O înțelegere corectă a păcatului

„Păcatul este fărădelege” (Iuda 1:19).

Adevărul simplu este că la rădăcina creștinismului mântuitor stă o înțelegere corectă a păcatului. Fără ea, doctrine precum îndreptățirea, convertirea, sfințirea, sunt doar „cuvinte” și „nume” care nu poartă niciun înțeles. De aceea, primul lucru pe care Dumnezeu îl face atunci când el transformă pe cineva într-o făptură nouă în Hristos, este să trimită lumină în inima acelui om și să-i arate că este un păcătos vinovat. Eu cred că una dintre lipsurile cele mai mari din biserica de astăzi a fost și este o învățătură mai clară, mai deplină, cu privire la păcat.

1. Voi începe subiectul meu prin a da o definiție păcatului. Evident, cu toții suntem familiarizați cu termeni precum „păcat” și „păcătoși”. Adesea vorbim despre „păcat” ca fiind existent în lume, și despre oameni, care comit „păcate”. Dar ce vrem să spunem prin acești termeni și aceste fraze? Știm cu adevărat? Îmi este teamă că există multă confuzie mintală și multă ceață cu referire la acest punct. De aceea, dați-mi voie să încerc, pe cât de scurt este posibil, să aduc un răspuns. Vorbind în general, „păcat înseamnă greșeala și corupția naturii oricărui om care se naște în mod natural din sămânța lui Adam, prin care omul s-a îndepărtat cu totul de neprihănirea inițială și astfel a ajuns înclinat să facă răul în propria sa natură, așa încât firea poftește întotdeauna împotriva Duhului și, de aceea, păcatul este prezent în fiecare persoană care se naște în această lume, meritând mânia și condamnarea lui Dumnezeu”.¹ Păcatul este acea vastă boală morală care afectează întreaga rasă omenească, din orice clasă socială, nume, națiune, popor și limbă – o boală de care nimeni care s-a născut din femeie nu a fost liber, cu excepția unuia, anume a lui Hristos Isus, Domnul.

Mai apoi, aș spune că „păcatul”, vorbind mai particular, constă din a face, a spune, a gândi sau a imagina orice care nu se află în conformitate perfectă cu sensul și Legea lui Dumnezeu. Așa cum spune Scriptura pe scurt, „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Până și cea mai măruntă îndepărtare interioară sau exterioară de la paralelismul matematic absolut cu voia descoperită a lui Dumnezeu și cu caracterul Lui constituie păcat și ne transformă dintr-o dată în vinovați înaintea Lui.

Evident, nu este nevoie să îi spun nimănui care își citește Biblia cu atenție că un om poate încălca Legea lui Dumnezeu în inimă și în gând, chiar dacă actul răutății sale nu este vizibil în exterior. Domnul nostru a arătat clar acest lucru în Predica de pe Munte (Matei 5:21-28). Din nou, nu trebuie să îi spun cititorului atent al Noului Testament că există deopotrivă păcate de omitere și păcate de comitere, și că noi putem păcătui, așa cum cartea de rugăciuni ne amintește pe bună dreptate, „lăsând nefăcute lucrurile pe care ar trebui să le facem”, ca și „făcând lucruri pe care nu ar trebui să le facem”. Cred că este necesar ca, în aceste vremuri, să le amintesc cititorilor mei că un om poate să comită păcat și totuși să fie ignorant față de el, imaginându-se inocent, când, de fapt, el este vinovat. L-am observat pe Domnul nostru afirmând în mod expres că „cine n-a știut-o, și a făcut lucruri vrednice de lovituri”, nu a fost scuzat pe baza ignoranței sale, ci a fost „bătut” sau pedepsit (Luca 12:48). Este bine să ne amintim că, atunci când vom face din cunoașterea și conștiinciozitatea noastră mizerabil de imperfecte măsura păcătoșeniei noastre, ne vom afla pe un teren foarte periculos.

2. În ceea ce privește originea și sursa acestei vaste boli morale, denumită „păcat”, mă tem că gândirea multor pretinși creștini este trist de deficitară și nesănătoasă. Și nu îndrăznesc să trec cu ușurință pe lângă acest lucru. Haideți, așadar, să avem clar fixat în mințile noastre că păcătoșenia omului nu începe din afara lui, ci din interior. Ea nu este rezultatul unei educații rele din copilărie. Nu este culeasă de la tovarăși răi sau de la exemple rele, așa cum susțin unii creștini slabi. Nu! Este o boală de familie, pe care o moștenim cu toții de la primii noștri părinți, Adam și Eva, și cu care ne naștem în această lume. Creați „după chipul lui Dumnezeu”, inocenți și neprihăniți la început, părinții noștri au căzut din neprihănirea originală și au devenit păcătoși corupți moral. Începând din acea zi și până astăzi, toți bărbații și toate femeile se nasc după chipul lui Adam și Eva, oameni căzuți, și moștenesc o inimă și o natură înclinată să facă rău. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume”. „Ce este născut din carne, este carne”. „Eram din fire copii ai mâniei”. „Umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu”. „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile” (Rom. 5:12; Ioan 3:6; Efes. 2:3; Rom. 8:7; Marcu 7:21).

Nici măcar cel mai gingaș copilaș, care a venit pe lume anul acesta și a devenit o rază de lumină a familiei sale, nu este, așa cum mama lui probabil că îl denumește, un mic „îngeraș”, sau un mic „inocent”, ci un mic „păcătos”. Vai! Uitându-te la acel bebeluș care zâmbește și gângurește în leagănul lui, îți dai seama că acea creatură mică poartă în inima sa semințele oricărui fel de răutate! Tot ce trebuie să faci este să îl privești cu atenție, pe măsură ce crește în statură și mintea i se dezvoltă, și în curând vei detecta în el o tendință neîncetată către lucruri rele, și o reținere și împotrivire față de lucrurile bune. Vei vedea în el bulbii și germenii înșelăciunii, ai temperamentului rău, ai egoismului, împotrivirii, lăcomiei, invidiei, geloziei, patimilor care, dacă ar fi lăsate neînfrânate, ar crește cu o rapiditate dureroasă. Cine l-a învățat pe copil aceste lucruri? De unde le-a învățat? Doar Biblia poate răspunde acestor întrebări!

3. În ceea ce privește extinderea acestei vaste boli morale denumită „păcat”, haideți să fim atenți să nu cumva să facem vreo greșeală. Singurul teren sigur de unde putem învăța în legătură cu acest subiect ne este prezentat în Scriptură. „Toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9). Păcatul este o boală care pătrunde și curge prin orice parte a constituției noastre morale și prin orice facultate a minții noastre. Înțelepciunea, simțămintele, puterea rațiunii, voința – toate sunt infectate, mai mult sau mai puțin. Până și conștiința este atât de orbită încât nu mai poate fi considerată un ghid sigur, și este probabil ca ea să-i conducă pe oameni într-o direcție greșită, dacă nu este iluminată de Duhul Sfânt. Pe scurt, „Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos” (Isaia 1:6). Această boală poate să stea ascunsă sub o poleială de curtoazie, politețe, bune maniere sau decor exterior, dar ea este adânc înrădăcinată în constituția noastră, căci, în lucrurile spirituale, omul este totalmente „mort” și nu are nici cunoaștere naturală, nici dragoste sau frică de Dumnezeu. Cele mai bune lucruri ale sale sunt atât de mult întrețesute și amestecate cu corupție, încât prin contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu, ele nu fac altceva decât să aducă și mai mult în relief adevărul și extinderea căderii. Aceeași creatură ar trebui să fie în unele lucruri atât de înaltă și în altele atât de smerită, atât de măreață și totuși atât de măruntă, atât de nobilă și totuși atât de obișnuită, atât de grandioasă în concepția și execuția lucrurilor materiale, și totuși atât de degradată în simțămintele sale… Toată această imagine este un puzzle îngrozitor pentru cei care batjocoresc Cuvântul scris al lui Dumnezeu și ne vorbesc de rău ca și cum am fi închinători la Biblie. Dar acesta este un nod pe care-l putem dezlega cu Biblia în mâini.

Haideți să ne amintim, dincolo de aceasta, că, în orice parte a lumii, avem mărturia faptului că păcatul este o boală universală, a întregii omenirii. Cercetați Globul de la răsărit la apus și de la un pol la celălalt; cercetați fiecare popor din orice colț al pământului; cercetați orice clasă socială din țara noastră, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, priviți la oamenii aflați în orice circumstanță și stare, iar constatarea va fi întotdeauna aceeași. În orice loc, inima omului este în mod natural „nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ier. 17:9). Din partea mea, eu nu cunosc vreo dovadă mai puternică a inspirației divine a cărții Geneza și a relatării mozaice privind originea omului decât puterea, răspândirea și universalitatea păcatului.

4. În ceea ce privește vinovăția, ticăloșia și caracterul ofensator al păcatului înaintea lui Dumnezeu, cuvintele mele vor fi puține. Conform naturii lucrurilor, eu nu cred că omul muritor poate să conștientizeze în vreun fel păcătoșenia peste măsură a păcatului, așa cum este văzută înaintea Aceluia sfânt și perfect cu care avem de-a face. Pe de o parte, Dumnezeu este acea Ființă veșnică în fața căreia îngerii Lui sunt acuzați de „greșeală” și în a cărei privire însăși „cerurile nu sunt curate”. El este Acela care citește gândurile și motivele, și vede faptele, cerând ca adevărul să fie înăuntrul omului (Iov 4:18; 15:15; Ps. 51:6). Pe de altă parte, noi, creaturi sărmane, oarbe, în viață astăzi și morți mâine, născuți în păcat, înconjurați de păcătoși, trăind într-o atmosferă constantă de slăbiciune, infirmitate și imperfecțiune – ne putem forma cele mai neadecvate concepții cu privire la hidoșenia răului. Nu avem nicio capacitate de a conștientiza și nicio măsură pentru a verifica gravitatea păcatului. Dar haideți, în ciuda acestui fapt, să ne stabilim ferm în mințile noastre adevărul că păcatul este lucrul acela abominabil pe care Dumnezeu îl urăște, că Dumnezeu „are ochii așa de curați că nu pot să vadă răul, și nu pot să privească nelegiuirea”, că cea mai măruntă încălcare a Legii lui Dumnezeu ne face „vinovați de toate”, că „sufletul care păcătuiește va muri”, că „plata păcatului este moartea”, că Dumnezeu va „judeca tainele oamenilor”, că există un vierme care nu moare și un foc care nu se va stinge, că „cei răi vor merge în pedeapsa veșnică”, și că „nimic întinat nu va intra [în Cer], nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună” (Ier. 44:4; Hab. 1:13; Iacov 2:10; Ezec. 18:4; Rom. 6:23; 2:16; Marcu 9:44; Ps. 9:17; Matei 25:46; Apoc. 21:27). Acestea sunt fără îndoială cuvinte înfricoșătoare, atunci când vedem că ele sunt scrise în cartea unui Dumnezeu perfect îndurător!

După toate acestea, nicio dovadă privitoare la grozăvia păcatului nu este atât de copleșitoare și incontestabilă cum este crucea și patima Domnului nostru Isus Hristos, și întreaga învățătură cu privire la ispășirea și substituția făcută de El. Groaznic de neagră trebuie să fi fost acea vinovăție pentru care nimic altceva decât sângele Fiului lui Dumnezeu nu a putut să împlinească nevoia de dreptate. Grea trebuie să fi fost povara păcatului omului, ca să Îl facă pe Isus să suspine de durere, să verse stropi de sânge în agonia din Grădina Ghetsimani și să strige pe Golgota, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Nimic, sunt convins, nimic nu ne va uimi atât de mult, atunci când ne vom trezi în ziua învierii, cum va fi priveliștea păcatului și retrospecția nenumăratelor noastre defecte și eșecuri. Nu vom realiza niciodată pe deplin „păcătoșenia păcatului” până nu va veni ceasul când Hristos se va întoarce.

5. Un singur punct îmi mai rămâne de analizat cu privire la subiectul păcatului – înșelăciunea lui. Acesta este un lucru de cea mai mare importanță, și îndrăznesc să cred că el nu primește atenția pe care o merită. Poți vedea această înșelătorie în (1) incredibila înclinație a oamenilor de a privi păcatul într-o lumină mai puțin păcătoasă și mai puțin periculoasă decât este el în înaintea lui Dumnezeu, și în disponibilitatea oamenilor de a-l face mai puțin serios, de a aduce scuze pentru el și de a-i minimiza vinovăția. „Este doar un păcat mic! Dumnezeu este îndurător! Dumnezeu nu este exagerat ca să ia seama la orice greșeală! Am avut un scop bun! Nu putem fi atât de perfecți! N-am rănit pe nimeni prea mult. Nu facem altceva decât fac și alții!” Cine nu este obișnuit cu o astfel de exprimare? Poți să o vezi arătându-se în lungul șir de cuvinte moi și fraze pe care oamenii le-au compus pentru a descrie lucruri pe care Dumnezeu le numește fără ezitare rele și distrugătoare pentru suflet. Ce înseamnă expresii precum „repede”, „la modă”, „sălbatic”, „instabil”, „grăbit”, „liber”? Ele ne arată că oamenii încearcă să se înșele singuri în credința că păcatul nu este atât de păcătos pe cât spune Dumnezeu că este, și că ei nu sunt atât de răi pe cât sunt în realitate. Se poate vedea acest lucru chiar și în tendința credincioșilor de a tolera practici chestionabile în copiii lor, și în a-și pune mâna la ochi cu privire la rezultatul inevitabil al iubirii de bani, al jocului cu ispita și al tolerării unui standard jos al practicării religiei în familie. Mă tem că noi nu conștientizăm suficient subtilitatea extremă a bolii sufletelor noastre. Suntem prea înclinați să uităm că ispita de a păcătui se va înfățișa înaintea noastră rareori în culorile ei adevărate, spunând, „Eu sunt dușmanul tău de moarte, și vreau să îți ruinez sufletul pe vecie în Iad”. O, nu!

Haideți acum să ne așezăm înaintea imaginii păcatului, așa cum ne este zugrăvit în Biblie, și să luăm aminte la cât de vinovați și ticăloși suntem, la ce creaturi corupte suntem cu toții înaintea lui Dumnezeu. Ce nevoie mare avem cu toții de acea întreagă schimbare a inimii denumită regenerare, naștere din nou sau convertire!… Le cer cititorilor mei să observe cât de profund mulțumitori ar trebui să fim pentru glorioasa Evanghelie a harului lui Dumnezeu. Există un remediu revelat pentru nevoia omului, atât de lat, lung și adânc pe cât este boala omului. Nu trebuie să ne fie teamă să privim la păcat și să îi studiem natura, originea, puterea, extinderea și răutatea, atâta vreme cât privim în același timp la medicamentul minunat care ne este oferit prin mântuirea în Isus Hristos.

Fragment din cartea Sfințenia.

Note bibliografice și explicative

(1) Articolul 9 din Cartea pentru Rugăciune Comună a Bisericii Anglicane.