Să nu ucizi

„Să nu ucizi” (Exod 20:13).

Această [poruncă] interzice acel păcat barbar și inuman al crimei,^[1] întâiul născut al diavolului, care a fost un ucigaș de la început (Ioan 8:48). Ea interzice prima crimă mânată de ură despre care citim și în care corupția firii, venită prin Cădere, și-a manifestat mânia și virulența: păcatul lui Cain – acea situație a pierzării – care l-a ucis pe fratele lui, Abel, „pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite” (1 Ioan 3:12).^[2]

Uciderea unui alt om este un păcat cu totul hain și negru, un păcat pe care Dumnezeu îl vede și îl aduce la judecată, în general printr-o metodă uluitoare a providenței Sale.^[3] Crima ucide conștiințele celor care se fac vinovați de ea cu frici groaznice și cu terori, și i-a mânat câteodată la mărturisirea ei chiar în situații când nu exista nicio altă dovadă.

Cei doi cei mai mari păcătoși pe care Scriptura îi descrie în notele cele mai întunecate au fost amândoi niște ucigași: Cain și Iuda. Unul a fost ucigașul fratelui lui, iar celălalt a fost mai întâi ucigașul Domnului și Stăpânului lui, apoi al propriei persoane.

Dumnezeu urăște și detestă la infinit crima, astfel că, deși altarul erau un loc de refugiu pentru toți infractorii, El nu accepta ca ucigașul să se ascundă în el. Criminalul trebuia târât afară din acel sanctuar ce era păstrat curat, ca să poată fi executat după cerința Legii: „Dar dacă lucrează cineva cu răutate împotriva aproapelui său, folosindu-se de viclenie ca să-l omoare, chiar și de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât” (Exod 21:14). Prin urmare, citim că, atunci când Ioab a fugit și s-a apucat cu mâinile de coarnele altarului, astfel că mesagerii trimiși să îl dea morții nu îndrăzneau să păteze acel loc sfânt prin vărsarea de sânge, Solomon a dat porunca de a fi ucis chiar acolo, ca și cum sângele unui ucigaș cu premeditare ar fi fost o jertfă acceptabilă adusă înaintea lui Dumnezeu (1 Împ. 2:28-31).

Este adevărat, în prima interdicție a crimei cu care ne întâlnim, Dumnezeu adaugă un motiv foarte temeinic pentru care ea este considerată atât de odioasă înaintea Lui: „Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui” (Gen 9:6). Așadar, Homicidium est Decidium: „A ucide un om înseamnă să încerci să desfigurezi chipul lui Dumnezeu”. Chiar dacă imaginea sfințeniei și a purității lui Dumnezeu ar fi total ștearsă în noi începând de la Cădere, totuși fiecare om – chiar și cel mai rău și mai neevlavios om care trăiește pe fața pământului – poartă în el unele rămășițe ale chipului lui Dumnezeu în mintea lui, în libertatea voinței sale și în stăpânirea pe care o are asupra altor viețuitoare. Dumnezeu dorește ca orice parte a chipului Lui în noi să fie respectată, astfel că El consideră că acela care îl atacă pe om este unul care încearcă să Îl asasineze pe Dumnezeu însuși.^[4]

Crima este un păcat strigător la Cer. Sângele are un glas puternic. Acel prim sânge care a fost vărsat a avut un glas care s-a auzit de pe Pământ până la Cer: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Gen 4:10). Dumnezeu îi va auzi cu siguranță strigătul și îl va răzbuna.

Dar nu doar cei ale căror mâini sunt pătate de sângele altora, ci și cei care ajută și încurajează fapta se fac vinovați de crimă. Între aceștia sunt:

(1) Cei ce poruncesc crima sau sfătuiesc cum să se facă. Astfel, David s-a făcut vinovat ce uciderea nevinovatului Urie; iar Dumnezeu, când i-a transmis acuzația, i-a spus: „pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon” (2 Sam. 12:9).

(2) Cei ce își dau consimțământul la crimă. Astfel, pentru că s-a lăsat înduplecat de strigătele evreilor, care au cerut, „Răstignește-L! Răstignește-L” (Luca 23:21), și chiar dacă și-a spălat mâinile și s-a lepădat de situație, Pilat a fost la fel de vinovat ca aceia care L-au țintuit pe Hristos pe cruce.

(3) Cei ce ascund o crimă. Astfel, citim că, în cazul în care un om era găsit ucis, iar ucigașul era necunoscut, bătrânii acelei cetăți trebuiau să se adune, să își spele mâinile și să declare: „Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta, și ochii noștri nu l-au văzut vărsându-se” (Deut. 21:6-7), indicând că, dacă ar fi văzut și ar fi ascuns crima, s-ar fi făcut astfel vinovați de ea.

(4) Cei care sunt în autoritate și nu pedepsesc un criminal, când se știe de crima lui. Când Nabot a fost condamnat la moarte de ticăloasa Izabela – deși Ahab nu a știut nimic de șiretlicurile ei decât după execuție – totuși, pentru că nu a răzbunat acel sânge nevinovat când a aflat de situație, profetul a pus acuzația și în dreptul lui. „Nu ești tu un ucigaș și un hoț?” (1 Împ. 21:19). Vinovăția a venit asupra lui, iar pedeapsa meritată a fost pusă asupra sa, chiar dacă nu citim că el s-ar fi făcut vinovat de crima respectivă în alt fel decât pentru că nu a pedepsit-o pe făptuitoarea ei. Iar acei magistrați [lideri civili, n.tr.] care, din orice motiv, tolerează ca un ucigaș să scape nepedepsit, pângăresc țara cu sânge: „Să nu primiți răscumpărare pentru viața unui ucigaș vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea… Să nu pângăriți țara unde veți fi, căci sângele celui nevinovat pângărește țara; și ispășirea sângelui vărsat în țară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa” (Num 35:31, 33).

Fragment din „A Practical Exposition of the Ten Commandments” în The Works of Ezekiel Hopkins, Vol. 1, Soli Deo Gloria, o divizie a Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org. Preluat cu permisiune.

[1] Aria de cuprindere a acestei porunci conține ocrotirea vieții pe care Dumnezeu i-a dat-o omului și care îl preocupă cel mai mult pe om. Nimeni nu este domn peste propria viață sau peste viața aproapelui lui, căci această autoritate este doar a Aceluia care a dat-o și doar El o poate lua (Thomas Boston, The Complete Works of Thomas Boston, Vol. 2, 260).

[2] Sensul acestei porunci este că, întrucât Domnul a unit întreaga rasă omenească printr-un fel de unitate, siguranța tuturor ar trebui să fie considerată ca încredințată fiecăruia. De aceea, în general, orice violență și nedreptate și orice fel de rană de pe urma căreia aproapele suferă trupește, este interzisă (Jean Calvin, Institutes of the Christian Religion, II, viii, 39).

[3] providența – Care sunt lucrările providenței lui Dumnezeu? Lucrările providenței lui Dumnezeu sunt lucrările Sale sfinte, înțelepte și puternice de ocrotire și stăpânire peste toate făpturile create de El și peste toate acțiunile lor (Spurgeon’s Catechism, Q. 11).

[4] Scriptura vorbește despre o echitate cu două fațete pe care se bazează această poruncă. Omul este deopotrivă chipul lui Dumnezeu și trup omenesc. De aceea, dacă vrem să nu lovim în chipul lui Dumnezeu, trebuie să tratăm persoana omului ca fiind sacră; dacă vrem să nu ne lipsim de umanitate, trebuie să ne iubim propriile trupuri (Calvin, Institutes, II, viii, 39).