Biblia și sanctitatea vieții

În termeni biblici, sanctitatea ^[1] vieții umane este înrădăcinată și întemeiată pe creație. Omul nu este tratat ca un accident cosmic, ci ca produsul unei lucrări de creație atent înfăptuită de un Dumnezeu veșnic. Demnitatea umană este derivată din Dumnezeu. Omului, ca ființă creată finită, dependentă, condiționată, îi este atribuită o valoare înaltă de către Creatorul lui.

Relatarea creației din cartea Geneza ne oferă cadrul teologic pentru demnitatea omului: „Apoi Dumnezeu a zis: ‚Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ’. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Gen. 1:26-27). Creația după chipul lui Dumnezeu este ceea ce îi separă pe oameni de toate celelalte viețuitoare. Amprenta chipului și a asemănării cu Dumnezeu face legătura într-un fel unic între Dumnezeu și omenire. Deși nu există niciun temei biblic ca să îl tratăm pe om ca și cum ar fi ca Dumnezeu, această relație unică cu Creatorul are atribuită o demnitate înaltă. S-a sugerat deseori că oricare ar fi demnitatea dată omenirii prin creație, ea a fost ștearsă sau anulată prin Cădere. Întrucât răul pătează chipul ființelor omenești, oare chipul original rămâne intact? Din cauza Căderii, ceva profund a pângărit măreția omului. De aceea, trebuie acum să facem deosebirea între chipul lui Dumnezeu în sensul lui mai larg și în cel mai restrâns.

În sensul mai restrâns, chipul lui Dumnezeu are de-a face cu capacitatea etică și comportamentală a omului. În creație, omul a primit abilitatea și responsabilitatea de a oglindi și reflecta caracterul sfânt al lui Dumnezeu. De la Cădere încoace, oglinda a fost împroșcată de murdăria păcatului. Noi ne-am pierdut capacitatea de a atinge perfecțiunea morală, dar nu ne-am pierdut umanitatea odată cu această pierdere etică. Omul nu mai poate fi pur, dar el rămâne uman. Atât timp cât suntem încă umani, păstrăm în noi chipul lui Dumnezeu într-un sens mai larg. Noi încă suntem făpturi valoroase. Se poate să nu mai fim vrednici de asta, dar încă avem o valoare. Acesta este mesajul biblic răsunător al răscumpărării. Ființele pe care Dumnezeu le-a creat sunt aceleași ființe pe care El este determinat să le răscumpere.

Întrucât creștinii vorbesc neobosit despre păcatul omului, oare vor ei să spună că au o perspectivă asupra umanității care s-a diminuat? Într-adevăr, ei au o imagine diminuată asupra virtuții umane, dar nu și asupra valorii sau importanței omului. Tocmai datorită faptului că Biblia are o perspectivă atât de înaltă asupra demnității umane, creștinii tratează păcatul omului cu atâta seriozitate. Dacă un șobolan îi fură hrana unui alt șobolan, noi nu suntem scandalizați din punct de vedere moral. Dar dacă un om îi fură hrana unui alt om, acest lucru ne preocupă pe bună dreptate. Perspectiva biblică indică faptul că furtul de către oameni este mai grav decât furtul de către șobolani, pentru că oamenii sunt ființe de un nivel mult mai înalt. Așa cum indica psalmistul, noi suntem creați „cu puțin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8:5, lit. KJV). Această poziție valorică este înrădăcinată adânc în umanitatea noastră. De exemplu, când președintele Statelor Unite este ucis, noi nu ne referim la fapta respectivă doar ca la omucidere sau crimă, ci pentru ea avem un cuvânt special: asasinare.

În timp ce erau date știrile despre asasinarea președintelui Kennedy,^[2] reporterii păreau să își găsească greu cuvinte suficient de puternice ca să exprime revolta lor. Ei vorbeau despre asasinare ca fiind „diabolică”, „ticăloasă”, „inumană” și alți astfel de termeni. M-am întrebat în acea perioadă ce anume făcea atât de dificil ca ei să descrie crima lui Kennedy doar ca pe o situație în care o ființă umană a ucis o altă ființă umană. Nu doar un diavol sau un maniac poate să comită crimă. Când cineva ucide o altă persoană, el nu este instantaneu lipsit de umanitate. Lee Harvey Oswald ^[3] a fost o ființă umană când a apăsat pe trăgaci în Dallas. Înseamnă asta, așadar, că în ierarhia valorii, președintele Kennedy avea mai multă demnitate umană decât ofițerul Tippet,^[4] care a fost ucis în aceeași zi, în același oraș și de același om? Nicidecum! Uciderea ofițerului Tippet a fost la fel de mult un atac la demnitatea lui pe cât a fost uciderea lui Kennedy. Fiecare dintre ei era o persoană umană. Fiecare avea valoare și demnitate personală. Persoana lui Kennedy nu era mai încărcată de demnitate decât persoana lui Tippet. Ceea ce a făcut revolta să fie mai mare legat de moartea lui Kennedy decât de moartea lui Tippet a fost poziția publică ocupată de Kennedy. El era președintele Statelor Unite. El era publica persona^[5] supremă din țara noastră. Printr-un raționament similar, o ofensă împotriva unui om este mai revoltătoare decât una împotriva unui șobolan. Atât șobolanul cât și omul sunt ființe create de Dumnezeu. Dar „locul” ocupat de o persoană este considerabil mai înalt decât „locul” ocupat de un șobolan. Omul – nu șobolanul – a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Omului i s-a dat rolul de stăpânitor peste Pământ. Omul, nu șobolanul, este vice-recent al lui Dumnezeu peste creație. Dar pedeapsa capitală încalcă sanctitatea vieții? Principiul demnității speciale a omului își găsește ecou mai târziu în Geneza, prin instituirea pedepsei capitale: „Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui” (Gen. 9:6). Acest pasaj nu este o profeție. El nu spune doar că cei ce scot sabia, de sabie vor muri. Nu, ci pasajul acesta este un mandat divin pentru pedeapsa capitală în cazurile de crimă. Lucrul semnificativ este că temeiul moral al pedepsei capitale statuat în Geneza este sanctitatea vieții.

Etica biblică este aceasta: întrucât omul este înzestrat cu chipul lui Dumnezeu, viața lui este atât de sacră, încât orice distrugere a ei făcută cu răutate trebuie pedepsită cu execuția. Observați că acest verset sugerează că Dumnezeu consideră un atac la viața omului ca fiind un atac la El însuși. A ucide o persoană înseamnă să ataci pe cineva care este purtător al chipului lui Dumnezeu. Dumnezeu tratează omuciderea ca o încercare implicită de a-L ucide pe Dumnezeu. Sanctitatea vieții este întărită și reafirmată în Cele Zece Porunci, unde citim: „Să nu ucizi” (Exod 20:13). Interdicția biblică legată de crimă este cunoscută pe larg în societatea noastră. La ea se face un apel frecvent ca la un temei moral împotriva pedepsei capitale. Când statul Pennsylvania a votat pentru reinstituirea pedepsei cu moartea pentru crimă, propunerea de lege a fost respinsă prin veto-ul guvernatorului Milton Shapp. Shapp a explicat către mass-media că temeiul pentru veto-ul lui era că Cele Zece Porunci spun, „Să nu ucizi”. Guvernatorul Shapp ar fi trebuit să citească mai departe. Dacă dăm doar o pagină mai departe în Exod, vedem că Legea lui Dumnezeu cerea ca, dacă cineva încalcă porunca ce interzice crima, „cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte, să fie pedepsit cu moartea” (Exod 21:12). Măsurile punitive împotriva crimei subliniază gravitatea ei tocmai datorită valorii victimei. Viața este privită ca atât de sacră, încât ea nu poate fi distrusă niciodată fără o cauză dreaptă. Multe afirmații din Vechiul Testament vorbesc despre demnitatea vieții omului ca fiind înrădăcinată în creația divină, afirmații ca următoarele:

„Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, și suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață” (Iov 33:4).

„Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui” (Ps. 100:3).

„Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile pământului! Oare lutul îi zice el celui ce-l fățuiește: ,Ce faci?’ Și lucrarea ta zice ea despre tine: ,El n-are mâini?’ Vai de cine îi zice tatălui său: ,Pentru ce m-ai născut?’ Și mamei sale: ,Pentru ce m-ai făcut?’ Așa vorbește Domnul, Sfântul lui Israel, și Făcătorul său: ,Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei și pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut pământul, și l-am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile, și am așezat toată oștirea lor” (Isaia 45:9-12).

„Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, și Tu olarul, care ne-ai întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale” (Isaia 64:8).

Interesant este că Isus Hristos a dat cea mai importantă explicație a perspectivei Vechiului Testament despre sanctitatea vieții: „Ați auzit că li s-a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecății’. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine îi va zice fratelui său: ,Prostule!’ va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule’, va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Matei 5:21-22). Cuvintele lui Isus au o semnificație vitală pentru felul în care înțelegem sanctitatea vieții. Aici, Isus a lărgit implicațiile legii din Vechiul Testament. El le vorbea liderilor religioși, care aveau o înțelegere îngustă și simplistă a Celor Zece Porunci. Legaliștii din vremea Lui erau încrezători că, dacă ascultau de aspectele afirmate explicit în Lege, puteau să se aplaude pentru marea lor virtute. Totuși, ei eșuau să înțeleagă implicațiile ei mai largi.

După gândirea lui Isus, ceea ce Legea nu preciza în detaliu se găsea implicit în sensul ei mai larg. Această calitate a Legii se poate vedea în felul în care Isus detaliază interdicția împotriva curviei: „Ați auzit că li s-a zis celor din vechime: ‚Să nu preacurvești’. Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:27-28). Aici, Isus a explicat că o persoană care se înfrânează de la actul fizic al adulterului se poate să nu fi fost în mod necesar ascultătoare de întreaga Lege.

Legea legată de adulter este una complexă, care acoperă nu doar fapta ilicită în sine, ci și tot ceea ce are loc între poftă și adulter. Isus a descris pofta ca adulter al inimii. Legea nu interzice doar anumite comportamente și atitudini, ci și, prin implicație, ea cere anumite comportamente și atitudini pozitive. Altfel spus, dacă adulterul este interzis, abstinența și puritatea sunt poruncite. Când aplicăm aceste modele prezentate de Isus la interdicția legată de crimă, înțelegem clar că, pe de o parte, suntem chemați să ne înfrânăm de la toate lucrurile conținute în definiția mai largă a crimei; dar, pe de altă parte, ni se poruncește și să ne străduim să salvăm, să îmbunătățim și să îngrijim viața.^[6] Suntem chemași să evităm crima în toate ramificațiile ei și, în același timp, să facem tot ce putem ca să promovăm viața .^[7] La fel cum Isus a considerat că pofta este parte din adulter, tot așa El a considerat mânia și batjocura fără temei ca fiind parte din crimă. Așa cum este pofta adulter al inimii, mânia și batjocura sunt crime ale inimii. Prin extinderea ariei de cuprindere a Celor Zece Porunci pentru includerea unor aspecte comportamentale precum pofta și batjocura, Isus nu a vrut să spună că este la fel de rău să poftești după cineva pe cât este să ai relații fizice ilegitime cu acea persoană. De asemenea, El nu a spus că batjocura este la fel de rea precum crima. Ceea ce El a vrut să spună este că legea împotriva crimei include în ea o lege împotriva oricărui lucru care implică rănirea pe nedrept a unui alt om.

Cum se aplică toate acestea la chestiunea avortului? În învățătura lui Isus vedem o altă întărire categorică a principiului sanctității vieții. Crima din inimă, precum batjocura, poate fi descrisă ca o crimă „potențială”. Ea este potențială pentru că, de exemplu, mânia și batjocura au potențialul de a duce la actul final al crimei fizice. Desigur, ele nu conduc întotdeauna la așa ceva. Mânia și batjocura sunt interzise nu atât de mult din cauza a ceea ce pot produce, ci pentru că ele dăunează într-un fel real calității vieții.

Când facem legătura între discuția despre sanctitatea vieții și avort, facem o legătură subtilă, dar relevantă. Chiar dacă nu se poate dovedi că un fetus este o persoană umană vie, nu există nicio îndoială asupra faptului că el este o persoană umană vie potențială. Cu alte cuvinte, un fetus este o persoană în dezvoltare. El nu este într-o stare înghețată a potențialității. Fetusul este într-un proces dinamic – căci fără interferențe sau în absența vreunei nenorociri neprevăzute, știm sigur că el va deveni pe deplin o persoană umană vie și reală. Isus Hristos tratează legea împotriva crimei ca incluzând nu doar actul crimei propriu-zise, ci și acțiunile crimei potențiale. Isus a spus că este ilegitim să comitem crima potențială îndreptată către o viață reală.

Care sunt, așadar, implicațiile comiterii distrugerii reale a unei vieți potențiale? Distrugerea factuală a vieții potențiale nu este același lucru ca distrugerea potențială a vieții reale. Acestea nu sunt cazuri identice, dar sunt suficient de apropiate ca să ne facă să ne oprim și să luăm în considerare cu atenție consecințele posibile înainte de a distruge o viață posibilă. Dacă acest aspect al legii nu surprinde pe deplin și categoric chestiunea avortului în aria de cuprindere largă și complexă a interdicției crimei, un al doilea aspect putem fi sigur că o face. Așa cum am afirmat mai devreme, interdicțiile legii implică și atitudini și acțiuni pozitive opuse. De exemplu, legea biblică împotriva adulterului cere de asemenea puritate și castitate. Tot așa, când o lege este statuată într-o formă pozitivă, opusul ei sub forma interdicției este interzis pe cale implicită. De exemplu, dacă Dumnezeu ne poruncește să fim buni administratori ai banilor noștri, este clar că nu ar trebui să cheltuim nesăbuit. O poruncă pozitivă de a trudi cu sârguință comportă o negație implicită, adică o interdicție de a nu fi leneși în munca noastră. O interdicție negativă față de crima reală și potențială cuprinde implicit un mandat pozitiv de a lucra spre protejarea și susținerea vieții.A ne opune crimei înseamnă să promovăm viața. Orice altceva face avortul, el nu promovează viața copilului nenăscut. Deși unii oameni vor spune că avortul promovează calitatea vieții acelora care nu își doresc copilul, el nu promovează viața persoanei în cauză – copilul nenăscut în dezvoltare. Biblia este consecvent categorică în susținerea valorii extraordinar de mari a întregii vieți omenești. Cei săraci, cei asupriți, văduvele, orfanii și cei handicapați – toți sunt foarte prețuiți în Biblie. Astfel, orice discuție pe tema avortului trebuie în ultimă instanță să trateze această temă-cheie a Scripturii. Când distrugerea chiar și a vieții omenești potențiale este făcută într-un fel ieftin și ușor, o umbră întunecă întreg peisajul sanctității vieții și al demnității umane.

[1] sanctitate – calitatea de a fi sacru sau sfânt.

[2] John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) – al 35-lea președinte ale SUA, asasinat la Dallas, Texas.

[3] Lee Harvey Oswald (1939-1963) – presupusul asasin al președintelui John F. Kennedy.

[4] J. D. Tippit (1924-1963) – ofițer de poliție din Dallas ucis de Lee H. Oswald.

[5] publica persona – persoană publică.

[6] După cum orice poruncă pozitivă implică una negativă [interdicție], tot așa fiecare poruncă negativă implică o poruncă pozitivă. De aceea, atunci când Dumnezeu spune, „Să nu ucizi”, adică pe tine sau pe alții, El îi obligă pe oameni să ocrotească viața proprie și pe a altora (Thomas Boston, The Complete Works of Thomas Boston, Vol. 2, 260).

[7] Ca să ne fie clar în ce privește crima, nu este suficient să ne înfrânăm de la vărsarea sângelui omului. Dacă în acțiuni ucizi, dacă în intenții complotezi, dacă în dorințe și planuri te gândești la ceea ce este advers față de siguranța altuia, te faci vinovat de crimă. Pe de altă parte, dacă, potrivit posibilităților și puterii, nu te preocupi să îl ocrotești, prin lipsa ta de umanitate încalci legea (Calvin, Institutes, II, viii, 39).