Respectul soției pentru soțul ei

„Soția să-și respecte soțul” (Efes. 5:33, NTR).

Marea îndatorire a oricărei soții este aceea de a arăta respect față de soțul ei. Ea are multe alte îndatoriri, după cum poate că ai auzit, la care amândoi sunt părtași, dar aceasta este subliniată în mod deosebit ca datoria ei. Aceasta este trăsătura ei specifică, în calitate de soție. Chiar dacă nu ar avea vreodată prea multă înțelepciune, n-ar ști prea multă carte, n-ar avea prea mult har, dacă nu își respectă soțul, nu poate fi o soție bună.

Iată cum a fost creată ea: a fost făcută după bărbat, ceea ce înseamnă că el a căpătat o anumită prioritate prin creație. „Căci întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva” (1 Tim. 2:13). Ea a fost creată din bărbat, și a fost precum praful care a fost măcinat din stâncă. „În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat” (1 Cor. 11:8). Ea a fost făcută pentru bărbat: „Nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11:9). Așadar, nu bărbatul a stabilit această ordine, ci însuși Dumnezeu. Privind apoi la căderea omului în păcat, Îl auzim iarăși pe Dumnezeu spunând că „dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3:16). Chiar dacă Hristos a venit în lume printr-o femeie, vedem în Noul Testament că acest lucru nu schimbă această lege inviolabilă: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul” (Col. 3:18). „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere” (1 Petru 3:1, 2). „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor” (1 Petru 3:5). Tot așa este și în textul inițial. Chiar dacă soția nu va fi vreodată atât de deosebită și atât de bună, și chiar dacă soțul ei nu va fi vreodată atât de rău sau cicălitor, totuși este datoria ei indispensabilă să își respecte soțul. Nu este niciun lucru plăcut, nici din punct de vedere al naturii, și nici din perspectiva decenței să vezi vreodată capul sub coastă. Iar atunci când soția este hotărâtă să se supună acestei îndatoriri, ea va găsi încântare și se va achita cu ușurință de responsabilitățile ei. Un Dumnezeu înțelept a rânduit ca lucrurile să stea așa și, de aceea, așa este cel mai bine.

I. NATURA ACESTUI RESPECT

Este un respect autentic, călduros și familial, așa cum este potrivit unei femei bune. Acest respect este caracterizat de următoarele:

1. Soția trebuie să își onoreze și să își cinstească soțul: „Toate femeile le vor da cinste bărbaților lor, de la mare până la mic” (Est. 1:20). În acest sens, ea trebuie să se gândească la toate lucrurile bune ale persoanei lui, fie că este vorba despre lucruri pământești, fie despre lucruri ale sufletului. Trebuie să le prețuiască potrivit și să nu se gândească că vreo trăsătură a soțului ei ar fi ceva neînsemnat… Și dacă soțul ar fi puțin talentat, totuși ea trebuie să prețuiască statura lui, observând că Duhul Sfânt l-a făcut tocmai în acest sens „chipul și slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 11:7).

Oricum ar fi văzut sau considerat de propria persoană sau de alții, soția lui trebuie să îl vadă fără egal. Așa cum l-ai prețuit atunci când l-ai ales, tot așa trebuie să continui să îl prețuiești… Soția trebuie să ia în considerare faptul că cinstea și respectul în familia ei și printre vecini nu trebuie să se compare cu respectul față de soțul ei, pentru că, cinstindu-și soțul, se onorează pe sine.

2. Acest respect este mânat de dragoste. Chiar dacă acest lucru este cerut în mod deosebit din partea soțului, dragostea este și responsabilitatea soției: „Femeile mai tinere să-și iubească bărbați și copiii” (Tit 2:4).

Așa și-au părăsit Rebeca și Rahela părinții, prietenii și țara, mânate de dragostea lor față de soții lor… Și, nu încape îndoială, nu există modalități mai bune de a crește dragostea soțului decât prin respectul soției, iar acest singur ingredient va face relația ușoară și duioasă.

3. Temerea^[1] este cel de-al treilea ingredient care ilustrează respectul pe care soția îl datorează soțului ei… Și așa se și cere în Biblie: „Felul vostru de trai: curat și în temere” (1 Petru 3:2). Nu există unul fără celălalt, și niciunul nu este suficient în lipsa celuilalt. Iar aceasta nu este altceva decât o sârguință atentă de a-i fi plăcută și de a avea grijă să nu îl jignească…

II. MODELUL RESPECTULUI SOȚIEI FAȚĂ DE SOȚUL EI

Aici aș vrea să subliniez următoarele două lucruri:

1. Soția trebuie să își respecte soțul, așa cum Biserica Îl respectă pe Isus Hristos. Așa spune și versetul 22: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului”, ca și versetul 24: „După cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile” (Efes. 5:22, 24). Și avem exemple nenumărate, în special exemple de soții înțelepte și bune. Dar aici avem exemplul tuturor acelor oameni evlavioși și înțelepți din lume, care o îndeamnă pe soție să își respecte soțul. Apostolul pare să spună că datoria soției de a se supune soțului este la fel de importantă precum este datoria Bisericii de a se supune lui Hristos… Sunt două lucruri care subliniază și afirmă respectul și onoarea pe care Biserica o poartă lui Hristos:

(1) Aria supunerii ei, adică în totul… Ea nu se spune Lui doar atâta cât o interesează sau cât poftește, ci când și cât cere El… Așa spune și apostolul: „Nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile” (Efes. 5:24), adică în toate lucrurile care nu sunt interzise printr-o autoritate mai înaltă, precum Legea lui Dumnezeu. Fără îndoială, dacă vreun lucru pare nepotrivit, soția poate să aducă argumente cu blândețe și să arate dezavantajele acelui lucru. Dar dacă ea nu poate să-și convingă și să-și mulțumească soțul, ea trebuie să își supună mintea și voința față de decizia lui, cu excepția situațiilor când asta ar implica un păcat.

(2) Modalitatea de supunere a soției vorbește despre respectul ei. Astfel, supunerea ei trebuie să fie din toată inima, cu bucurie și fără condiții. Așa se supune Biserica voinței Mirelui ei, supunere care a devenit un model proverbial: „Cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor” (Efes. 6:7), implicând prin aceasta că supunerea și slujirea pe care noi o facem înaintea Domnului este făcută cu bucurie. Așa trebuie să fie și supunerea soției, fără condiții și cu bucurie. Supunerea ei trebuie să arate că există o singură voință în două piepturi… De aceea, un duh de contradicție și nemulțumire este foarte nepotrivit unei soții evlavioase și lasă întotdeauna durere în inima lui și vinovăție în a ei. În mod obișnuit, acesta este un semn al unei mândrii nedate morții și al unei amăgiri de sine arogante, și aduce cu ea blestemul certurilor asupra familiei… Dacă stăpânirea soțului este prea grea, este mai bine să îl lași să dea socoteală pentru severitatea lui decât să te faci vinovată de nemulțumire.

2. Soția trebuie să își respecte soțul așa cum mădularele respectă Capul. Așa spune și textul nostru: „Căci bărbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23). El este capul spre mângâierea și folosul ei, ceea ce constituie privilegiul ei. El este un cap spre autoritate și rânduire, iar acesta este privilegiul. Cum s-ar putea aștepta ea să beneficieze de capul ei, dacă nu îl onorează? Cinstea care nu este acordată bărbatului este întotdeauna enumerată printre păcatele împotriva naturii (1 Cor. 11:4)… Ea nu trebuie să se împotrivească scopurilor capului ei. Este întotdeauna ceva dezgustător să vezi capul mergând într-o direcție și coasta în alta. Ea trebuie să urmeze deîndată călăuzirea și sfaturile capului ei, căci nu membrele îi spun capului încotro să meargă. Ele îl susțin, dar nu îi dictează direcția… Ține de înțelepciunea și responsabilitatea soției să se supună soțului ei în calitate de cap, cu excepția cazurilor când el este bolnav mintal.

III. TRĂSĂTURILE RESPECTULUI SOȚIEI FAȚĂ DE SOȚUL EI

1. În cuvânt: „Căci din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12:34). Acolo unde există temere și respect interior, în inimă, în lucrurile cerute de Dumnezeu, acestea se vor vedea prin cuvinte. Aceeași lege care stăpânește peste inimă va stăpâni și limba. „Ea deschide gura cu înțelepciune, și învățături plăcute îi sunt pe limbă” (Prov.:26). Și nu încape îndoială că proverbul este adevărat: „Limba dulce este un pom de viață, dar limba stricată zdrobește sufletul” (Prov. 15:4).

Dar acest respect al soției este demonstrat astfel:

(1) Prin cuvintele folosite de ea despre soțul ei, cuvinte care trebuie să arate întotdeauna respect și cinste. Iată cum o prezintă apostolul pe Sara: „Ca Sara, care îl asculta pe Avraam, și-l numea domnul ei. Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva” (1 Petru 3:6). Așa cum vedem din Geneza 18:12, acesta a fost limbajul inimii ei. Nicio soție nu este prea bună sau prea măreață în a imita exemplul Sarei, vorbind în cuvinte respectoase și expresii onorabile despre soțul ei… Toată ocara și dezonoarea pe care o aduc asupra soților lor se întoarce negreșit spre rușinea lor, căci cinstea și respectul ori rămân în picioare, ori sunt distruse împreună.

(2) Cuvintele soției adresate soțului ei trebuie să fie pline de respect. Ea trebuie să se păzească de (i) exces în mulțimea cuvintelor, neîntrerupându-și constant soțul în timp ce el vorbește, și nefolosind zece cuvinte în răspunsul ei contra unui singur cuvânt. Tăcerea laudă mai degrabă înțelepciunea unei femei decât vorbirea, iar cea care este înțeleaptă își folosește cuvintele cu multă măsură. Cea care nu își păzește limba, chiar dacă poate părea religioasă, are o credință zadarnică. De asemenea, soția trebuie să se păzească de (ii) greșeli în privința calității vorbirii ei, anume să se păzească de vorbirea lipsită de blândețe și respect. Soția trebuie să caute să capete un „duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:4). Odată ce inima este îmblânzită prin harul lui Dumnezeu, și cuvintele ei vor demonstra influența acestuia, și doar atunci… Nu a spus Dumnezeu că „o limbă dulce poate zdrobi oase” (Prov. 25:15)? Iată, este mai mult decât poate face o limbă iute… La momentul judecății, după moarte, va fi o mângâiere de nedescris când oamenii vor reflecta la biruința pe care răbdarea femeilor înțelepte au avut-o și cât de adesea purtarea lor tăcută și răspunsurile lor blânde au păstrat pacea… Un lucru este sigur: dacă blândețea și respectul nu vor păstra pacea, mânia și patima nu vor putea face niciodată acest lucru…

2. Respectul soțiilor față de soții lor trebuie să se arate și în fapte. Și aceasta prin ascultare față de călăuzirea și înfrânările date de aceștia… Soția este legată prin conștiință să asculte de soțul ei în orice lucru care nu este contrar voii lui Dumnezeu. Fără îndoială, dacă el îi poruncește să facă vreun lucru care ar fi, prin porunca lui Dumnezeu, păcătos – dacă el ar îndemna-o să spună o minciună, să aducă mărturie mincinoasă sau alte lucruri asemănătoare – ea trebuie cu hotărâre și modestie să refuze acest lucru. Dacă el îi interzice să facă orice lucru care, prin porunca lui Dumnezeu, este o responsabilitate indispensabilă atribuită ei – dacă el i-ar interzice să se roage, să citească Scriptura, să sfințească Ziua Domnului sau alte lucruri asemănătoare – atunci ea trebuie „să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (F.A. 5:29). Dar în toate celelalte situații, chiar dacă ea ar putea să încerce să îl convingă, cu respect, totuși, dacă el insistă, ascultarea ei va fi cel mai bun sacrificiu și conformarea ei mijlocul prin care jugul îi va fi mai ușor…

Casa este locul ei potrivit, pentru că ea este frumusețea căminului. Acolo este locul ei de muncă, acolo este locul în care se găsește în siguranță… Când Soarele și Luna dispar, cerul este întunecat. Tot așa, când soțul și soția sunt plecați, multe neorânduieli își fac loc în cămin, iar noi știm cine este persoana al cărei caracter este descris astfel: „Era bună de gură și fără astâmpăr; picioarele nu-i puteau sta acasă” (Prov. 7:11).

De asemenea, locul pe care soțul îl consideră cel mai potrivit pentru a locui împreună, acolo soția trebuie să își dea cu bucurie consimțământul să locuiască alături de el, chiar dacă acel loc poate fi, în ce privește prietenii ei sau ai lui, mai lipsit de confort pentru ea. Astfel, Acela care le poruncește să își iubească soții (Tit 2:4), în următorul verset le îndeamnă să fie „cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 2:5), căci dacă până și femeile bune pot fi reduse la tăcere, faptele bune niciodată nu vor putea fi amuțite… Puțini soți sunt atât de răi încât discreția și respectul unei soții evlavioase să nu fie capabile să îi reformeze. Și puține soții sunt atât de rele, încât înțelepciunea și dragostea unui soț evlavios să nu le facă mai bune.

Fragment din „What Are the Duties of Husbands and Wives Towards Each Other?”, în Puritan Sermons 1659-1689, Being the Morning Exercises at Cripplegate, Vol. 1, retipărit de Richard Roberts Publishers.

[1] temere – o sârguință și grijă atentă, nu o frică înrobitoare.