O viață caracterizată de respect

Haideți să analizăm îndatoririle soției față de soțul ei. Iată care sunt ele: 1. Supunere și ascultare. Acestea sunt cerute de la ele absolut și fără excepție, ca pentru Hristos însuși: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului” (Efes. 5:22); „Și după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile” (Efes. 5:24). Iar apostolul vine în aceste îndatoriri nu doar cu autoritatea și porunca, ci le întărește și prin diverse argumente, după cum urmează:

[1] Femeia a fost făcută din bărbat, astfel că trebuie să i se supună (1 Cor. 11:3, 8). Capul femeii este bărbatul, căci nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Ea este os din oasele lui și carne din carnea lui, astfel că trebuie să îi fie ascultătoare și supusă.

[2] Deoarece femeia a fost făcută pentru bărbat, ea trebuie să i se supună. Astfel spune apostolul în următorul verset: „nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11:9). Ea își leagă existența de nevoile bărbatului, țelul creației ei fiind, după gloria lui Dumnezeu, acela de a-i fi de ajutor bărbatului: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Gen. 2:18). De aceea, primindu-și ființa ca ajutor pentru bărbat, ea trebuie să îi fie supusă.

[3] Un alt motiv dat de apostol este preluat din prioritatea creației bărbatului (1 Tim. 2:12-13). „Femeii nu-i dau voie… să se ridice mai pe sus de bărbat… Căci întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva”. De aceea, deși amândoi sunt de același rang ca făpturi, este potrivit ca el să fie primul în autoritate, fiind primul născut.

[4] Femeia trebuie să se supună pentru că, prin ea, păcatul a intrat în lume. „Nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:14). Așadar, este potrivit și drept ca ea, care a făcut întreaga omenire neascultătoare de Dumnezeu, să se facă ascultătoare și supusă bărbatului. Și găsim această pedeapsă ce i-a fost dată pentru nelegiuirea ei: „dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3:16). Aceasta nu este ca și cum n-ar fi existat nicio supunere a ei față de om dacă n-ar fi păcătuit și n-ar fi adus astfel păcatul în lume, căci motivele aduse anterior dovedesc clar contrariul. Dar acum, supunerea ei este ca un blestem și, în timp ce anterior supunerea i-ar fi fost ușoară și plăcută, ea a devenit acum împovărătoare și grea, bărbatul fiind făcut de păcat mai impredictibil, nemanierat și mai greu de mulțumit, ea ajungând mai puțin capabilă și dornică să i se supună și să îl asculte. Dumnezeu a pedepsit-o pe drept impunând asupra ei o lucrare pe care ea însăși o făcuse apăsătoare și grea. Aș vrea să adaug acum motivelor apostolului și pe acestea:

[5] Titlurile bărbatului implică superioritate¹ și autoritate peste soție, cum este cel de domn: Sara a ascultat de Avraam, numindu-l domn (1 Petru 3:6). Tot așa, el este numit capul și călăuza soției lui (1 Cor. 11:3; Prov. 2:17).

[6] Soțul Îl reprezintă pe Hristos, soția reprezintă Biserica, și aceasta tocmai în acest aspect particular al superiorității și supunerii. De aceea, așa cum Biserica se supune lui Hristos, soția trebuie să se supună soțului ei.

Astfel, vedem dovedită din abundență supunerea soțiilor, atât prin argumente naturale cât și prin argumente spirituale… Iar această supunere le este prezentată prin exemplul femeilor sfinte a căror viață practică ar trebui să o imite: „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor” (1 Petru 3:5). Iar Pavel îi dă lui Tit porunca să le îndemne pe soții să fie „cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaților lor” (Tit 2:5). Pavel însuși le îndeamnă la aceeași îndatorire: „nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul” (Col. 3:18). Aceste porunci sunt atât de numeroase și clare, astfel că nu există o altă îndatorire în Scriptură cu atât de multe exemple și asupra căreia se insistă atât de mult, prin atâtea motive presante și hotărâte cum este această ascultare din partea soțiilor. Responsabilitatea este statuată frecvent prin expresia „fiți supuse”, fiind indicată și maniera de împlinire a ei: „fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul”. Această expresie comportă în ea trei lucruri: o motivație, o călăuzire și o limitare.

1) O motivație la ascultare: ea este făcută Domnului. Chiar dacă, prin purtarea greșită, încăpățânată și iritabilă a soțului, soția n-ar avea niciun stimul sau motiv să asculte de el, totuși, pentru soția conștiincioasă, aceasta îi va fi o motivație suficient de încurajatoare: Domnul va primi și va răsplăti ascultarea ei. Isus Hristos, Mirele ei ceresc, va considera acea ascultare ca o slujire făcută Lui, căci deoarece căsnicia este un model simbolic al unirii noastre tainice cu Hristos, Pavel se preocupă în special ca îndatoririle relației maritale să fie făcute astfel încât să oglindească acea taină spirituală.

2) Un sfat despre cum să împlinească ascultarea: ea trebuie făcută pentru Domnul. Ea trebuie să asculte de soțul ei nu doar ca să-i fie plăcută, ci ca pentru Domnul Hristos. Dacă n-ar fi existat porunca lui Dumnezeu dată ca parte a responsabilității soției și a ascultării ei de El, ar părea că uneori ar fi foarte potrivit ca soția să nu asculte de soțul care are un temperament rău și încăpățânat, și că cea care n-are alt motiv decât dorința proprie, ar eșua în acea ascultare și slugărnicie pe care unii bărbați o așteaptă în atitudinea lor tiranică față de ele. Dar trebuie să știm că ascultarea nu este poruncită doar de bărbat, ci de Domnul, iar soția trebuie să privească înspre autoritatea suverană a lui Dumnezeu prin autoritatea soțului ei. Apoi se va dovedi că, deși ascultarea n-ar fi necesară când este cerută din partea unui soț rău, ea este cerută pentru a-L cinsti pe Hristos.

3) Cuvintele implică o limitare a ascultării soției. Soția trebuie să se supună și să asculte, dar în Domnul și ca pentru Domnul: adică doar în lucrurile legitime în care, prin ascultarea de soțul ei, să se asigure că nu păcătuiește niciodată împotriva lui Dumnezeu. Cu aceste excepții, soția trebuie să asculte în toate celelalte cazuri de voia și poruncile soțului, cu toată puterea ei. Este adevărat că el abuzează de autoritatea lui dacă îi poruncește lucruri inutile și nepotrivite, dar nici lipsa ei de dorință să le împlinească și nici faptul că le consideră inoportune nu o poate scuza sau scuti de obligația de a asculta de el de îndată. Nimic nu poate face aceasta, decât când lucrurile care i se cer sunt ilegitime sau imposibile. În toate celelalte lucruri, deși pot să fie foarte contrare înclinațiilor sau dorințelor ei, ea este obligată prin legea lui Dumnezeu și prin legea naturii să asculte și să se supună, dacă nu potrivit judecății ei, cel puțin ascultând practic de voia soțului ei. Ea trebuie să procedeze astfel indiferent dacă consideră că este potrivit sau nu, atât timp cât ce i se cere nu este ilegitim. Dacă ea nu îl poate convinge pe soțul ei cu smerenie să renunțe la ce i-a cerut, ea este obligată să asculte. Altfel, când apostolul le poruncește soțiilor să se supună soților lor în toate lucrurile, n-ar mai însemna că face referire la orice lucru potrivit. Desigur că acest lucru nu presupune o supunere mai mare decât ar trebui ca orice soț să o manifeste față de soția lui, căci sensul s-ar îndepărta infinit de intenția apostolului. El cere supunerea soției față de soț în toate lucrurile, așa cum Biserica este supusă lui Hristos, și aceasta nu se face în orice lucru pe care ea îl consideră potrivit, pentru că Biserica nu este chemată să judece sau să respingă poruncile Lui, ci să le împlinească.

Iată, aceasta este prima și cea mai cuprinzătoare responsabilitate a unei soții: supunerea și ascultarea.

2. O altă îndatorire a soției față de soțul ei este respectul și reverența: „Soția să își respecte soțul” (Efes. 5:33, NTR). Respectul sau reverența constă în două lucruri: prețuirea și temerea.

[1] Ea trebuie să hrănească o prețuire înaltă pentru el: dacă nu pentru darurile și harurile sale, cel puțin motivată de relația cu el, ca domn și cap al ei, superior ei prin rânduiala și porunca lui Dumnezeu. Da, ea trebuie să îl privească drept acela pe care Dumnezeu l-a ales în mod specific pentru ea dintre toate milioanele de bărbați din omenire: unul pe care El l-a considerat cel mai bun și mai potrivit ca să-i fie cap și călăuză.

[2] O altă parte a reverenței este teama: nu o teamă înrobitoare și servilă, căci ar fi nepotrivită cu dragostea; ci o teamă iubitoare și respectuoasă, care se va demonstra în două lucruri, după cum urmează:

1) În grija ei de a-i fi plăcută: ea se străduiește să își adapteze acțiunile după înclinațiile lui, cu condiția să nu fie contrare îndatoririi supreme față de Dumnezeu. „Cea măritată se îngrijește de lucrurile lumii, cum să îi placă bărbatului ei” (1 Cor. 7:34). De aceea, ea se va strădui să poarte în vorbire, în gesturi și în toată purtarea ei astfel încât să fie plăcută și bună înaintea lui.

2) În bucuria ei de a-i fi plăcută și în întristarea de a-l ofensa. Este adevărat că o soție bună ar trebui să fie ca o oglindă. Și știți că o oglindă nu reflectă propria imagine, ci își primește imagina din fața care privește înspre ea. Așa ar trebui ca o soție bună să se străduiască să își ajusteze purtarea exterioară și simțămintele interioare după soțul ei – să se bucure când el se bucură, să se întristeze când el este îndurerat și să nu se simtă bine când el este jignit. Acesta este respectul pe care soțiile îl datorează soților lor: să îi trateze onorabil având în vedere poziția lor și să se străduiască să evite și să alunge orice i-ar putea ofensa. De aceea, cele care sunt împotrivitoare și certărețe și care, prin vociferări și vorbire gâlcevitoare sau prin acțiuni mofturoase și împotrivitoare, îndurerează și întristează inimile soților lor – ar trebui să știe că Îl stârnesc mult pe Domnul, care le-a poruncit respect și reverență față de soți, ca aceia care Îl ilustrează pe El și ca parte din reverența și respectul care I se datorează Domnului.

3. O altă îndatorire a soției este ajutorul față de soțul ei. Este adevărat că ea trebuie să îi fie de ajutor în orice lucru. Pentru sufletul lui, căutând să îi crească harurile și îndemnându-l înțelept și oportun la responsabilitatea lui, cel puțin printr-o purtare sfântă și fără vină. Prin aceasta, ea ilustrează Evanghelia lui Hristos față de soțul ei, astfel încât, cu timpul, el să poată începe să prețuiască și să dorească acea evlavie cu care soția lui a fost împodobită și calificată. „Căci ce știi tu, nevastă, dacă îți vei mântui bărbatul?” (1 Cor. 7:16), așa cum spune apostolul. Pentru trupul lui, bucurându-se de el și tratându-l cu blândețe. Pentru reputația lui bun, străduindu-se să o crească și să o ocrotească, vorbind bine de el și reducând la tăcere orice zvonuri scandaloase care ar putea fi răspândite despre el. Pentru averea lui (în acest aspect stă principalul ei ajutor, în care trebuie să își dea constant și zilnic silințele): dacă nu poate face nimic ca să o crească, cel puțin trebuie ca, prin prudență și moderație, să administreze tot ceea ce soțul îi încredințează. Ea nu trebuie să îi risipească averea pe lucruri deșarte și scumpe, căci orice este cheltuit sau risipit astfel este un furt. Dacă va înstrăina ceva din posesiunile soțului ei contrar consimțământului lui, fie declarat explicit, fie presupunând că și l-ar fi dat tacit, acest gest nu este diferit cu nimic de un furt… Slujba ei adecvată este să administreze cu grijă și credincioșie treburile familiei care îi sunt încredințate. De aceea, în descrierea soției bune care ni se dă pe larg în Proverbe 31, de la versetul 10 până la sfârșit, descoperim toate acestea manifestate prin sârguința și grija ei în administrarea treburilor familiei.

4. O altă îndatorire a soției este modestia în vestimentație și purtare.

[1] În vestimentație: acest lucru ar trebui să se facă potrivit stării și rangului ei, nu după modă sau cu opulență, nici, la cealaltă extremă, îmbrăcându-se într-un fel învechit și ponosit. Mândria se poate manifesta în oricare dintre aceste extreme. Cea mai bună atitudine este ca ele să nu poarte veșminte ca să atragă privirile. Apostolul le dă această regulă: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:3-4). La fel spune și Pavel: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (1 Tim. 2:9-10). Cu adevărat aceasta este cea mai bună podoabă, care le face plăcute înaintea lui Dumnezeu și prețuite de orice persoane serioase. Eu nu cred că îmbrăcămintea scumpă este interzisă în sens absolut în aceste versete, dar interdicția trebuie interpretată prin intermediul gradului, adică să nu fie excesive sau lumești în vestimentația lor… Îngrijiți-vă nu atât să arătați cine sunteți prin hainele voastre, ci împodobiți-vă printr-un duh blând și smerit, cu sobrietate, modestie și fapte bune, care este cea mai bogată și mai frumoasă robă pe care o puteți purta.

[2] După cum trebuie să fie modestă în vestimentație, așa trebuie să fie și în purtare. Privirea, gesturile și vorbirea ei trebuie să fie toate potrivite pentru a ilustra pacea și blândețea interioară. De aceea, femeile imperioase, gălăgioase și nestăpânite, care scuipă patimă și venin la orice cuvânt, sunt un chin și un necaz pentru ele însele și pentru soții lor. „O nevastă gâlcevitoare”, spune Solomon, „este ca o streașină de pe care picură într-una” (Prov. 19:13). Și o astfel de picurare îi mănâncă și îi agită inima soțului, chiar dacă ar fi de piatră.

Iată, așadar, care sunt îndatoririle soției.

Fragment din “An Exposition of the Ten Commandments” in The Works of Ezekiel Hopkins, Vol. 1 (Philadelphia: The Leighton Publications, 1868), 464-470.

Note bibliografice și explicative

(1) superioritate– când reformatorii, puritanii și alți autori creștini au folosit termenii superior și inferior cu referire la relația dintre bărbați și femei, ei au vorbit în termeni de rang, cum ar fi în limbajul militar, un sergent față de un soldat, nu în termenii naturii omenești sau ai demnității ființei umane. Dumnezeu i-a creat deopotrivă pe bărbat și pe femeie după chipul Lui. – n.ed.

Soția este chemată să își respecte soțul și să i se supună în toate lucrurile. Aceasta este exact atitudinea care se cere de la noi față de Cel care S-a logodit cu noi. Voia Lui să fie voia noastră. Dorința Lui să fie legea noastră. Haideți să nu fie nevoie să fim împinși de la spate la slujire, ci să spunem, „Dragostea ne face să avem picioarele dornice la ascultare imediată”. — Charles H. Spurgeon