Un soț neascultător

O femeie creștină poate, fără să se facă vinovată, să ajungă soția unui bărbat neconvertit. Este posibil ca ea să fi fost amăgită în evaluarea caracterului aceluia pe care l-a ales să îi fie tovarăș de viață. Masca religiei este adesea pusă ca să slujească unui scop anume, și uneori oferă aparența realității într-o măsură atât de mare, încât nu trebuie să ne surprindă că cei neexperimentați fac greșeli, chiar greșeli mari. Sau, lucru întâlnit mai des și la care, după toate probabilitățile, se referă și apostolul, amândoi au fost neconvertiți când s-au căsătorit, dar ulterior schimbarea are loc mai întâi în soție.

Sub influența divină, ea este făcută să primească viața creștină, în timp ce soțul ei rămâne în afara credinței sau chiar se opune ei, fiind „mort în greșeli și păcate”. Ea devine supusă lui Isus Hristos, în timp ce el rămâne un rebel. Ceea ce, în altă situație, n-ar fi împiedicat divorțul, aici nu este posibil. Soția creștină nu are dreptul să se despartă de soțul neconvertit doar din acest motiv. Ea trebuie să continue să trăiască alături de el și să își împlinească toate îndatoririle căsniciei ca o soție iubitoare și respectuoasă. Ea trebuie să fie supusă soțului ei, probabil mai mult decât oricând, căci convertirea ei va mări cu atât mai mult responsabilitatea ei și va adânci conștientizarea obligației ei.

O astfel de situație poate fi foarte dificilă, iar apostolul vine în sprijinul soțiilor de acest fel cu un motiv foarte puternic și încurajator înspre împlinirea îndatoririlor lor. El vine înaintea soției creștine cu nădejdea că ea poate deveni mijlocul pentru mântuirea soțului ei. El pleacă de la prezumția unei circumstanțe foarte dificile, anume că soțul nu „ascultă de Cuvânt”, adică de „Cuvântul adevărului Evangheliei” (Col. 1:5). Bărbatul s-a împotrivit cerințelor Evangheliei, neacordându-i atenție, nici credință și nici ascultare. Nu încape îndoială că soția creștină s-a străduit să îl încurajeze să audă glasul predicatorilor creștini, și se poate ca bărbatul să fi refuzat să vină, ori dacă a venit, a plecat neafectat și la fel de necredincios. Se poate ca el să fi luat chiar în batjocură credința și să blasfemieze. Dacă acționează potrivit credinței ei, soția creștină va folosi mijloace mai personale pentru a-și aduce soțul sub influența Cuvântului prin citirea Scripturii și a altor cărți bune – dacă îl poate convinge să asculte la ele și, prin glasul ei viu, înțelept și drăgăstos, să se străduiască să îl aducă la adevărul mântuitor. Dar toate acestea pot fi zadarnice, după cum viața ne învață adesea, ba mai rău decât atât, așa că toate încercările directe de a aduce schimbarea trebuie abandonate, pentru că par să facă mai mult rău decât bine, împietrind prejudecățile soțului și stârnindu-l la împotrivire.

Cu toate acestea, soția creștină nu trebuie să cadă pradă disperării. În special, ea nu trebuie să obosească în facerea de bine, prin împlinirea conștiincioasă a îndatoririlor ei maritale; iar motivația ei constrângătoare, atotputernică și dulce, plină de puterea principiilor creștine și de dragostea ei de soție, este aceasta: „Căci ce știi tu, nevastă, dacă îți vei mântui bărbatul?” (1 Cor. 7:16). El poate fi câștigat chiar și fără cuvânt, de care nu vrea să asculte, pentru că va fi cucerit de purtarea ta curată, bazată evident și susținută de evlavia creștină. S-a spus pe bună dreptate că „bărbații cu multe prejudecăți împotriva creștinismului vor vedea faptele, care vorbesc de departe mai mult decât cuvintele”.¹

Împlinirea bucuroasă, plină de afecțiune și constantă a tuturor îndatoririlor maritale, în special când aceasta este rezultatul principiilor creștine de viață, este potrivită pentru a avea un impact chiar și asupra bărbaților insensibili și cu mai puțină minte. Schimbările produse în soție prin convertirea ei fac așa încât purtarea ei să fie mult mai bună și aproape că îl conduce obligatoriu pe soț să ia aminte la sursa schimbărilor și să dea naștere în el la acest gând: „Nu poate fi un lucru rău, dacă produce efecte atât de bune”. Prejudecățile lui vor slăbi cu timpul, astfel că va începe de la sine să discute pe tema care îl enerva atât de mult în trecut, își va însoți nevasta la adunarea creștină și, în final, va asculta, va crede și se va supune Cuvântului pe care anterior îl respingea cu atâta încăpățânare. „O viață de sfințenie evidentă, de lepădare de sine, blândețe, dragoste și omorârea eului este o predică puternică, una pe care o vei predica neîncetat înaintea celor care se află în jurul tău, și este aproape imposibil să rateze ținta de a face mult bine. Faptele sunt mult mai puternice decât doar cuvintele”.² Acesta este cursul natural al lucrurilor produse de împlinirea liniștită, bucuroasă și perseverentă a îndatoririlor maritale față de soțul neconvertit; nu doar față de cel bun și blând, ci chiar față de cel rău; și, prin binecuvântarea Duhului cel bun, care însoțește aceasta, foarte adesea a dus la efecte binecuvântate.

Există ceva foarte frumos în expresiile folosite pentru descrierea convertirii unui soț evreu sau păgân. Se spune despre el că este „câștigat”. El era rătăcit, rătăcit față de fericirea adevărată; un rătăcit care mergea către pierzarea veșnică; dar când ajunge la cunoștința adevărului, el este câștigat – câștigat spre binele lui și câștigat pentru Mântuitorul. „El este adăugat”, așa cum spunea Leighton, „la vistieria Lui, Acela care n-a socotit ca sângele Lui prețios să fie prea drag ca să-l lase să se verse pentru acest câștig”.³

Motivul care i se dă aici femeii creștine este, desigur, unul foarte puternic. Forța lui a fost frumos ilustrată de un mare predicator: „Mântuirea unui suflet! Mântuirea sufletului unui soț! A unuia atât de drag prin atâtea legături! O, nu vă pierdeți unul de altul în ‚valea umbrei morții’! Îngrijiți-vă ca despărțirea morții să nu fie cea finală. Fie ca prietenia voastră să treacă peste pustiirile timpului și să fie înnoită spre folosul vostru infinit de dincolo de mormânt. Căutați să adăugați funia pe care nimeni n-are puterea s-o rupă la legătura pe care doar moartea o poate rupe. Gândește-te, o, soție creștină, la fericirea care va rezulta din succesul străduințelor tale. Ce plăcere va însoți restul zilelor tale, acum că sunteți ‚o inimă și o minte’. Cât de dulce va fi sfătuirea voastră împreună. Cât de plăcut veți merge mână de mână la casa Domnului. Cât de bucuros vă veți ruga ‚Tatăl nostru’ la altarul familiei de la ‚Tatăl meu’ din odăiță, unde duceai lupta cu Dumnezeu pentru cel pe care îl iubești, pentru ca și el să poată spune într-o zi ‚Tatăl meu’. Și ce mari vor fi bucuria și cununa fericirii tale în ziua când, înaintea mulțimii oamenilor și îngerilor, soțul tău va spune: ‚Binecuvântată fie Providența care ne-a așezat alături în cealaltă lume și, mai mult, ne-a unit și în aceasta. Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine nu m-a dus la pomul cunoștinței binelui și răului, ci la pomul vieții, care este în mijlocul Paradisului lui Dumnezeu”.⁴

Efectul practic pe care această motivație presantă ar trebui să îl aibă asupra soției creștine este exprimat excelent de unul dintre părinții Bisericii: „Așadar, femeia înțeleaptă va alege mai întâi să își îndemne soțul să i se alăture în lucrurile gândite să ducă la fericire. Dacă îi este imposibil, ea trebuie să urmărească sârguincios să practice orice virtute, obținând consimțământul soțului ei în toate, așa încât să nu facă niciodată ceva împotriva voinței lui, cu excepția lucrurilor care sunt socotite să contribuie la virtute și mântuire”.⁵

Fragment din Expository Discourses on the First Epistle of the Apostle Peter, Vol. 2 (Edinburgh: William Oliphant & Co., 1866), p. 211-215.

Note bibliografice și explicative

(1) Robert Leighton (1611-1684), A Practical Commentary upon the First Epistle General of Peter (London: James Duncan, Paternoster Row, 1835), p. 349.

(2) Richard Baxter (1615-1691), A Christian Directory, Vol. 3 (London: Richard Edwards, 1825), p. 136.

(3) Leighton, p. 350.

(4) William Jay (1769-1853), “The Mutual Duties of Husbands and Wives” in The Standard Works of William Jay, Vol. 3 (Baltimore: Plaskitt & Co., 1832), p. 168.

(5) Clement of Alexandria, “The Stromata” in Fathers of the Second Century, Vol. 2, The Ante-Nicene Fathers (Buffalo, NY: Christian Literature Company, 1885), p. 432.