Supunerea reverențioasă

…iar soția să-și respecte soțul (Efes. 5:33, NTR)

Apostolul a folosit aici un cuvânt foarte surprinzător. El este tradus în unele Biblii ca reverență, dar sensul lui adevărat este „temere”. „Iar nevasta să se teamă de bărbat” (cf. Cornilescu). Dar trebuie să ținem minte că există mai multe feluri de teamă. Există o teamă, așa cum ne reamintește Ioan în prima lui epistolă, „care chinuie” (1 Ioan 4:18, cf. KJV). Nu despre o astfel de frică vorbește apostolul aici, ci despre o frică „în reverență”. Sensul real este de „respect”.¹ „Soțiilor, tratați-vă soții cu respect”, „cu o supunere reverențioasă”. Și aici se găsește o idee a apostolului pe care a introdus-o deja când a vorbit despre soții. El spune: „Soțiilor, supuneți-vă soților voștri ca Domnului, pentru că soțul este capul soției, așa cum Cristos este capul Bisericii, trupul al cărui Mântuitor este El. Și, așa cum Biserica I se supune lui Cristos, la fel și soțiile trebuie să li se supună soților lor în toate” (Efes. 5:22-24, NTR). El se întoarce aici și spune: „Soția să se îngrijească să își trateze soțul cu respect adecvat, cu supunere reverențioasă”.

Poate că cel mai bun comentariu asupra acestui subiect se găsește în prima Epistolă a lui Petru, capitolul 3, versetul 1, unde Petru tratează același subiect în felul lui. Petru se întoarce la marele exemplu și model al acestei învățături specifice, pe care o prezintă în această formă: „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri” – aceeași idee, a „respectului” – „pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor”. Petru introduce aici o chestiune ușor diferită, la care mă voi referi imediat. Totuși, pentru a întări acest lucru pentru soții, el continuă spunând: „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor”. Apoi în versetul șase: „ca Sara, care asculta de Avraam, și-l numea domnul ei. Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva”. Dacă ar fi să interpretăm acest verset, ar suna cam așa: soția este chemată să își trateze soțul cu respect; cu alte cuvinte, ea este chemată să recunoască această perspectivă creștină și biblică asupra căsniciei, în care ea trebuie să își privească soțul drept cap, capul acestei noi unități. Ei sunt una împreună, dar există un cap al unirii lor, la fel cum este un cap al trupului și la fel cum Hristos este Capul Bisericii. Întrucât soțul este capul, soția trebuie să îl trateze cu respectul aceleia care recunoaște această relație. Pentru soție, asta înseamnă că respectul pe care ea l-a acordat în principal părinților ei, acum este chemată să îl acorde soțului ei. Este același sens din porunca din Psalmul 45:10: „uită pe poporul tău și casa tatălui tău”. Această poruncă se adresează profetic Bisericii, pe care trebuie să o împlinească atunci când devine unită cu Mirele ei ceresc; dar ea este aplicabilă în același timp soției, în relația ei maritală… Soția trebuie să uite de poporul și de casa tatălui ei. Repet că tot ce trebuie să faceți este să folosiți bunul simț ca să interpretați cuvinte ca acestea. Ea nu trebuie să uite într-un sens absolut, ci în sensul în care să nu mai fie controlată de părinții ei. Bărbatul nu mai trebuie să se lase controlat de părinții lui, nici soția de părinții ei.

Se poate să survină aici întrebarea următoare: De ce ni se spune, în legătură cu învățătura clară despre căsătorie, că bărbatul trebuie să își lase tatăl și mama și să se unească cu soția lui, dar nu există nicio afirmație corespondentă despre femeie nici în Geneza 2 și nici în Efeseni 5? Eu cred că răspunsul este destul de simplu. Femeia se află întotdeauna în această circumstanță în care trebuie să se supună. Bărbatul era în această situație până la căsătorie dar, din acel moment înainte, el devine capul. Femeia trebuie să își respecte părinții, apoi se mărită și, de acum înainte, respectul ei se îndreaptă către soțul ei. Ea este întotdeauna în circumstanța în care i se cere respect; ea nu este niciodată capul. Dar bărbatul care a fost anterior copil și fiu, respectându-și părinții, dar acum devine cap și primește respect din partea soției… Nu este evident că, din cauză că oamenii nu cunosc deloc această învățătură, vedem atâtea necazuri în căsnicii și atâtea divorțuri?

Nu există nimic atât de fatal pentru o căsnicie ca atunci când oricare dintre soți își îndreaptă respectul către cineva din afara familiei, căci astfel ar rupe unirea lor, eșuând să conștientizeze realitatea acestei noi unități și rolul de lider al bărbatului în cadrul ei. Astfel, soția trebuie să se îngrijească să îndrepte această supunere reverențioasă către soțul ei. Ea trebuie să facă ajustările mentale și spirituale asemenea soțului în relațiile lui. Ea nu mai primește instrucțiuni de la părinți, nici nu li se mai supune, ci se supune soțului ei. Ea își păstrează încă relația de fiică față de părinții ei, dar trebuie să se asigure că atitudinea ei este corectă și că părinții o tratează corect. Atât de des vedem greșeli în acest aspect, de o parte sau de alta a căsniciei. Bărbatul care se căsătorește devine absorbit în familia soției, sau soția devine absorbită în familia soțului ei. Acest lucru este greșit de oricare parte, și nu ar trebui lăsat să se petreacă niciodată. Aceasta este o nouă familie. Relațiile de dragoste cu părinții trebuie păstrate de ambele părți, dar niciodată în termenii supunerii. Esența și întreg secretul căsniciei creștine și al unei vieți fericite împreună este ca bărbatul și femeia care se căsătoresc să conștientizeze acest lucru de la început, să acționeze pe baza lui și să rămână fideli lui cu orice preț. Dacă oricare părinți interferă, ei se fac vinovați de păcat sau de eșecul de a înțelege și de a trăi potrivit învățăturii biblice pentru căsnicie. „Soția să își respecte soțul”. Aceasta este ajustarea deosebită pe care ea trebuie să o facă. Ea se supune soțului. Ea nu trebuie să intre în competiție cu el, nici să se lupte cu el; ea trebuie să recunoască faptul că esența căsniciei este să îl respecte.

Există o expresie ciudată folosită de apostolul Petru, către care ne vom îndrepta atenția pentru o clipă: „ca Sara”, spune el, „ca Sara, care îl asculta pe Avraam, și-l numea domnul ei”. Ați văzut schimbarea modului de adresare din societate în acest aspect? Putem citi despre oamenii din secolul al XVIII-lea și putem observa cum se referea în mod obișnuit soția la soțul ei ca dl. Cutare. Ați putea zâmbi când auziți așa ceva, ați putea râde de asta, și sunt de acord cu voi, dar sunt foarte sigur că noi am mers prea departe la extrema cealaltă. Există un echilibru sănătos în aceste lucruri. Sara îi spunea lui Avraam „domn” și, astfel, ea recunoștea principiul biblic. Apoi citim, „fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva”. Sensul este acesta: soțiile creștine trebuie să își respecte soții, iar Petru le spune că trebuie să facă asta în ciuda a ceea ce femeile păgâne din jurul lor ar putea spune. Aici era ceva nou, ceva rar, excepțional și, desigur, ceva care a stârnit multă agitație. Când femeile păgâne, care erau neastâmpărate și rebele vedeau o femeie purtându-se în felul Sarei, oferind și dând respect soțului ei, multe dintre ele o atacau și o persecutau. Ceea ce Petru spune este acest lucru: continuați să faceți acest lucru, pentru că este drept; nu vă lăsați înfricoșate de ele, nici nu lăsați ca persecuția să vă schimbe. Lăsați-le să vă insulte cât vor; nu le băgați în seamă. Nu vă temeți de nimic! Într-adevăr, chiar dacă soțul înțelege greșit respectul vostru și îl abuzează, continuați să faceți asta, spune apostolul: „fără să vă temeți de ceva”. Faceți ce este drept! Nu fiți îngrijorate de ce spun alți oameni. Această lume păgână din secolul nostru continuă să spună același lucru, căci soțiilor creștine li se va spune mereu că sunt proaste, că își refuză drepturile de femei. „Nu le luați în seamă”, spune Petru, „lăsați ca oamenii din lume să spună ce vor. Ce înțeleg ei? Ei nu au gândire creștină, nu sunt plini de Duhul. Fiți mereu conștiente că voi vreți să faceți binele; nu vă temeți, nu renunțați, nu le permiteți să se amestece în purtarea și vorbirea voastră”. Iată, acesta este ultimul îndemn al apostolului. Nu putem decât să comentăm pe marginea echilibrului minunat care este menținut constant în Scriptură.

Apostolul Pavel rezumă apoi totul în versetul 33: „Totuși fiecare dintre voi trebuie să-și iubească soția ca pe sine însuși, iar soția să-și respecte soțul”. Atât timp cât amândoi fac asta, nu există niciun risc de dispute pe marginea „drepturilor”, a „poziției mele” sau a „statutului meu”. Omul primește aici poziția de lider – da – dar întrucât își iubește soția ca pe sine însuși, el nu abuzează de poziția lui. Și aici este o femeie care se supune acestui ideal măreț și glorios. Ea nu trebuie să se teamă niciodată că se va profita de ea sau că va fi călcată în picioare. Atât soțul cât și soția sunt tratați aici, iar echilibrul este perfect și complet… Iată felul cum un bărbat creștin și o femeie creștină se căsătoresc și devin această nouă unitate – și voi repeta că nu există nicio modalitate mai minunată de a mărturisi schimbarea pe care creștinismul o produce în viața de căsnicie ca aceasta. Desigur că una dintre cele mai mari nevoi din lumea modernă se află tocmai în acest aspect. Majoritatea oamenilor sunt tulburați de disputele dintre țări. Acest lucru este bun, și este de asemenea bine să fim îngrijorați profund de conflictele dintre țări. Oamenii vin cu opiniile lor, vorbesc cu îndrăzneală și condamnă o parte sau alta. Dar când știți ceva despre viețile private ale unora dintre oamenii cei mai vocali în acel aspect, veți descoperi că, în propriile vieți de căsnicie, ei fac exact lucrurile pe care le condamnă la alții! Cât de ridicol! O mare diferență între creștinism și secularism ține de discuțiile la nivel general, pe când situația de la nivel individual este lăsată deoparte. Creștinismul conștientizează că masele, poporul, nu înseamnă nimic altceva decât un grup de indivizi. Pe mine mă interesează foarte puțin ce spune un politician dacă nu aplică principiile lui în propria viață. Ce drept are el să vorbească despre sanctitatea acordurilor internaționale și să spună ce să facă oamenii și ce nu, la nivel de grup, dacă nu aplică în propria viață poruncile pe care le dă bărbaților și femeilor în diversele lor sfere? Națiunile fac ce este bine dacă indivizii care le compun fac ce este bine. Cele mai strălucitoare epoci din istoria acestei țări au survenit după perioade când a fost predicată o Evanghelie personală și când un mare număr de persoane au devenit creștini. Doar astfel începem să devenim un popor creștin. Dar este inutil să le spunem oamenilor să folosească principii creștine în comportamentul lor dacă nu sunt creștini și dacă nu înțeleg credința creștină într-un sens personal. Acesta este răspunsul meu față de cei ce critică predicarea evanghelică și învățătura biblică spunând: „Credeam că ai ceva de spus despre conferințele pe tema dezarmării, despre ce se petrece în Africa de Sud, dar tu vorbești despre soți și soții. Voiam să știu cum să rezolvăm marile probleme ale lumii”. Cred că până acum este clar că numai predicarea evanghelică tratează aceste probleme uriașe, pentru că orice altceva nu este decât vorbărie. Puteți organiza marșuri și puteți face proteste. Nimic nu se rezolvă și nimic nu se schimbă. Dar dacă avem un număr mare de creștini într-o țară sau în lume, atunci și doar atunci puteți să vă așteptați la comportament creștin la nivel național și internațional. Nu am ce să ascult la cel care îmi spune cum să rezolve problemele lumii dacă nu poate să-și rezolve problemele personale… Noi toți putem vorbi, dar problema este felul cum aplicăm doctrina creștină în trăirea practică. Și tocmai în acest aspect trebuie să fim „plini de Duhul”.

De aceea, în lumina diverselor principii care au rezultat din studiu, putem extrage anumite concluzii despre căsnicia creștină. În primul rând, avem importanța pasajului din 2 Corinteni 6:14: „nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși”. Dacă am înțeles ceva despre adevărata natură a căsniciei și despre căsnicia creștină în particular, oare aceasta nu devine o implicație evidentă? Creștinul nu trebuie să se căsătorească cu un necreștin, căci ar da de necaz. Nu poți să te afli de ambele părți, indică echilibrul din acest verset, dacă cei doi parteneri nu sunt creștini. „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși”.

În al doilea rând, există un singur lucru care rupe cu adevărat căsnicia, anume adulterul. „Cei doi vor fi un singur trup”, și doar când acest trup este despărțit, atunci și căsnicia este ruptă… nu există nicio cauză a divorțului și a ruperii căsniciei în afara adulterului.² Aceasta este o cauză pentru că rupe „singurul trup”.

În al treilea și ultimul rând, lucrul suprem pe care trebuie să îl considerăm întotdeauna este Domnul nostru Isus Hristos. Dacă un soț și o soție iau împreună aminte la El, nu trebuie să îți faci griji pentru relația dintre ei. Relațiile noastre interumane, afecțiunea și dragostea noastră sunt cementate de dragostea noastră comună pentru El. Dacă ambii trăiesc pentru El, pentru gloria și lauda Lui, dacă ambii iau cu totul în serios în mintea lor analogia lui Hristos și a Bisericii, și ce a făcut El pentru Biserică pentru ca ea să fie răscumpărată și pentru ca ei, la nivel individual, să devină copiii lui Dumnezeu – dacă sunt copleșiți și guvernați de acel gând, nu va exista niciun pericol ca relația lor să ajungă la dezastru. Conducerea de către soț va fi același fel de conducere ca a lui Hristos față de Biserică. El S-a dat pe Sine pentru ea; a murit pentru ea; El o hrănește și o îndrăgește, o iubește, mijlocește pentru ea, iar preocuparea Lui este ca ea să fie glorioasă, fără pată și nevinovată, fără zbârcitură sau altceva de acest fel. Acesta este secretul – să privim neîncetat la El și să știm că o căsnicie nu este decât o palidă oglindire a relației dintre Hristos și Biserica Lui.

Astfel, principiul succesului în căsnicie este acesta: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filip. 2:5). Soților, „fiecare dintre voi trebuie să-și iubească soția ca pe sine însuși, iar soția să-și respecte soțul”. „Soților, iubiți-vă soțiile așa cum Și-a iubit Cristos Biserica! El S-a dat pe Sine pentru ea”. Să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu că suntem aduși la o viață nouă și ni s-a dat o nouă putere, astfel că totul s-a schimbat, iar „cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Toate relațiile vieții sunt schimbate și transformate, sunt ridicate și înălțate, astfel că suntem făcuți capabili să trăim după modelul și exemplul Fiului lui Dumnezeu.

Fragment din Life in the Spirit in Marriage, Home, and Work: An Exposition of Ephesians 5:18-6:9 (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1974), 228-234, www.banneroftruth.org, folosit cu permisiune.

Note bibliografice și explicative

(1) sensul complet este de recunoaștere și supunere respectuoasă a autorității altcuiva.

(2) Înțelegem că nu toți cititorii noștri vor fi de acord cu perspectiva autorului asupra divorțului – n.ed.