Cum este restaurată adevărata bărbăție

Pentru a-l ajuta pe căutător să găsească credința adevărată în Hristos, i-aș reaminti de lucrarea Lui în locul păcătoșilor. „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiți” (Rom. 5:6). „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Petru 2:24). „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18).

Privește în special la această afirmație a Scripturii: „Prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:5). Aici, Dumnezeu tratează păcatul ca pe o boală și pune înaintea noastră remediul costisitor pe care El l-a oferit.

Îți cer să mă însoțești cu seriozitate în gândurile tale vreme de câteva minute, timp în care voi aduce înaintea ta „rănile” Domnului nostru Isus Hristos. Domnul a hotărât să ne restaureze și, de aceea, El L-a trimis pe singurul Său Fiu, „Dumnezeu din Dumnezeu”, pentru ca El să Se coboare în această lume, să ia asupra Sa natura noastră astfel încât să împlinească răscumpărarea noastră. El a trăit ca un om printre oameni și, la vremea rânduită, după mai bine de 30 de ani de ascultare, a sosit momentul când El a făcut față de noi cel mai mare act de bunătate, anume S-a așezat în locul nostru și a purtat „pedeapsa, care ne dă pacea” (Isaia 53:5). El a mers la Ghetsimani și acolo, când a gustat pentru prima dată cupa noastră amară, stropi mari de sânge și-au făcut apariția pe fruntea Lui. A mers apoi înaintea lui Pilat și la scaunul de judecată al lui Irod, și acolo a îndurat batjocura și suferința în locul nostru. În ultimă instanță, ei L-au țintuit pe cruce și L-au lăsat acolo să moară – să moară în locul nostru.

Cuvântul „răni” este folosit pentru a ilustra suferințele Lui, atât suferințele trupului, cât și cele ale sufletului. Hristos a fost făcut în întregime o jertfă pentru noi, căci întreaga Lui umanitate a suferit. În privința trupului Său, El a suferit o întristare alături de cea a minții, care nu poate fi descrisă vreodată. La începutul suferințelor Lui, când a suferit cu atâta compasiune în locul nostru, El era în agonie și, în această stare trupească, stropi de sânge s-au scurs de pe fruntea Lui și au căzut pe pământ.

Este o situație foarte rară când un om să transpire sânge. Au existat una sau două circumstanțe de acest fel, dar ele au fost urmate de o moarte aproape imediată. Dar Mântuitorul nostru a trăit – a trăit după o agonie care, pentru oricine altcineva, s-ar fi dovedit fatală. Înainte de a-Și putea curăța fața de acest sânge, oamenii L-au luat în grabă ducându-L înaintea marelui preot. În toiul nopții, ei L-au legat și L-au târât după ei. L-au dus apoi înaintea lui Pilat și a lui Irod. Aceștia L-au bătut, iar soldații lor L-au scuipat în față, s-au purtat cu El cu violență și pe cap I-au pus o coroană de spini.

Bătaia romanilor este unul dintre cele mai groaznice moduri de tortură care pot fi folosite. În trecut, în armata britanică, era groaznic ca „pisica” – un bici groaznic – să fie folosită asupra unui soldat: era o modalitate brutală de tortură. Dar, pentru romani, cruzimea era atât de naturală încât până și cele mai obișnuite pedepse erau mai mult decât brutale. Biciul roman se spune că era făcut din fâșii de piele de vită, înnodate din loc în loc, iar de aceste noduri erau legate copite de oi și bucăți de oase, așa încât, atunci când lovitura de bici cădea pe spatele gol, „plugarii… au tras brazde lungi” (Ps. 129:3). Mântuitorul nostru a fost chemat să suporte durerea crudă a biciului roman, și asta nu ca pe un obiectiv al pedepsirii Sale, ci doar ca pe o prefață a răstignirii. La aceasta, persecutorii au adăugat bătăi grele, părul smuls și altele, căci nu L-au scutit de nicio formă a suferinței.

În ciuda slăbiciunii trupului Său, prin post și sângerare, ei totuși L-au obligat să-Și ducă crucea până când, pentru ca victima lor să nu moară pe drum, au forțat pe altcineva să I-o poarte. L-au lovit, L-au pus jos și L-au țintuit pe lemn. I-au străpuns mâinile și picioarele. L-au înălțat apoi pe cruce, și au izbit-o în pământ, așa încât toate membrele Lui au fost dislocate, așa cum spune plângerea din Psalmul 22: „Am ajuns ca apa, care se scurge, și toate oasele mi se despart” (Ps. 22:14a).

El a stat acolo agățat pe lemnul crucii, sub soarele arzător, până când febra I-a topit puterea și a spus: „Am ajuns ca apa, care se scurge, și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara, și se topește înlăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții” (Ps. 22:14-15). Acolo a stat El, o priveliște pentru Dumnezeu și oameni. Greutatea trupului Său s-a susținut în picioarele Sale până când cuiele au trecut prin nervii și mușchii Lui. Atunci greutatea durerii a început să stea în mâini, și astfel a zdrobit și acele părți sensibile ale trupului Său. Până și o rană măruntă în mână poate să dea naștere tetanosului. Dar cât de groaznic trebuie să fi fost chinul cauzat de acel fier care a zdrobit părțile delicate ale mâinilor și picioarelor Lui!

Astfel, I-au torturat ființa cu tot felul de dureri trupești. În toată această vreme, vrăjmașii Lui s-au strâns în jurul Său, arătând cu degetul în batjocură și scuipând din gurile lor ofense și jigniri, glumind la auzul rugăciunilor Lui și jubilând la vederea suferințelor Sale. El a strigat, „Mi-e sete” (Ioan 19:28), și ei I-au dat oțet amestecat cu vin. După câtva timp, El a spus, „S-a isprăvit” (Ioan 19:30). Astfel, El îndurase complet întristarea rânduită și plătise pe deplin prețul pentru dreptatea divină. Doar atunci Și-a dat El sufletul.

Oamenii sfinți din vechime au vorbit mult și într-un fel deosebit despre suferințele trupești ale Domnului nostru, și n-am nicio ezitare să fac același lucru, cu credința că păcătoșii, cutremurându-se, pot vedea mântuirea în aceste suferințe dureroase ale Răscumpărătorului. A descrie suferințele trupești ale Domnului nostru nu este un lucru ușor, și recunosc că am eșuat în această privință.

Dar suferințele sufletului Său, care au fost sufletul suferințelor Lui – cine le poate înțelege vreodată, și cu atât mai mult să le și descrie? De la bun început v-am spus că El a vărsat stropi de sânge. Aceasta era inima Lui care revărsa în exterior sânge, expresia întristării groaznice a Duhului din El. Iată, El a spus, „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38). Trădarea lui Iuda și părăsirea de către cei doisprezece L-au întristat pe Domnul nostru, dar greutatea păcatului nostru era presiunea reală de pe inima Lui. Vinovăția noastră L-a forțat să verse sânge, semnul vieții Sale. Nicio limbă nu poate povesti agonia Lui atunci când era în așteptarea patimilor Sale – suferința Sa de pe cruce.

Atunci când a fost țintuit pe cruce, El a îndurat ceea ce niciun martir nu a suferit vreodată. Atunci când au murit, martirii au fost astfel susținuți de Dumnezeu încât ei s-au bucurat chiar și în decursul experimentării durerilor lor. Dar Mântuitorul nostru a fost abandonat de Tatăl până acolo încât a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Acela a fost strigătul cel mai amar dintre toate, cea mai adâncă durere a întristării Sale inimaginabile.

Totuși, a fost necesar ca El să fie abandonat, pentru că Dumnezeu trebuia să-Și întoarcă spatele față de păcat, și astfel Și-a întors spatele și față de Mântuitorul, care a fost făcut păcat pentru noi. Sufletul marelui Substitut a suferit o oroare a ticăloșiei în locul acelei orori a Iadului, în care păcătoșii ar fi fost cufundați dacă El nu ar fi luat păcatul lor asupra Sa și dacă nu ar fi fost făcut blestem pentru ei. Este scris, „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” (Gal. 3:13), dar cine cunoaște oare ce înseamnă cu adevărat acel blestem?

Remediul pentru păcatul meu și al tău se găsește în suferințele substitutive ale Domnului Isus Hristos, și doar în ele. Aceste „răni” ale Domnului au fost făcute în locul nostru. Dacă întrebarea ta este, „Mai există ceva pe care noi trebuie să îl facem pentru a îndepărta vinovăția păcatului?”, răspunsul meu este acesta: nimic, nimic ceea ce tu ai putea face. Prin rănile lui Isus Hristos suntem vindecați. El a îndurat toate aceste răni și nu a lăsat niciuna pentru noi.

„Dar nu trebuie să credem în El?” Da, evident. Dacă ți-aș spune că un anumit unguent vindecă, nu aș nega faptul că ai nevoie de un bandaj cu care să aplici acel unguent pe rană. Credința este bandajul care lipește plasturele împăcării în Hristos peste rana păcatului nostru. Nu bandajul vindecă, ci vindecarea este făcută de unguent. Tot așa, nu credința vindecă, ci lucrarea de ispășire făcută de Hristos.

„Dar trebuie să ne pocăim”, strigă un altul. Evident că trebuie, și ne vom pocăi, pentru că pocăința este primul semn al vindecării. Dar rănile Mântuitorului ne vindecă, nu pocăința noastră. Aceste răni, atunci când sunt aplicate inimii, produc în noi pocăința: noi urâm păcatul, pentru că L-a făcut Hristos să sufere.

Atunci când îți pui în mod autentic credința în Isus Hristos, care a suferit pentru tine, descoperi că Dumnezeu nu te va mai pedepsi niciodată pentru aceleași păcate pentru care Fiul Său a murit. Dreptatea lui Dumnezeu nu va permite să vadă datoria plătită, mai întâi de Garant (Domnul Isus) și apoi de datornic, adică tu. Dreptatea nu poate cere plata de două ori. Dacă Garantul însângerat a purtat vinovăția mea, atunci eu nu o mai pot purta. Când am acceptat că Hristos Isus a suferit pentru mine, am acceptat o eliberare completă de datoria pe care o aveam față de dreptatea lui Dumnezeu. Am fost condamnat în Hristos și, de aceea, pentru mine nu mai există nicio condamnare. Acesta este fundamentul siguranței păcătosului care crede. El trăiește pentru că Mântuitorul a murit în locul lui și este primit înaintea lui Dumnezeu pentru că Hristos este acceptat. Omul pentru care Isus este un substitut acceptat poate pleca liber; nimeni nu se mai poate atinge de el. Este eliberat.

O, drag cititor, Îl vei avea pe Isus Hristos ca Substitut al tău? Dacă Îl ai deja, atunci ești liber. „Oricine crede în El, nu este judecat” (Ioan 3:18). Astfel, „prin rănile Lui suntem vindecați” (Isaia 53:5).

Fragment din cartea Around the Wicket Gate, disponibilă în limba română la Editura Magna Gratia.