Înțelepciunea lui Dumnezeu în substituția lui Hristos

„…pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10).

Înțelepciunea manifestată în calea mântuirii prin Isus Hristos este mult peste înțelepciunea îngerilor. Aici este menționată ca unul dintre scopurile lui Dumnezeu în revelarea planului mântuirii noastre, așa încât îngerii să o poată vedea și să cunoască măreția înțelepciunii lui Dumnezeu, și ca înțelepciunea divină să fie văzută de îngeri și admirată de ei… Se menționează aici că este vorba despre o înțelepciune pe care ei nu o văzuseră înainte, nici în Dumnezeu, și cu atât mai puțin în ei înșiși.

Acum se poate vedea cât de felurită este înțelepciunea lui Dumnezeu, la patru mii de ani de la Creație. În tot acest timp, îngerii au privit întotdeauna fața lui Dumnezeu și au studiat lucrările creației Lui. Totuși, până în acea zi, ei nu văzuseră nimic asemănător, nu cunoscuseră niciodată înțelepciunea felurită a lui Dumnezeu în felul ei, așa cum o cunosc acum în Biserică!

1. NE VOM UITA ACUM LA ALEGEREA PERSOANEI CARE SĂ FIE RĂSCUMPĂRĂTORUL NOSTRU. Atunci când Dumnezeu a plănuit răscumpărarea omenirii, înțelepciunea Sa măreață s-a arătat prin faptul că El a stabilit ca propriul Său Fiu, singurul Său Fiu să fie Persoana care să ducă acest plan la îndeplinire. Fiul a fost Răscumpărătorul ales de Dumnezeu și, de aceea, El este denumit în Scriptură „Unsul Domnului”. Înțelepciunea folosită în alegerea acestei Persoane ca Răscumpărător este dovedită prin faptul că El este în toate privințele Persoana potrivită pentru această slujire. A fost nevoie ca Persoana desemnată pentru a fi Răscumpărător să fie o Persoană divină. Nimeni nu putea fi suficient pentru această măreață lucrare decât o Persoană divină. Lucrarea aceasta este fără egal, imposibilă pentru orice ființă creată. Însăși natura și situația impune ca Răscumpărătorul păcătoșilor să fie El însuși infinit de sfânt. Nimeni altcineva nu ar fi putut să îndepărteze răutatea infinită a păcatului decât Acela care era infinit separat și contrar păcatului. Hristos este Persoana potrivită în acest sens.

Era necesar de asemenea ca persoana aceasta, pentru a fi suficientă în vederea împlinirii lucrării, să fie o persoană de o demnitate și valoare infinită, pentru ca astfel să fie capabilă să merite binecuvântările infinite. În acest sens, Fiul lui Dumnezeu este o Persoană potrivită. Era necesar ca El să fie o persoană de o putere și înțelepciune infinită, căci această lucrare era atât de dificilă încât necesita așa ceva. Hristos este și în acest sens Persoana potrivită.

În același timp, era necesar ca El să fie o persoană infinit de dragă pentru Dumnezeu Tatăl, așa încât să dea o valoare infinită lucrării Sale înaintea Tatălui și ca dragostea Tatălui față de El să contrabalanseze ofensa și provocarea păcatelor noastre. Și aici Hristos este Persoana potrivită, motiv pentru care El este denumit „cel preaiubit” (Efes. 1:6, lit. ESV), căci El ne-a făcut acceptați în Cel preaiubit.

Era necesar ca această persoană să fie una care să poată acționa în planul de mântuire având propriul drept absolut, una care în ea însăși să nu fie în situația de slujitor sau supus, pentru că, dacă nu ar fi putut acționa în baza dreptului propriu, nu ar fi câștigat nimic. Acela care este slujitor și care nu poate face nimic mai mult decât este obligat să facă, nu poate căpăta niciun merit.

Acela care nu deține ceva pentru care să aibă drept absolut, nu poate plăti niciun preț pentru răscumpărarea altuia. În acest sens, Hristos este Persoana potrivită, căci nimeni nu poate fi potrivit pentru așa ceva decât o Persoană divină. El trebuie să fie o persoană de o dragoste și îndurare infinită, căci nicio altă persoană n-ar putea să împlinească o lucrare atât de dificilă pentru o ființă atât de nevrednică precum omul. Dar și în acest sens Hristos este Persoana potrivită.

Era necesar ca Răscumpărătorul să fie o persoană de o credincioșie perfectă, care să reflecte adevărul neschimbător. Altfel, El n-ar fi fost potrivit să I se încredințeze o lucrare atât de importantă și ca noi să ne punem încrederea în El. Dar și în acest sens Hristos este Persoana potrivită.

Înțelepciunea lui Dumnezeu în alegerea Fiului Său veșnic se dovedește nu doar prin faptul că El este Persoana potrivită, ci și prin aceea că El este singura Persoană potrivită dintre toate cele imaginabile, fie create, fie necreate. Nicio ființă creată – nici om și nici înger – nu era potrivită pentru această lucrare. Aceasta este dovada înțelepciunii divine, prin care vedem că El era Persoana potrivită.

Nimeni nu putea să cunoască acest lucru decât o persoană cu înțelepciune divină. Nimeni altul decât unul cu înțelepciune infinită nu s-ar fi putut gândi la El ca să Îi încredințeze calitatea de Răscumpărător al păcătoșilor. Ca Dumnezeu, El este una dintre Persoanele ofensate prin păcat și împotriva Căruia omul s-a răzvrătit prin păcatul lui. Cine altcineva în afara Dumnezeului infinit de înțelept s-ar fi putut gândi vreodată ca El să fie Răscumpărătorul păcătoșilor, Persoana împotriva Căreia ei au păcătuit, față de care erau vrăjmași și din mâna Căreia meritau pedeapsa infinită? Cine s-ar fi gândit vreodată la El ca la Acela care să-Și îndrepte inima către om și să-Și pună la lucru dragostea și Mila infinită, arătându-Și înțelepciunea, puterea și meritele infinite în răscumpărarea omului?

2. NE VOM ÎNDREPTA PRIVIRILE ACUM CĂTRE SUBSTITUȚIA FĂCUTĂ DE ACEASTĂ PERSOANĂ, LUÂND LOCUL NOSTRU. După alegerea persoanei care să fie Răscumpărătorul nostru, următorul pas în înțelepciunea divină a fost să conceapă calea prin care El să ducă la îndeplinire această lucrare. Dacă Dumnezeu ar fi spus cine să facă această lucrare grea și s-ar fi oprit acolo, nicio creatură nu s-ar fi gândit în ce fel ar fi putut această Persoană să împlinească lucrarea. Dacă Dumnezeu ar fi spus că Fiul Său trebuie să fie Răscumpărătorul, că doar El era persoana potrivită pentru această lucrare și că El era potrivit în orice privință și suficient pentru ea, dar le-ar fi propus oamenilor să conceapă ei o cale prin care această Persoană potrivită și suficientă să realizeze lucrarea – putem foarte bine să concluzionăm că toată înțelepciunea ființelor create ar fi ratat complet să conceapă un plan de mântuire.

Primul lucru care trebuia făcut era ca acest Fiu al lui Dumnezeu să devină Reprezentantul și Garantul nostru, și astfel să fie pus în locul păcătosului, să fie Substitutul lui. Dar cine dintre ființele inteligente create s-ar fi gândit la un astfel de lucru – ca Fiul veșnic și infinit iubit al lui Dumnezeu să fie pus în locul păcătoșilor? Așezarea Lui în locul păcătosului, al răzvrătitului, ca obiect al mâniei lui Dumnezeu? Cine s-ar fi gândit că o Persoană de o glorie infinită îi va reprezenta pe niște viermi păcătoși care s-au făcut pe ei înșiși, prin păcat, infinit de provocatori și abominabili? Iar dacă Fiul lui Dumnezeu Se substituie păcătosului, atunci păcatul acestuia din urmă trebuie plătit de El. Astfel, Răscumpărătorul va lua vina păcătosului asupra Sa. El trebuie să fie supus aceleiași Legi față de care omul era supus, atât în ce privește poruncile cât și în ce privește pedepsele ei. Dar cine s-ar fi gândit la un astfel de lucru în ce-L privește pe Fiul lui Dumnezeu?

3. VOM MERGE MAI DEPARTE ȘI NE VOM UITA LA ÎNTRUPAREA LUI ISUS HRISTOS. Următorul pas al înțelepciunii divine pentru conceperea felului în care Hristos trebuia să împlinească lucrarea de răscumpărare a păcătosului a constat în stabilirea întrupării Sale. Să presupunem că Dumnezeu ar fi revelat față de creație faptul că Persoana aleasă pentru această lucrare era Fiul Său și că El avea să fie Substitutul păcătosului, rânduit pentru a-Și asuma obligațiile și vinovăția acestuia – și că El n-ar mai fi revelat nimic altceva, ci ar fi lăsat restul planului la latitudinea creaturii. Chiar și așa, nu ar fost posibil ca ființele create să își fi putut imagina o modalitate prin care această Persoană să împlinească în realitate lucrarea de răscumpărare. Dacă Fiul lui Dumnezeu Se substituie păcătosului, El ia obligațiile acestuia asupra Sa. De exemplu, El trebuie să Își asume obligația păcătosului de a aduce o ascultare perfectă față de Legea divină. Dar nu era posibil ca o ființă creată să-și fi putut închipui felul în care acest lucru să fie împlinit. Cum era posibil ca o persoană care este Iehova cel veșnic să devină un slujitor, să Se supună Legii și să împlinească ascultarea chiar și față de legile omenești?

Și iarăși, dacă Fiul lui Dumnezeu Se substituie păcătosului, atunci El Își asumă obligația acestuia de a suferi pedeapsa pe care păcatul omului o merita. Cine s-ar fi gândit că acest lucru era posibil? Cum ar fi fost posibil ca o Persoană divină, care este, în esența ei, neschimbătoare și infinit de fericită, să sufere durere și chin? Cum ar putea fi posibil ca El, care este obiectul dragostei infinite a lui Dumnezeu, să sufere mânia Tatălui Său? Nici nu ne putem imagina că înțelepciunea ființelor create ar fi putut vreodată să conceapă o cale de a trece peste aceste dificultăți. Dar înțelepciunea dumnezeiască a găsit această cale, anume prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cine s-ar fi gândit că ar fi fost posibil ca veșnicul Cuvânt al lui Dumnezeu să fie făcut trup, ca El să existe într-o singură Persoană, atât Dumnezeu cât și om? Ce înțelepciune a vreunei ființe create și-ar fi putut imagina aceasta?

Și dacă Dumnezeu le-ar fi revelat oamenilor că este posibil și chiar că acest lucru se va petrece, dar i-ar fi lăsat pe ei să descopere felul în care acest lucru va avea loc, putem foarte bine să ne gândim că oamenii ar fi fost complet confuzi în a concepe o modalitate prin care să unească ființa omenească de Fiul veșnic al lui Dumnezeu, așa încât cele două să fie o singură Persoană, acel Unul care este cu adevărat Om în toate privințele să fie într-adevăr însăși Fiul lui Dumnezeu, Cel care exista cu Dumnezeu din toată veșnicia. Aceasta este, pentru noi, o mare taină. Iată, prin întrupare, o Persoană care este infinită, atotputernică și neschimbătoare devine, într-un sens, un om finit, slab, un om supus neputințelor și suferințelor voastre, dar fără păcat! Marele Dumnezeu, Suveranul cerurilor și al pământului, devine astfel asemenea omului, o bucată de țărână – „eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor” (Psalmul 22:6). Acela care este veșnic și care există prin Sine, prin această uniune cu omul, ajunge și se naște din femeie! Acela care este mărețul Duh de la începuturi Se îmbracă în trup și sânge, ca oricare dintre noi! Cel ce este independent și suficient în Sine vine acum printre noi, având nevoie de hrană și îmbrăcăminte. El s-a făcut sărac și „nu a avut unde să-și plece capul” (cf. Matei 8:20), având nevoie de bunăvoința omului și hrănindu-se din bunătatea lui! Este peste puterea noastră de a concepe cum s-a putut face acest lucru! Pentru noi, acest lucru este cu totul uimitor și tainic, dar nu și pentru înțelepciunea infinită.

4. URMĂTORUL LUCRU PE CARE ÎL VOM ANALIZA ESTE VIAȚA LUI HRISTOS ÎN ACEASTĂ LUME. Înțelepciunea lui Dumnezeu este dovedită prin rânduirea circumstanțelor vieții Sale și prin lucrarea săvârșită în timpul acesteia.

(1) Circumstanțele vieții lui Hristos. Dacă Dumnezeu i-ar fi descoperit omului că Fiul Său se va întrupa și va trăi în această lume într-o natură omenească, dar ar fi lăsat la latitudinea oamenilor să stabilească circumstanțele care să fie cele mai potrivite venirii Persoanei Sale în această lume, înțelepciunea omenească ar fi stabilit că El ar fi trebuit să Își facă apariția în această lume în cea mai magnifică modalitate imaginabilă, însoțită de cele mai deosebite manifestări exterioare ale onoarei, autorității și puterii, cu mult peste ceea ce experimentează oricare dintre regii pământului. Oamenii ar fi hotărât ca Hristos să domnească peste toate popoarele în cea mai măreață splendoare, una nemaiîntâlnită. Așa ar fi hotărât înțelepciunea oamenilor să se petreacă lucrurile, înainte ca Hristos să vină în această lume. Înțelepții, oamenii deosebiți dintre evrei, cărturarii și fariseii, care sunt denumiți „fruntașii veacului” (1 Cor. 2:6-8), se așteptaseră ca Mesia să își facă apariția în acest fel. Dar înțelepciunea lui Dumnezeu a ales cu totul altfel. Ea a ales ca, atunci când Fiul lui Dumnezeu avea să Se facă om, să Își înceapă viața într-un staul, să trăiască mulți ani în obscuritate, într-o familie neînsemnată din această lume și să fie smerit în lucrurile exterioare; ea a ales ca El să fie sărac, să nu aibă unde să Își plece capul, ca El să se hrănească din bunătatea unora dintre ucenicii Lui; a ales ca El să „crească înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat” (Isaia 53:2); a ales ca El să nu „strige, să nu-Și ridice glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe” (Isaia 42:2); a ales că El să vină în Sion într-o modalitate smerită, „smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe” (Zah. 9:9; cf. Matei 21:5); ca El să fie „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53:3).

Dar acum, că hotărârea divină în această privință este cunoscută, putem să concluzionăm în siguranță că aceasta este de departe cea mai potrivită circumstanță și că n-ar fi fost deloc nimerit pentru Dumnezeu ca, atunci când El S-a arătat în trup, să vină cu fală lumească, cu bogăție și grandoare. Nu! Aceste lucruri sunt infinit de mărunte și disprețuite pentru ca Fiul lui Dumnezeu să le aibă ca și cum El le-ar fi prețuit sau le-ar fi dorit. Dacă oamenilor li s-ar fi propus această cale, a umilinței, ei ar fi fost gata să o condamne drept nebunească și foarte nepotrivită pentru Fiul lui Dumnezeu. Dar „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” (1 Cor. 1:25). Dumnezeu nu s-a uitat în niciun fel la înțelepciunea acestei lumi și la prinții ei (1 Cor. 2:6). Apărând înaintea oamenilor într-o situație smerită, Hristos Și-a arătat pe deplin disprețul față de orice bogăție sau slavă lumească, și ne-a învățat și pe noi să le disprețuim. Dacă este potrivit ca oamenii să le disprețuiască, cu cât mai potrivit pentru Fiul lui Dumnezeu! Astfel, prin aceasta, Hristos ne-a învățat să fim smeriți cu inima. Dacă Cel care a fost infinit mai presus și mai măreț decât oamenii, a venit totuși în lumea aceasta într-o stare atât de smerită, cât de smeriți ar trebui să fim noi, care suntem cu adevărat atât de ticăloși!

(2) Înțelepciunea lui Dumnezeu se dovedește prin lucrarea lui Hristos din această viață. În mod deosebit, ea se dovedește prin faptul că El a ascultat perfect de Legea lui Dumnezeu, fiind supus unor mari ispitiri; ea se dovedește prin faptul că El a avut de dus bătălii și a biruit pentru noi pe calea ascultării, învingând puterile pământului și ale Iadului; prin faptul că El S-a supus nu doar legii morale, ci și celei ceremoniale, acel jug greu al robiei. Hristos Și-a împlinit lucrarea publică oferindu-ne învățăturile și călăuzirea Sa divină. Înțelepciunea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că ne-a trimis pe Acel singurul care să fie Profetul și Învățătorul nostru, care este o Persoană divină – pe Acela care este înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și care era din veșnicie la sânul Tatălui. Cuvântul Lui este de o autoritate și greutate mai mare decât dacă ar fi fost transmis prin gura unui profet obișnuit. Cât de înțelept a rânduit El ca în aceeași Persoană să fie trimis Învățătorul și Răscumpărătorul nostru, pentru ca, în slujirile și calitatea Sa de Răscumpărător, învățăturile Sale să fie cu atât mai dulci și mai dragi sufletelor noastre. Este adevărat că, atunci când cineva drag ne aduce învățătură, suntem mult mai înclinați să luăm aminte. Dragostea noastră față de acea persoană ne face să găsim încântare în cuvintele ei.

De aceea, vedem cum, cu înțelepciune, Dumnezeu a rânduit ca Cel ce ne-a făcut atât de mult bine să ne fie drag și în același timp să fie Marele nostru Profet, care să ne dea învățăturile dumnezeiești.

5. URMĂTORUL LUCRU PE CARE ÎL VOM ANALIZA ESTE MOARTEA LUI HRISTOS. Aceasta este mijlocul mântuirii sărmanilor păcătoși, lucrul pe care nimeni altcineva decât înțelepciunea divină ar fi putut să îl conceapă. Atunci când moartea lui Hristos a fost revelată, fără îndoială că a fost o mare surpriză pentru toate oștirile cerului, care nu vor înceta niciodată să se minuneze de planul lui Dumnezeu. Cât de uluitor este ca o Persoană veșnic binecuvântată, infinit de fericită în esența ei, să trebuiască să suporte cele mai mari suferințe care au fost îndurate vreodată pe pământ! Ca Persoana care este Domnul și Judecătorul suprem al lumii să fie judecată, să Se înfățișeze înaintea scaunului de judecată al unor viermi muritori, și apoi să fie condamnată! Ca Persoana care este Dumnezeul cel viu și Izvorul vieții să fie dată morții! Ca Persoana care a creat lumea și care le dă viață tuturor creaturilor Sale să fie omorâtă de chiar creaturile Lui! Ca Persoana de o maiestate și glorie infinită – și astfel obiectul dragostei, laudelor și adorației îngerilor – să trebuiască să fie batjocorită și scuipată de către cei mai ticăloși oameni. Ca o Persoană infinit de bună, însăși dragostea, să trebuiască să sufere cea mai mare cruzime. Ca o Persoană ce este iubită într-un mod infinit de către Tatăl să trebuiască să fie obiectul suferinței de nedescris sub mânia propriului Tată. Ca Acela care este Împăratul cerurilor, care face din acestea tronul Său și din pământ așternutul picioarelor Sale, să trebuiască să fie îngropat în închisoarea mormântului. Cât de uimitor este acest lucru! Și totuși aceasta este calea pe care înțelepciunea lui Dumnezeu a stabilit-o drept modalitatea prin care păcătoșii să fie mântuiți, și care să nu fie deloc nepotrivită, nici dezonorantă pentru Hristos.

6. ULTIMUL LUCRU SĂVÂRȘIT PENTRU OBȚINEREA MÂNTUIRII PENTRU PĂCĂTOȘI CONSTĂ DIN ÎNĂLȚAREA LUI HRISTOS. Înțelepciunea lui Dumnezeu a văzut necesar, sau foarte potrivit, ca aceeași Persoană care a murit pe cruce să stea la dreapta Sa, pe propriul Său tron, în calitate de Stăpân suprem al lumii și să aibă la dispoziție în mod absolut toate lucrurile cu privire la mântuirea omului, iar în final să fie Judecătorul lumii. Acest lucru era necesar pentru ca aceeași Persoană care a obținut mântuirea pentru oameni să aibă dreptul de a o da acestora. Dumnezeu a văzut potrivit ca toate lucrurile care privesc ființa căzută să fie împlinite nu pe calea trecerii cu vederea, ci printr-un Mijlocitor. Iată lucrul care este extrem de valoros pentru întărirea credinței și pentru mângâierea sfinților: Cel care a îndurat atât de mult pentru a obține mântuirea lor, a primit toate lucrurile din cer și de pe pământ; El le dă viața veșnică acelora pentru care a obținut-o. Aceeași Persoană care i-a iubit atât de mult încât Și-a dat prețiosul sânge pentru ei va fi și Judecătorul lor final.

De aceea, iată un alt lucru care ne umple de uimire: anume că Cel ce a fost deopotrivă om și Dumnezeu, care a fost slujitor și a murit ca un răufăcător, a fost făcut Domnul suveran peste cer și pământ, peste îngeri și oameni, Stăpân absolut și Dătător al vieții și morții veșnice, Judecător suprem al tuturor ființelor inteligente, Acela care a primit toată puterea de stăpânire de la Dumnezeu Tatăl – și acestea nu doar ca Dumnezeu, nici doar ca Om, ci în calitate de Dumnezeu-Om.

Este un lucru minunat ca o Persoană cu adevărat divină să fie smerită așa încât să devină un slujitor și să sufere ca un răufăcător. La fel de uimitor este că Acela care este Dumnezeu-Om, nu doar om, să fie înălțat dându-I-se puterea și onoarea marelui Dumnezeu al cerurilor și pământului. Iată ce lucruri minunate a conceput și împlinit înțelepciunea divină spre mântuirea noastră.

---

Fragment din „The Wisdom of God Displayed in the Way of Salvation”, în The Works of Jonathan Edwards, Vol. 2, retipărit de The Banner of Truth Trust.