Omenirea și chestiunea morții

„Toți cei ce mă urăsc pe mine, iubesc moartea” (Prov. 8:36).

Trist este că, întrucât toți oamenii fără excepție sunt păcătoși, cel mai fundamental factor în înțelegerea antropologiei ^[1] este factorul Thanatos. Cu implicațiile non-freudiene complete,^[2] sindromul Thanatos este pur și simplu înclinația păcătoasă naturală către moarte și pângărire. Toți oamenii au îmbrățișat moartea într-un fel morbid (Rom. 5:12).

La Cădere, omenirea a fost dintr-o dată destinată morții (Ier. 15:2). În acel moment, noi toți am fost legați într-un legământ cu moartea (Isaia 28:15). Scriptura ne spune: „Multe căi îi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Prov. 14:12; 16:25).

Fie că știm sau nu, noi am ales moartea (Ier. 8:3). Ea a devenit păstorul nostru (Ps. 49:14). Mințile noastre sunt ațintite asupra ei (Rom. 8:6), inimile noastre o caută (Prov. 21:6), iar trupul nostru este stăpânit de ea (Rom. 8:2). Noi dansăm după cadența ei (Prov. 2:18) și ne coborâm în cămările ei (Prov. 7:27).

Realitatea este că „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23) și că „toți au păcătuit” (Rom. 3:23). „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să Îl caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor” (Rom. 3:10-18). Iar toți aceia care Îl urăsc pe Dumnezeu iubesc moartea (Prov. 8:36).

Nu este de mirare că avortul, infanticidul, crima și abandonul au fost întotdeauna o parte normală și naturală din relațiile interumane. De la începutul lumii, oamenii au conceput maniere tot mai ingenioase de a-și satisface patimile lor decăzute. Iar uciderea de copii a fost mereu printre primele dintre acestea.

În esență, aproape fiecare societate antică a fost pătată de sângele copiilor nevinovați. Pruncii nedoriți din Roma antică erau abandonați în afara zidurilor cetății, ca să moară acolo fiind expuși vremii sau atacurilor fiarelor sălbatice . Grecii deseori le dădeau femeilor însărcinate doze concentrate de ierburi sau medicamente abortive.^[3] Persanii au dezvoltat proceduri foarte sofisticate de chiuretaj. Femeile din China își legau funii strânse în jurul pântecelor lor, pe care le strângeau atât de tare, încât fie induceau avortul, fie cădeau în inconștiență. Hindușii și arabii din antichitate preparau contraceptive chimice… Canaaniții primitivi își aruncau copiii în flăcări ca jertfă adusă zeului lor Moloh. Polinezienii își supuneau femeile însărcinate la torturi groaznice, bătându-le abdomenul cu pietre mari sau punând pe acestea grămezi de cărbuni încinși. Femeile japoneze erau puse să stea deasupra unor vase în care erau fierte amestecuri de plante paricide.^[4] Egiptenii îi distrugeau pe copiii nedoriți prin ruperea în bucăți a trupurilor acestora imediat după naștere. Colagenul lor ^[5] era recoltat în cadrul unui ritual pentru producerea de creme cosmetice.

Niciuna dintre marile minți ale lumii antice – de la Platon și Aristotel la Seneca și Quintilian, de la Pitagora și Aristofan la Liviu și Cicero, de la Herodot și Tucidide la Plutarh și Euripide – nu a vorbit puțin despre uciderea copiilor în orice fel, dar în fapt, majoritatea dintre ei au recomandat-o. Ei au discutat cu mândrie despre diversele ei metode și proceduri, și au dezbătut ramificațiile ei legale diverse. Ei s-au bucurat de uciderea vieții de parcă ar fi fost un joc de zaruri . Avortul, infanticidul, abandonul și crima făceau atât de mult parte din societatea omenească încât ele erau principalul laitmotiv^[6] din tradițiile, basmele, povestirile, fabulele și legendele populare.

De exemplu, întemeierea Romei se presupune că a fost rezultatul fericit al abandonării de copii [Romulus și Remus]… Se presupune că Oedip a fost un copil abandonat, găsit și crescut de un păstor, ajungând ulterior o personalitate antică. Conform tradiției, Ion, monarh eponim ^[7] în Grecia antică, a supraviețuit miraculos unui avort. Cir, fondatorul Imperiului Persan, se pare că a fost supraviețuitorul fericit al unui infanticid. Conform legendei lui Homer, Paris, ale cărei indiscreții amoroase au dat naștere Războiului Troian, a fost și ea victima abandonării în pruncie. Telephus, rege al Mysiei în Grecia, și Habius, conducător al tribului cuneților din Spania, a fost abandonat în aer liber pe când era copil, conform basmelor populare. Jupiter, principalul zeu din panteonul olimpic, a fost el însuși abandonat în pruncie. La rândul lui, Jupiter i-a abandonat pe cei doi fii gemeni ai lui, Zethus și Amphion. Tot astfel, alte mituri au spus că Poseidon, Aesculapius, Hephaistos, Attis și Cybele au fost toți abandonați ca să moară.

Întrucât ei au fost pângăriți de minionii ^[8] păcatului și morții, era la fel de natural pe cât vine ploaia de primăvară ca bărbații și femeile din antichitate să își ucidă copiii. Era la fel de instinctual ca recolta de toamnă că ei își sabotau propriii urmași. Ei n-au considerat niciodată că ar fi fost ceva foarte crud să se lipsească de rodul propriilor pântece. Era ceva întrețesut în ființa culturii lor. Ei credeau că aceasta era un gest complet justificabil. Ei credeau că era un lucru just, bun și drept.

Dar ei greșeau. Greșeau mortal.

Viața este darul lui Dumnezeu. Ea este zestrea Lui bună dată lumii create. Ea decurge din rodnicia generativă. Pământul este literalmente plin de viață (Gen. 1:20; Lev. 11:10; 22:5; Deut. 14:9). Iar ceea ce încununează cu strălucire această lume plină de viață este omul (Gen. 1:26-30; Ps. 8:1-9). A încălca sanctitatea acestei înzestrări minunate este o palmă peste fața a tot ceea ce este sfânt, drept și adevărat (Ier. 8:1-17; Rom. 8:6). A încălca sanctitatea vieții înseamnă să invităm judecata, pedeapsa și anatema (Deut. 30:19-20). Înseamnă să chemăm asupra noastră devastarea, imprecația ^[9] și pierzarea (Ier. 21:8-10). Apostolul Pavel ne spune: „Nu vă înșelați: ‚Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit’. Ce seamănă omul, aceea va și secera” (Gal. 6:7).

Dar Domnul Dumnezeu, care este Dătătorul vieții (F.A. 17:25), Izvorul vieții (Ps. 36:9), Apărătorul vieții (Ps. 27:1), Domnul vieții (F.A. 3:15) și Restauratorul vieții (Rut 4:15), nu i-a lăsat pe oameni să se descurce deznădăjduit în cârjele păcatului și morții. El nu doar că ne-a trimis mesajul vieții (F.A. 5:20) și cuvintele vieții (Ioan 6:68), ci ne-a trimis și lumina vieții (Ioan 8:12). El ne-a trimis pe singurul Lui Fiu, viața lumii (Ioan 6:51), ca să zdrobească legăturile morții (1 Cor. 15:54-56)… „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16)… În Hristos, Dumnezeu ne-a dat oportunitatea de a alege între viața rodnică și plină de vitalitate, pe de o parte, și moartea pustie și săracă, pe de altă parte (Deut. 30:19).

Fără Hristos, este imposibil să scăpăm de capcanele păcatului și ale morții (Col. 2:13). Pe de o parte, „dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Toți cei ce Îl urăsc pe Hristos „iubesc moartea” (Prov. 8:36), în timp ce toți cei ce Îl primesc pe Hristos sunt făcuți aroma suavă a vieții (2 Cor. 2:16).

Implicația este clară: mișcarea pro-life și credința creștină sunt sinonime.^[10] Unde există una, va exista și cealaltă, căci nu putem avea una fără cealaltă. Mai mult, conflictul principal din istorie a fost și va fi întotdeauna lupta pentru viață a bisericii împotriva înclinațiilor naturale ale oamenilor de pretutindeni.Concluzie: moartea își întinde umbra ei neagră asupra tuturor relațiilor dintre oameni. Din cauza păcatului, toți oamenii flirtează și cedează cu nerușinare în fața sceptrului ei. Trist este că o astfel de îndrăzneală a condus la cele mai grotești dorințe imaginabile: măcelărirea copiilor nevinovați. Orbiți de lumina venită de la îngerul de lumină ticălos și prefăcut (2 Cor. 11:14), oamenii stau paralizați și vrăjiți de el. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că există o cale de scăpare din aceste legături ale pierzării. Există nădejde în Hristos. În El este viața, atât cea trecătoare cât și cea veșnică. În El este libertate și dreptate. În El găsim un antidot față de factorul Thanatos. În El și doar în El avem un răspuns la dilema de veacuri a dominației morții.

Fragment din Third Time Around: The History of the Pro-Life Movement from the First Century to the Present, Wolgemuth & Hyatt, Publishers, Inc.

[1] antropologia – studiul omului.

[2] implicații non-freudiene – thanatos în teoriile lui Sigmund Freud (1856-1939) constau din tendința omului către auto-distrugere. Ideea autorului este că sindromul Thanatos la care se referă nu este al lui Freud, ci este revelația depravării radicale a omului prezentată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu.

[3] abortive – droguri sau alte substanțe care cauzează avortul.

[4] paricide – amestecuri de plante folosite pentru a omorî pe cineva, în acest caz pruncii nenăscuți.

[5] colagen – proteină prezentă sub formă de fibre care intră în compoziția oaselor, tendoanelor și a altor țesuturi de legătură din trupul uman, care dă naștere gelatinei când sunt supuse fierberii.

[6] laitmotiv – temă recurentă.

[7] eponim – persoană care dă numele unei regiuni; de ex. Ion a întemeiat dinastia și tribul Ionienilor, un trib de seamă al Greciei.

[8] minioni – slujitori.

[9] imprecație – blestem.

[10] Acest lucru nu înseamnă că oricine este pro-life este și un creștin autentic.