Lui: „unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” (Rom. 5:20). Hristos este proslăvit prin faptul că El Se dovedește suficient pentru răscumpărarea acelora peste măsură de păcătoși, prin faptul că sângele Lui este suficient pentru spălarea celei mai mari vinovății, prin faptul că El este capabil să îi mântuiască pe oameni în chip desăvârșit, și prin aceea că El îl răscumpără până și pe cel mai mare ticălos. Este onoarea lui Hristos să îi mântuiască pe cei mai mari păcătoși, atunci când aceștia vin la El, așa cum este onoarea unui doctor care vindecă cele mai disperate boli și răni. De aceea, fără îndoială, Hristos va fi dornic să îi salveze pe cei mai mari păcătoși, dacă ei vin la El. El nu va da înapoi de la glorificarea Persoanei Sale și de la proclamarea prețului și a meritelor sângelui Său. Văzând că El Și-a dat viața în acest în acest fel pentru răscumpărarea păcătoșilor, El nu poate fi lipsit de dorința de a arăta că este capabil să îi răscumpere în chip desăvârșit. Dacă nu conștientizezi suficiența lui Hristos pentru iertarea ta, în lipsa unei neprihăniri de sine care să te justifice înaintea lui Dumnezeu, nu vei putea niciodată să vii și să fii acceptat de El. Calea prin care poți fi primit presupune să vii, nu pe baza vreunui curaj de sine, întemeiat pe faptul că, într-un fel, ai ajuns să fii o persoană mai bună, mai vrednică sau mai puțin nevrednică, ci pe baza simplei încurajări pe care ți-o oferă vrednicia lui Hristos și îndurarea lui Dumnezeu.

Fragment din predica „Great Guilt No Obstacle to the Pardon of the Returning Sinner”, din The Works of Jonathan Edwards, vol. 2, retipărit de Banner of Truth Trust.