„Iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima” (1 Petru 1:22).

Căsătoria este fundamentul structurii familiei. Apostolul spune că ea este onorabilă în orice privință (Evrei 13:4), iar el condamnă opiniile acelora care o interzic, considerându-le „învățătura dracilor” (1 Tim. 4:2). Căsătoria este o instituție a lui Dumnezeu, care a fost înființată în Grădina Edenului și a fost cinstită prin prezența personală a lui Hristos, fiind circumstanța în care s-a înfăptuit prima din acea serie splendidă de minuni prin care El a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii… Căsătoria face deosebirea dintre om și animale, fiind modalitatea în care este asigurată nu doar continuarea, ci și mângâierea speciei omenești. Căsătoria are în ea izvorul fericirii omenești și a tuturor acelor emoții virtuoase și sensibilități generoase, care rafinează și împodobesc caracterul unui om. Ea nu poate fi păzită vreodată cu prea multă vigilență și nici nu poate fi întemeiată, în anumite situații, cu prea multă prudență și grijă… Primul meu obiectiv va fi acela de a enumera acele îndatoriri care sunt comune atât soțului, cât și soției.

1. PRIMA ÎNDATORIRE ESTE DRAGOSTEA, CĂCI EA ESTE TEMELIA TUTUROR CELORLALTE.

Acolo unde aceasta lipsește, căsătoria este degradată dintr-o dată, ajungând la o relație brutală și sordidă. Această îndatorire, care este atribuită în mod special soțului, ține în mod egal și de soție. Dragostea trebuie să fie reciprocă, altfel nu poate exista fericire. Partea care nu iubește, nu capătă nimic, căci cât de îngrozitoare este ideea de a fi legați pe viață de o persoană pentru care să nu avem niciun sentiment, să fim aproape întotdeauna în compania cuiva față de care să facem mereu pasul înapoi, din cauza repulsiei, și totuși să fim târâți înapoi într-o relație din care nu putem scăpa și de care nu ne putem separa. Nu poate exista niciun fel de fericire nici pentru acela care iubește, căci o dragoste nerăsplătită se va epuiza în curând sau va trăi doar pentru a distruge acea inimă sărmană în care arde iubirea. Un cuplu căsătorit în care lipsește prețuirea reciprocă este una dintre imaginile care inspiră cea mai mare compasiune din lume. Ei nu pot și, fără îndoială, în circumstanțe obișnuite, nu au cum să se separe. Totuși, ei rămân uniți doar pentru a fi un chin unul pentru celălalt. Ei slujesc totuși unui scop important, în istoria omenirii: anume să fie un exemplu tuturor acelora care sunt încă necăsătoriți, avertizând împotriva păcatului și nebuniei de a forma această unire plecând de la orice alt motiv decât acela al unui atașament reciproc și curat, și pentru a-i mustra pe toți cei care sunt căsătoriți, în vederea vegherii cu cea mai asiduă vigilență asupra dragostei lor reciproce, așa încât să nu permită niciunui lucru să stingă flacăra sfântă din ei.

Întrucât căsătoria trebuie întemeiată pe baza dragostei, trebuie avută o mare grijă, mai ales în stadiile timpurii ale ei, ca nimic să nu se ridice ca să zdruncine sau să slăbească atașamentul nostru reciproc. Oricât am cunoaște înaintea căsătoriei despre obiceiurile și gusturile reciproce, această cunoaștere nu poate fi nici cuprinzătoare, nici precisă și nici atât de impresionantă precum aceea pe care o căpătăm prin a trăi împreună. Și este de o importanță capitală ca, atunci când mici defecte sunt observate pentru prima dată, și când își fac loc greșeli și răutăți mărunte, să nu li se permită să producă o impresie nefavorabilă asupra minții.

Dacă soțul și soția vor să își păstreze dragostea, trebuie ca ei să se asigure că studiază cu maximă acuratețe gusturile și plăcerile fiecăruia, și să se abțină cu îndârjire de la orice lucru contrar acestor gusturi, chiar și în cele mai mărunte aspecte. Dacă vor să păstreze dragostea, atunci ei trebuie să evite cu cea mai mare grijă toate acele deosebiri repetate frecvent și aspecte de curiozitate care fac distincția între lucrurile care îmi sunt plăcute MIE și cele care îți sunt plăcute ȚIE, căci aceste deosebiri au provocat toate procesele, toate certurile și toate războaiele din lume…

2. RESPECTUL RECIPROC ESTE O ÎNDATORIRE A VIEȚII DE FAMILIE.

După cum vom vedea mai departe, chiar dacă de la soție se așteaptă o reverență specială, totuși respectul este așteptat și din partea bărbatului. După cum este dificil să îi respectăm pe cei care nu merită asta decât ca urmare a rangului lor superior sau a relației cu ei, este de o importanță imensă să ne purtăm unii cu alții în așa fel încât să arătăm și să impunem respect. Aprecierea morală este unul dintre lucrurile care susțin cel mai puternic și păzesc cel mai bine dragostea, iar o purtare de o ținută morală deosebită nu poate eșua să producă un astfel de efect. Ajungem să ne cunoaștem cu acuratețe unul pe celălalt în acest fel mai bine decât înaintea lumii și chiar față de slujitorii și copiii noștri. Intimitatea unei astfel de relații lasă deschise motivațiile noastre și întreaga esență a caracterului nostru, așa încât ajungem să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt decât ne cunoaștem pe noi înșine. De aceea, dacă vrem să fim respectați, trebuie să fim respectabili. Dragostea acoperă o mulțime de greșeli – este un lucru adevărat. Dar nu trebuie să acționăm prea mult în baza credulității și a orbirii dragostei. Există un punct dincolo de care nici măcar dragostea nu mai poate rămâne oarbă față de culoarea pătată a unei fapte greșite. Orice element al unui comportament cu adevărat păcătos, față de care nu putem greși să observăm caracterul lui nepotrivit, tinde să îndepărteze prețuirea reciprocă și astfel să elimine acele lucruri care păzesc dragostea noastră… În tot comportamentul stării conjugale, respectul reciproc trebuie să fie deosebit și neschimbător, chiar și în lucrurile mici. Nu trebuie să căutăm cu tot dinadinsul greșelile celuilalt, nu trebuie să le căutăm cu microscopul, n-ar trebui să existe epitete care să exprime reproșuri, nici vorbe dure, lipsite de politețe, și nici o indiferență rece. Trebuie să existe curtoazie fără a fi ceremonioși, politețe fără formalism și atenție fără robie. Pe scurt, ar trebui să existe tandrețea dragostei, susținută de prețuire și călăuzită de politețe. Apoi, trebuie să întreținem respectul nostru reciproc și înaintea altora… Este cu totul nepotrivit ca vreunul dintre soți să facă ceva, să spună vreo vorbă sau să arunce vreo privire care să aibă până și cea mai măruntă tendință de a-l degrada pe celălalt în ochii oamenilor.

3. ATAȘAMENTUL RECIPROC ESTE O ÎNDATORIRE COMUNĂ A SOȚULUI ȘI SOȚIEI.

Noi suntem uniți pentru a fi tovarăși de viață, pentru a trăi împreună, a umbla împreună și a vorbi împreună. Soțul are porunca de a locui cu soția sa cu înțelepciune (1 Petru 3:7). „Acest lucru”, spune Rev. Jay, „nu se referă la altceva decât la locuirea împreună, prin opoziție cu absența sau locuirea periodică. Este absurd ca două persoane care nu se gândesc să locuiască împreună să intre în acest legământ și ca, cei care sunt deja căsătoriți, să nu caute prezența reciprocă. Fără îndoială, pot exista circumstanțe în care despărțirea ocazională să fie inevitabilă, dar fiecare om trebuie să revină cât de curând la partenerul său de viață, imediat ce scopul absenței a fost împlinit. Fie ca el să călătorească întotdeauna însoțit de cuvintele lui Solomon: „Ca pasărea plecată din cuibul ei, așa este omul plecat din locul său” (Prov. 27:8). Ar putea un om să se achite de responsabilitățile pe care le are față de familia sa atâta vreme cât este departe de casă? Poate el să își disciplineze copiii? Poate să continue închinarea lui Dumnezeu în familia sa? Știu că este datoria soției să conducă devoțiunea familiei în absența soțului și că ea ar trebui să ducă această cruce, ba chiar ca pe un privilegiu. Totuși, puține soții sunt dornice să facă acest lucru și, de aceea, unul dintre sanctuarele lui Dumnezeu rămâne închis săptămâni și luni la rând. Îmi pare rău că trebuie să spun că există unii bărbați care par mai dispuși să caute prezența oricui, dar nu compania soțiilor lor. Acest lucru este demonstrat prin felul în care ei se folosesc de timpul lor liber. Și cât de puține din ceasurile acestea sunt dedicate soției! Serile sunt perioadele zilei cele mai potrivite pentru a fi petrecute în familie. Iar soția are un drept deosebit ca aceste ore să îi fie dedicate. Ea este acum eliberată cel mai mult de numeroasele îndatoriri ale sale și găsește libertatea în acele clipe să se bucure de lectură și de conversație. Este trist atunci când un bărbat dorește să-și petreacă serile în afara casei. Acest lucru este rău și prevestește lucruri și mai rele”.

Pentru a se asigura, pe cât este posibil, de prezența soțului în jurul focului propriu, soția ar trebui să fie cea care îngrijește de casă (Tit 2:5) și să facă tot ce îi este în putință pentru ca vatra casei să fie tot mai atrăgătoare, curată, veselă și drăgăstoasă. Ea ar trebui să se străduiască să facă din căminul ei acea iarbă moale pe care inima lui să își găsească plăcerea să se relaxeze în strălucirea razelor bucuriei familiei…

Uniți, fie ca bărbatul și soția să se afle cât de mult timp împreună. Trebuie să fie ceva greșit în viața acelei familii, atunci când ei au nevoie de baluri, plimbări, teatre, petreceri și jocuri de noroc pentru a-i elibera de stresul produs de munca zilei. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt străin de acele gusturi care îi fac pe bărbați să umble după distracțiile în public, fugind de mângâierea vieții lor și de compania soțiilor lor, de învățătura și recreerea care se găsesc într-o bibliotecă bine echipată sau de plimbarea de seară de la țară, atunci când lucrul zilei s-a terminat. După judecata mea, plăcerile casei și ale companiei din familie, atunci când acestea sunt tot ceea ce ne-am putea dori, sunt cele care nu se epuizează niciodată și nu au nevoie să fie schimbate, ci trec doar de la o scenă la alta. Tânjesc și suspin în van, probabil, după acea perioadă când societatea va fi atât de elevată și curată, când dragostea de cunoștință va fi atât de intensă și când obiceiurile vieții vor fi atât de simple; când religia și moralitatea vor fi atât de răspândite, încât casele oamenilor să fie locul plăcerilor lor; când fiecare bărbat își va găsi cea mai mare încântare de pe Pământ în compania unei soții iubitoare și inteligente și a unor copii bine educați și când nu se va simți niciodată nevoia de a ne găsi fericirea părăsind căminul pentru a merge în sălile de petreceri, la teatru și când petrecerea timpului acasă va fi mai prețioasă decât a pleca de la o masă bine întinsă pentru a se duce la o petrecere publică cu scopul de a satisface tânjirile unui apetit sănătos. Atunci nu va mai fi nevoie să dovedim că distracțiile publice sunt nepotrivite, căci nu va mai fi necesar ca vreun om să alerge după ele…

4. IERTAREA RECIPROCĂ ESTE O ALTĂ RESPONSABILITATE ÎN FAMILIE.

Această îndatorire le este aplicabilă tuturor, și asta chiar și când trebuie iertat un străin sau un vrăjmaș. Cu atât mai clar este atunci că iertarea nu îi poate fi refuzată celui mai apropiat prieten al nostru. Cu toții știm că dragostea  este „îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Cor. 13:4-7). Acest fel de dragoste este necesar și este loc de ea în orice circumstanță a vieții. Oriunde există păcat și imperfecțiune, acolo există loc pentru iertarea izvorâtă din dragoste. Nu există perfecțiune pe Pământ. Este adevărat că cei îndrăgostiți își închipuie adesea că au găsit perfecțiunea. Dar cu cât devine mai matură judecata soților și a soțiilor, cu atât ei conștientizează mai mult că este nevoie să își corecteze această greșeală. Primele impresii de acest fel de regulă trec odată cu prima dragoste. Noi toți trebuie să intrăm în starea de oameni căsătoriți, amintindu-ne că urmează să ne alăturăm unei ființe păcătoase… Dragostea nu ne interzice, ci dimpotrivă, ne impune să ne corectăm greșelile reciproc. Dar acest lucru trebuie făcut cu toată blândețea înțelepciunii, alături de tandrețea dragostei, pentru ca, astfel, să nu creștem răul pe care altfel intenționam să îl îndepărtăm, sau să îl înlocuim cu unul mai mare…

5. AJUTORAREA RECIPROCĂ ESTE RESPONSABILITATEA SOȚILOR ȘI A SOȚIILOR.

Acest lucru se aplică tuturor aspectelor vieții… Soțul nu ar trebui să întreprindă nimic important fără a-i comunica acest lucru soției care, la rândul ei, în loc să se ferească de responsabilitatea de a fi un sfătuitor și să îl abandoneze într-o luptă solitară cu dificultățile și greutățile vieții, ar trebui să îl invite la o comunicare liberă a tuturor anxietăților lui. Dacă ea nu poate sfătui, totuși poate oferi mângâiere. Dacă nu poate să îi ușureze truda, măcar poate să îl ajute să o poarte. Dacă nu poate să ofere călăuzire în lucrurile meseriei lui, poate măcar să ofere simțămintele ei. Dacă nu poate deschide niciun izvor al înțelepciunii pământești, poate să aducă problema înaintea Tatălui, a Izvorului oricărei lumini. Datorită delicateței soțiilor lor, mulți bărbați păstrează toate greutățile pentru ei, ceea ce doar îi pregătește să simtă lovitura mai grea, atunci când ea vine.

Așa cum soția ar trebui să fie dornică să își ajute soțul în problemele slujbei lui, tot așa ea ar trebui să fie dornică să împartă cu el povara neliniștilor și a trudei sale din gospodărie. Unii merg prea departe și degradează total capul femeiesc al familiei, tratând-o ca și cum onestitatea sau abilitatea ei n-ar fi demne de a căpăta încrederea în ce privește gestionarea treburilor casei. Ei păstrează banii casei și îi dosesc ca și cum s-ar despărți de ei numai cu preț de sânge, mormăie la fiecare bănuț de care se despart și cer socoteală mai ceva decât ar cere din partea unui slujitor îndoielnic. Ei își asumă orice responsabilitate, se amestecă peste orice și se ocupă de orice. Acest lucru o despoaie pe femeie de autoritatea ei, o îndepărtează din locul care i se cuvine, o insultă și o degradează înaintea copiilor și a slujitorilor. Pe de altă parte, unii merg la extrema cealaltă, și nu o ajută cu nimic. Inima îmi este zdrobită când văd sclavia unor soții devotate, muncitoare, dar aspru folosite de bărbații lor. După ce trudesc toată ziua, robotind neîncetat în mijlocul unei familii tinere și numeroase, sunt nevoite să își petreacă ceasurile serii în singurătate, în timp ce soții lor, în loc să vină acasă bucurându-le inimile cu prezența lor și ușurându-le truda măcar cu o jumătate de ceas petrecut împreună, fie se duc la vreo tovărășie, fie merg să asculte o predică. După toate acestea, femeia acestea nefericită trebuie să se trezească și să vegheze pe tot parcursul nopții la căpătâiul unui bebeluș bolnav sau neobosit, în timp ce bărbatul pe care l-a acceptat ca partener al întristărilor ei doarme nestingherit pe partea lui, lipsit de dorința de a ceda un singur ceas din somnul lui, deși acest gest ar oferi un mărunt repaos pentru soția zdrobită de trudă. Până și creaturile fără rațiune îi fac de rușine pe astfel de bărbați, căci este bine-cunoscut faptul că masculii păsărilor fac și ei cu rândul, așezându-se pe cuibul cu ouă în perioada incubației, permițând astfel femelelor să își înnoiască puterile hrănindu-se și odihnindu-se, și fiind alături de ele căutând cu sârguință hrană și hrănindu-și puii atunci când aceștia strigă. Niciun bărbat n-ar trebui să se gândească la căsătorie, dacă nu este pregătit să împartă cu soția sa, atât cât este posibil, povara treburilor gospodăriei.

Soții trebuie să fie de ajutor reciproc și în ce privește religia personală. Acest lucru este o implicație clară a limbajului apostolului: „Căci ce știi tu, nevastă, dacă îți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu, bărbate, dacă îți vei mântui nevasta?” (1 Cor. 7:16). Acolo unde ambii soți sunt neconvertiți sau când doar unul dintre ei este părtaș evlaviei adevărate, trebuie să se vadă cele mai nerăbdătoare, mai înțelepte și mai pline de dragoste eforturi spre mântuirea lor. Cât de păgână trebuie să fie starea acelora care se bucură împreună de mângâierile căsătoriei, dar călătoresc în această companie către pierzarea veșnică. Cât de grav este ca ei să își fie reciproc mângâietori pe Pământ, dar apoi chinuitori unul altuia în Iad. Cât de păgână trebuie să fie însoțirea în fericirile temporare, dar și tovărășia în chinuri, pe vecie! Acolo unde ambii soți sunt creștini adevărați, ar trebui să existe o preocupare reciprocă constantă spre binele spiritual, o îndemânare permanentă la veghere și o grijă cu privire la bunăstarea lor spirituală veșnică…

Vorbim noi unul cu celălalt, așa cum ar trebui, asupra subiectelor înălțătoare legate de răscumpărarea făcută de Hristos și mântuirea veșnică? Ne vedem noi reciproc înclinațiile, dorințele, capcanele, necazurile și decăderile în evlavie, așa încât să putem aplica remediile potrivite? Ne îndemnăm noi unul pe altul zilnic, așa încât să nu ne împietrim prin înșelăciunea păcatului? Practicăm noi fidelitatea fără a căuta greșeli cu lumânarea, și aducem laude reciproc, fără să fim lingușitori? Ne invităm noi unul pe altul la folosirea celor mai ziditoare mijloace ale harului, și ne recomandăm reciproc folosirea acelor cărți instructive și folositoare, pe care le-am descoperit benefice pentru noi înșine? Ne deschidem noi reciproc starea inimilor noastre cu privire la religia personală? Suntem noi sinceri în a împărtăși nelămuririle, bucuriile, temerile și întristările? Vai, vai! Cine nu s-ar rușina de neglijența noastră în aceste aspecte particulare! Totuși, o astfel de neglijență este criminală. Fugim de mânia viitoare, și totuși nu facem tot ceea ce putem ca să ne ajutăm unul pe celălalt să scăpăm! Alergăm cot la cot după cununa slavei, după cinste și nemurire, după viața veșnică, și totuși nu facem tot ce putem pentru a ne asigura și de succesul celuilalt! Este oare aceasta dragoste? Este aceasta expresia tandreței din dragostea conjugală?

Acest ajutor reciproc ar trebui să se extindă la toate obiceiurile, rânduielile, disciplina și evlavia familiei. Soțul trebuie să fie profetul, preotul și împăratul familiei, aducând învățătură pentru mintea membrilor ei, conducând devoțiunea acestora și guvernând peste temperamentul lor. Dar în toate aceste aspecte importante, soția trebuie să fie de aceeași gândire cu soțul. În aceste aspecte, ei trebuie să fie împreună lucrători, niciodată abandonând lucrarea în mâinile unuia singur, și cu atât mai puțin să se opună sau să tragă în jos lucrul celuilalt… Nu poate fi găsită pe Pământ o imagine mai plăcută decât aceea a unui cuplu evlavios, folosindu-se de influența reciprocă și de ceasurile petrecute împreună îndemnându-și reciproc inimile la fapte de bunătate și la bunăvoință religioasă. Nici măcar Adam și Eva, în Paradis, cu hainele lor nepătate de păcat, implicați în îngrijirea trandafirilor din acea grădină, nu au prezentat înaintea ochilor îngerilor o imagine mai frumoasă ca aceasta.

6. COMPASIUNEA RECIPROCĂ ESTE NECESARĂ.

Boala poate să producă compasiune, iar soțiile par să fie create și înclinate prin natura lor la exersarea compasiunii. „O, femeie! … Un înger slujitor!”… Chiar dacă am putea să ne descurcăm fără ea și să fim fericiți în perioade de sănătate, ce am fi noi, bărbații, fără prezența și slujirea ei tandră în vreme de boală? Putem face perna suferinței atât de moale cum o poate face o femeie, atunci când soțul ei își așterne capul pe ea, în boală? Nu. Nu putem să administrăm medicamentul sau hrana așa cum ea o poate face. Există o blândețe în atingerea ei, o liniște în pașii ei, o îndemânare în felul în care ea aranjează lucrurile și o compasiune în privirile care coboară din ochii ei strălucitori, care ne lipsesc nouă, bărbaților…

Dar această compasiune nu este limitată exclusiv la soție, ci ea este în mod egal responsabilitatea soțului. Este adevărat, el nu poate face același slujiri pentru ea. Dar el poate face multe lucruri și, tot ceea ce este în măsură să facă, trebuie să facă… Soților, vă chem să folosiți toată îndemânarea și tandrețea dragostei, în locul soțiilor voastre, dacă ele sunt slabe și bolnave. Vegheați la căpătâiul lor, vorbiți cu ele, rugați-vă cu ele, și treziți-vă odată cu ele. În toate suferințele lor, fiți și voi părtași cu ele. Nu ascultați niciodată nepăsători la plângerile lor.

Vă implor, în numele a tot ceea ce este sacru în dragostea dintre soți, nu încercați să sugerați imaginației lor, sensibilă în astfel de perioade, prin neglijența voastră rece, prin expresiile voastre iritate sau prin privirile voastre nemulțumite, că boala care a distrus sănătatea lor i-a făcut același lucru dragostei voastre.

O, scutiți inimile lor de durerile agonizante ale presupunerii că trăiesc doar pentru a fi o povară pentru inimile voastre dezamăgite. Cruzimea acelui bărbat cere un termen pentru a fi descrisă, și nu știu niciunul suficient de convingător, care să îl descrie pe acela care refuză compasiunea față de o soție în suferință… Un astfel de bărbat face lucrarea unui ucigaș, dar fără a fi pedepsit și, în anumite cazuri, fără a i se reproșa ceva, dar nu fără ca acesta să-și capete în final remușcările.

Dar compasiunea ar trebui să fie exersată deopotrivă de soț și de soție, nu doar în ce privește bolile lor, ci în toate suferințele lor, fie că sunt personale, fie că sunt suferințele rudelor lor.

Ei trebuie să împărtășească toate întristările lor; ca două corzi care cântă la unison, coarda durerii n-ar trebui să fie lovită în inima unuia, fără a cauza o vibrație corespunzătoare în inima celuilalt. Sau ca suprafața lacului care răspunde cerului, așa încât ar trebui să fie imposibil ca strălucirea și calmul să se găsească într-unul, când celălalt este agitat și înnorat. Inima ar trebui să răspundă inimii și fața feței.


Fragment din A Help to Domestic Happiness, republicată de Soli Deo Gloria

Sus