Chemarea la pocăință

„Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13:3).

Pocăința este una dintre pietrele de temelie ale creștinismului. În Noul Testament ni se vorbește despre pocăință de cel puțin 60 de ori. Care a fost prima învățătură predicată de Domnul nostru Isus Hristos? Ni se spune că El a predicat, „Pocăiți-vă, și credeți Evanghelia!” (Marcu 1:15). Ce anume au făcut apostolii când au fost trimiși pentru prima dată de Domnul să predice? Ei „au propovăduit pocăința” (Marcu 6:12). Care a fost însărcinarea pe care Isus le-a dat-o ucenicilor Lui, atunci când a părăsit această lume? „Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Care a fost apelul de încheiere al primelor predici ale lui Petru? „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos”; „Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu” (F.A. 2:38; 3:19). Care a fost esența învățăturii pe care Pavel le-a dat-o prezbiterilor din Efes, când s-a despărțit de ei? Le-a spus că le predicase atât public, cât și din casă în casă, „pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (F.A. 20:21). Care a fost descrierea pe care Pavel a dat-o propriei slujiri, când și-a rostit cuvântul de apărare împotriva lui Festus și Agripa? Ei bine, el le-a spus că arătase tuturor oamenilor că trebuie să se „pocăiască și să facă fapte vrednice de pocăință” (F.A. 26:20). Care a fost relatarea făcută la Ierusalim de credincioși cu privire la convertirea celor dintre Neamuri? Atunci când au auzit despre Neamuri, ei au spus, „Dumnezeu le-a dat deci și Neamurilor pocăință, ca să aibă viața” (F.A. 11:18). Cu siguranță că trebuie să fim cu toții de acord că acestea sunt considerații serioase. Ele trebuie să ne arate importanța cercetării pe care o facem. O greșeală cu privire la pocăință este o greșeală foarte periculoasă. O eroare în ce privește pocăința este o eroare care stă la însăși rădăcina religiei false. Ce este, așadar, pocăința? Când se poate spune despre vreun om că se pocăiește?

Pocăința este o schimbare profundă a inimii firești a omului în ce privește subiectul păcatului. Noi toți ne naștem în păcat. În mod natural, iubim păcatul. Ne apucăm să păcătuim imediat ce putem acționa și gândi, așa cum o pasăre se apucă să zboare și peștele începe să înoate. Nu a existat vreun copil care să aibă nevoie de educație sau de școală pentru a învăța minciuna, senzualitatea, încăpățânarea, lăcomia, mândria și nebunia. Aceste lucruri nu sunt împrumutate de la tovarăși răi sau învățate gradual printr-un curs îndelungat și care să implice consecvență și efort. Ele izvorăsc de la sine, chiar dacă odraslele noastre ar fi crescute în izolare. Semințele lor sunt produsul natural al inimii. Înclinația tuturor copiilor către aceste lucruri constituie o dovadă incontestabilă a corupției morale și a căderii omului. Dar când această inimă este schimbată de Duhul Sfânt, când această dragoste firească față de păcat este îndepărtată, atunci are loc acea schimbare pe care Cuvântul lui Dumnezeu o numește „pocăință”. Se spune despre omul în care se petrece această schimbare că s-a „pocăit”. Altfel spus, el poate fi denumit un „om pocăit”.

(1) Adevărata pocăință are ca început cunoștința păcatului. Ochii omului care se pocăiește sunt deschiși. El vede cu consternare și nemulțumire lungimea și lățimea Legii sfinte a lui Dumnezeu, ca și mulțimea enormă a nelegiuirilor sale. El descoperă, spre surprinderea sa, că a trăit într-o uriașă amăgire atâta vreme cât s-a considerat un „om bun” sau un om cu „inima bună”. El conștientizează că, în realitate, este ticălos, rău, vinovat și corupt înaintea lui Dumnezeu. Mândria lui este zdrobită. Gândurile înalte cu privire la sine se disipă. El vede că nu este nimic mai mult și nimic mai puțin decât un mare păcătos. Acesta este primul pas în pocăința adevărată.

(2) Adevărata pocăință merge mai departe pentru a lucra întristarea față de păcat. Inima unui om pocăit este atinsă de o remușcare profundă din cauza nelegiuirilor sale din trecut. El este străpuns în inimă la gândul că a trăit o viață atât de nebunească și stricată. El deplânge timpul irosit, talanții cheltuiți greșit, dezonorarea lui Dumnezeu și rănirea propriului suflet. Pentru el, amintirea acestor lucruri este dizgrațioasă și împovărătoare. Povara acestor lucruri este adeseori aproape insuportabilă. Când un om se întristează în felul acesta, știm că el a trecut prin cea de-a doua etapă a pocăinței.

(3) Adevărata pocăință merge mai departe pentru a produce mărturisirea păcatului în acel om. Limba unui om pocăit este dezlegată. El simte că trebuie să Îi vorbească acelui Dumnezeu împotriva căruia a păcătuit. Ceva din interiorul lui îi spune că trebuie să strige înaintea lui Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu și să Îi vorbească lui Dumnezeu despre starea sufletului său. El trebuie să își verse inima și să își recunoască nelegiuirile înaintea tronului de har. În el se găsesc poveri grele, motiv pentru care nu mai poate să păstreze liniștea. Nu mai poate ascunde nimic. El merge înaintea lui Dumnezeu, fiind gata să spună: „Am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta: nelegiuirea mea este mare. Ai milă de mine, păcătosul!” Atunci când un om merge astfel înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele, avem de-a face cu cea de-a treia etapă a pocăinței adevărate.

(4) Mai mult, adevărata pocăință se arată înaintea lumii printr-o despărțire profundă de păcat. Viața unui om pocăit este schimbată. Comportamentul său zilnic este schimbat în întregime. Un nou Rege domnește în inima lui. El abandonează omul cel vechi (Efes. 4:22). Ceea ce Dumnezeu poruncește, el acum dorește să practice, și ceea ce Dumnezeu interzice, el acum își dorește să evite (cf. Luca 8:15; Ps. 25:11; Luca 18:13). El se străduiește să se păzească de păcat în orice fel, să lupte împotriva păcatului, să biruie în lupta cu acesta. El încetează să facă rele. Dimpotrivă, învață să facă binele. El se desparte abrupt de căile sale greșite și de tovărășiile sale rele. Oricât de slab ar fi, el se străduiește să trăiască o viață nouă. Atunci când un om face aceste lucruri, avem de-a face cu al patrulea pas în pocăința adevărată.

(5) În ultimul rând, adevărata pocăință se demonstrează prin producerea în inimă a unui obicei stabil de a manifesta o ură profundă față de orice păcat. Mintea unui om pocăit devine o minte sfântă în mod obișnuit. El urăște lucrurile rele și se agață de cele bune (Rom. 12:9). El își găsește încântare în Legea lui Dumnezeu (Ps. 1:2). El eșuează frecvent să se înalțe la nivelul dorințelor sale, și descoperă în sine o atracție rea care se războiește împotriva Duhului lui Dumnezeu (Gal. 5:17). Se descoperă rece atunci când ar vrea să fie fierbinte, mergând înapoi atunci când ar vrea să meargă înainte, greoi atunci când ar vrea să fie viu în slujirea lui Dumnezeu. El este profund conștient de infirmitățile sale și suspină, având un simț acut al corupției inimii sale. Dar, cu toate acestea, tendința generală a inimii sale este către Dumnezeu și tot mai departe de rău. El poate spune ca și David: „găsesc drepte toate poruncile Tale, și urăsc orice cale a minciunii” (Ps. 119:128). Atunci când un om poate spune aceste lucruri, trăindu-le în viața sa, știm că avem de-a face cu cea de-a cincea sau ultima etapă a pocăinței autentice.

Adevărata pocăință, așa cum tocmai am descris, nu este niciodată singură în inima omului. Ea are întotdeauna un însoțitor – un însoțitor binecuvântat. Ea este însoțită întotdeauna de credința vie în Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos. Oriunde se găsește credința, acolo este și pocăința. Oriunde există pocăință, există și credință. Nu pot decide eu care dintre ele vine prima – dacă pocăința precedă credința sau credința precedă pocăința. Dar ceea ce pot spune este că cele două haruri nu sunt niciodată separate.

Atenție să nu faceți vreo greșeală cu privire la natura adevăratei pocăințe. Diavolul știe foarte bine care este valoarea acelui har prețios, așa încât să se preocupe suficient să îl portretizeze prin intermediul imitațiilor acestuia. Oriunde există o monedă bună, vor exista și monede false. Oriunde există un har prețios, diavolul va pune în circulație contrafaceri și falsuri ale acelui har, și va încerca să le vâre în sufletele oamenilor. Asigură-te că nu ești amăgit în această privință.

(1) Asigură-te că pocăința ta este o chestiune a inimii. Ea nu constă într-o față tristă sau un chip posac, religios, nici într-o austeritate autoimpusă — niciuna din acestea nu înseamnă adevărata pocăință înaintea lui Dumnezeu. Harul real al pocăinței este ceva mult mai profund decât o simplă chestiune de fațadă, îmbrăcăminte, zile și forme religioase. Ahab și-a putut pune trupul în sac și cenușă când a servit intereselor lui, dar el nu s-a pocăit niciodată.

(2) Asigură-te că pocăința ta este o pocăință prin care te întorci la Dumnezeu. Felix a tremurat când l-a auzit pe apostolul Pavel predicând. Dar aceasta nu este pocăință adevărată. Asigură-te că pocăința ta te conduce la Dumnezeu și te face să alergi la El ca la cel mai bun Prieten al tău.

(3) Asigură-te că pocăința ta este o pocăință demonstrată printr-o profundă abandonare a păcatului. Oamenii sentimentali pot să plângă când aud predici mișcătoare duminica, și totuși să se întoarcă la distracție în săptămâna de după aceea. În ce privește credința adevărată, sentimentele sunt mai rele decât lucrurile fără valoare, dacă ele nu sunt însoțite de practică. Simpla stimulare sentimentală, fără o despărțire profundă de păcat, nu constituie pocăința pe care Dumnezeu o primește.

(4) Asigură-te că, mai presus de orice, pocăința ta este întrețesută îndeaproape cu încrederea în Domnul Isus Hristos. Asigură-te că toate convingerile tale sunt convingeri care nu se odihnesc niciodată decât la piciorul crucii pe care a murit Isus Hristos. Iuda Iscarioteanul a putut să spună, „Am păcătuit” (Matei 27:4), dar el nu s-a întors niciodată la Isus. Iuda nu a privit niciodată prin credință la Isus, motiv pentru care a și murit în păcatele sale. Dă-mi acea convingere de păcat care îl face pe om să alerge la Hristos și să plângă pentru că, prin păcatele lui, L-a străpuns pe Domnul care l-a răscumpărat. Dă-mi acea remușcare a sufletului sub care un om ajunge să se gândească mult la Hristos și este împovărat gândindu-se că a dezonorat atât de mult un Mântuitor atât de milostiv. A merge la Muntele Sinai, a auzi Cele 10 Porunci, a privi la Iad, a se gândi la terorile condamnării – toate acestea pot să-i facă pe oameni temători, și să le fie întrucâtva de folos. Dar nicio pocăință nu va dura dacă acel om nu va privi la Calvar mai mult decât la Sinai și nu va vedea în Isus cel sângerând cel mai puternic motiv pentru remușcarea inimii sale. O astfel de pocăință vine din Cer. O astfel de pocăință este implantată în inima omului de Dumnezeu, Duhul Sfânt!

Fragment din cartea Old Paths.