Cum să-ți găsești partenerul de viață

Căsătoria este o etapă de o importanță incalculabilă și niciodată nu trebuie luată în considerare fără cea mai mare atenție și cea mai mare grijă. Dacă îndatoririle omului căsătorit sunt atât de numeroase și dificile, și dacă achitarea corectă de ele, ca și fericirea întregii vieți depind, după cum este necesar, într-o măsură deloc neînsemnată, de alegerea pe care o facem cu privire la soț sau soție, atunci până și rațiunea ne spune cu hotărâre că ar trebui să ajungem la o astfel de decizie după o deliberare profundă.

Este evident că nicio decizie din întreaga noastră existență pământească nu necesită exersarea unei judecăți atât de calme ca aceasta, și totuși experiența ne dovedește cât de rar îi permitem rațiunii să ne ofere sfaturi și cât de răspândită este practica în care imaginația și poftele decid în această privință. O proporție importantă din ticăloșia și infracțiunile de care societatea de azi este bolnavă este rezultatul căsătoriilor întemeiate greșit. Dacă permitem ca simpla plăcere, în locul prudenței, sau lăcomia în locul dragostei, să călăuzească alegerea pe care o facem cu privire la partenerul nostru de viață, nu ar trebui să ne mire că o astfel de alegere este nepotrivită sau că ea devine complet dezastruoasă prin consecințele ei. Și cât de des vedem cum plăcerea și lăcomia sunt singurele criterii luate în considerare la întemeierea ei. Dacă ar fi implicat doar simplul confort al perechii căsătorite, ar fi o chestiune de importanță măruntă, iar consecințele n-ar fi atât de groaznice. Dar fericirea unei familii, nu doar în această lume, ci și în viața viitoare, ca și, în egală măsură, fericirea urmașilor lor, chiar până în vremuri îndepărtate, depinde de această căsătorie. În ardoarea patimii, puțini sunt dispuși să asculte de sfaturile Providenței. Probabil că nu există vreun alt sfat, vorbind la modul general, mai respins și aruncat la gunoi precum cel legat de căsătorie. Majoritatea persoanelor, mai ales dacă s-au atașat deja de persoana aleasă, chiar dacă nu s-au dedicat printr-o promisiune sau o declarație, vor continua în planurile lor, orbiți de dragoste și lipsiți de judecată în alegerea lor… Rațiunea nu le este de niciun folos unor astfel de indivizi. Ei trebuie să fie lăsați să capete înțelepciune pe singura cale prin care o vor putea căpăta: prin experiența dureroasă. Remarcile care urmează sunt oferite celorlalți, care pot totuși să se înfrâneze de la a se implica în astfel de relații sau care sunt dispuși să asculte de sfaturi.

ÎN PROBLEMA CĂSĂTORIEI, FIȚI CĂLĂUZIȚI DE SFATUL PĂRINȚILOR VOȘTRI

Părinții nu au niciun drept să facă alegerea în locul vostru, dar nici voi nu aveți dreptul să vă alegeți partenerul de viață fără a-i consulta. Este dificil de stabilit, din cazuistică, până unde sunt părinții investiți cu autoritate în a interzice căsătoria cu o persoană cu care ei nu sunt de acord. Dacă ai vârsta necesară și ești capabil să te întreții singur, sau este posibil să fii bine întreținut de acela cu care ești pe punctul de a te căsători, se pune întrebarea dacă părinții pot face mai mult decât să te sfătuiască și să te convingă. Dar dacă nu ai ajuns la vârsta potrivită, ei au autoritatea de a interzice căsătoria. Ar fi un lucru lipsit de respect să cauți să ai legături în vederea căsătoriei fără cunoștința părinților și să continui în ele împotriva interdicțiilor lor. Trebuie să recunosc că obiecțiile părinților trebuie să fie întotdeauna întemeiate pe rațiune și nu pe capriciu, mândrie sau lăcomie. Acolo unde este cazul și unde copiii au ajuns la vârsta maturității, putând fi călăuziți în alegerea lor de prudență, evlavie și dragoste, cu siguranță că ei pot și trebuie lăsați să decidă pentru sine.

Totuși, atunci când părinții își formulează obiecțiile întemeiat și arată clar și palpabil care sunt motivele pentru interzicerea unei relații, devine obligația clară a fiilor și fiicelor lor să renunțe. O unire întemeiată în condițiile refuzului supunerii față de obiecțiile rezonabile ale unor părinți înțelepți rareori se dovedește una fericită. Cupa amară ajunge și mai amară, într-un astfel de caz, prin adăugarea suferinței și a auto-învinovățirii. Și câte situații triste de acest fel nu am văzut cu toții! Cât de multe semnale de avertizare sunt date, doar-doar ca tinerii să privească la ele, pentru a fi avertizați împotriva nebuniei de a se lăsa conduși de impulsul unui atașament imprudent și de a umbla ghidați de acel impuls până la o decizie contrară sfatului, opoziției și interdicției părinților lor!

Foarte rar acea relație se dovedește altceva decât o sursă de suferință și ticăloșie, către care încruntarea dezaprobatoare a unor părinți iubitori și înțelepți s-a îndreptat încă de la început. Dumnezeu pare să Se ridice la judecată pentru a susține autoritatea părinților, confirmând interdicția acestora prin dezaprobarea din partea Sa.

CĂSĂTORIA TREBUIE ÎNTEMEIATĂ ÎN FIECARE CAZ PE IUBIRE RECIPROCĂ

Dacă înaintea căsătoriei nu există dragoste, nu există motive să ne așteptăm ca ea să își facă loc după aceea.^[1] După cum este de așteptat de la toți cei care intenționează să se căsătorească, îndrăgostiții nu se pot aștepta să aibă parte de fericire, dacă nu se iubesc unul pe celălalt.^[2] Răceala indiferenței va ajunge, în cazul lor, să se transforme în aversiune.^[3] Trebuie să existe atașament personal. Dacă există vreun lucru, chiar și în aspectele exterioare, care stârnește dezgust, anunțul de logodnă trebuie interzis, căci până și natura ne învață acest lucru. Eu nu spun că frumusețea chipului sau eleganța ar fi lucruri necesare – în niciun caz. O dragoste curată și puternică a existat adesea în absența acestor lucruri. Nu îmi voi asuma abilitatea de a stabili că este absolut imposibil să iubești pe cineva urât la înfățișare. Dar cu siguranță că nu trebuie să ne alăturăm unii altora în căsnicie atunci când unul dintre parteneri este urât, decât dacă putem să îl iubim sau cel puțin dacă suntem atât de îndrăgostiți de calitățile sale mentale, încât să ne putem căsători și să pierdem din vedere trupul, fiind concentrați pe atractivitatea minții, inimii și a caracterului. Tot ceea ce eu susțin este că întemeierea unei căsătorii împotriva dezgustului sau repulsiei absolute este irațională, păcătoasă și josnică.

Dar dragostea trebuie să aibă în vedere atât mintea, cât și trupul. A fi atras de o persoană doar pe baza frumuseții trupești înseamnă a te îndrăgosti de o păpușă, de o statuie sau de o pictură. Un astfel de atașament nu este decât fantezie sau poftă, nicidecum o dragoste rațională. Dacă iubim trupul, dar nu iubim mintea, inima și caracterul, atenția noastră este îndreptată către aspectele inferioare ale acelei persoane și, de aceea, ea este concentrată pe acele lucruri pe care boala poate să le transforme într-un singur an în așa fel încât să le dea o înfățișare foarte diferită de cea prezentă. Nimic nu se ofilește atât de repede precum frumusețea trupească. Este ca înflorirea delicată a unui pom atractiv și, dacă n-ar exista nimic plăcut dincolo de el ca fruct, ar fi aruncat cât colo cu dezgust, atunci când petalele florilor se ofilesc și cad. Atât de adesea se vorbește despre faptul că frumusețea minții crește odată cu creșterea cunoștinței, în timp ce frumusețea exterioară scade, încât aceste lucruri au ajuns să fie proverbiale. În timp ce frumusețea interioară se poate asocia foarte ușor unei înfățișări simple, cea exterioară, prin puterea contrastului, produce un dezgust în cazul persoanelor cărora le lipsește caracterul, care sunt ignorante sau lipsite de inimă, când le vedem puse alături de altele, așa cum sunt florile colorate strident, dar care nu au niciun miros, și care cresc într-un pustiu. În loc să ne găsim fericirea în a culege aceste buruieni înfloritoare, apropiindu-le la sânul nostru, haideți mai degrabă să ne întrebăm cum vor arăta ele peste câțiva ani sau cum ar putea să împodobească și să binecuvânteze viața noastră împreună. Haideți să ne întrebăm dacă înțelepciunea, unită cu acea înfățișare, ar putea face ca obiectul ei să fie potrivit pentru a-mi fi tovarăș de viață și educator pentru copiii mei. Va suporta cu răbdare temperamentul acelei persoane slăbiciunile mele, va ține cont cu blândețe de gusturile mele, preocupându-se cu dragoste să îmi ofere mângâiere? Mă vor mângâia acele trăsături de caracter în singurătate, la fel ca și în compania altora? Vor face acele obiceiuri ca locuirea mea împreună cu acea persoană să fie plăcută pentru mine și prietenii mei? Trebuie să ne punem aceste întrebări și să ne stăpânim patimile, așa încât să căpătăm sfaturi în judecata noastră și să lăsăm rațiunea să se apropie și să ne vorbească în răcoarea serii.

Iată cum este dragostea pe care căsătoria ar trebui să se întemeieze: dragoste față de întreaga persoană, dragoste față de minte, inimă și caracter, ca și față de înfățișare, și dragoste însoțită de respect. Doar aceasta poate fi dragostea care poate supraviețui atractivității noului, rănilor produse de boală și influenței timpului. Doar aceasta va putea susține simpatiile și sensibilitățile frumoase ale stării conjugale și poate să-i facă pe soț și soție să rămână alături până la vârsta perilor cărunți, fiind intenția Aceluia care a instituit căsătoria ca ei să fie ajutor și mângâiere unul pentru celălalt până la capătul vieții.

De aceea, oare în ce fel ar trebui, cu suficientă tărie și indignare, să respingem acele înțelegeri, atât de dizgrațioase și totuși atât de des răspândite, prin care căsătoria este transformată într-o speculație financiară, într-o afacere în care fiecare câștigă ceva, într-o simplă șmecherie în care sunt implicați banii? Tinerii ar trebui să fie extrem de atenți să nu lase pe nimeni să îi convingă, și nici să nu permită lăcomiei personale să își facă simțite impulsurile, nici răbdării să îi stăpânească, nici ambiției după frumusețile lumești să îi seducă să intre într-o relație în care să nu fie atrași ca urmare a unei iubiri curate și autentice. Ce vor putea face o casă mare, mobila splendidă, decorațiunile deosebite și distracțiile la modă pentru posesorii lor, în absența dragostei conjugale? „Pentru aceste decorații, pentru aceste jucării”, exclamă inima ticăloasă care se trezește la realitate, vai, prea târziu, în timpul scenelor triste ale războaielor din familie, „pentru acestea m-am vândut pe mine, mi-am vândut fericirea și onoarea?”

O, există o dulceață, un șarm, o putere de a fi plăcut în iubirea curată și reciprocă, chiar dacă acestea se vor manifesta în cea mai smerită locuință, în ciuda celor mai simple circumstanțe și în mijlocul multor dificultăți! Comparate cu acestea, eleganța și strălucirea grandorii lumești sunt precum splendoarea unui palat din răsărit comparată cu frumusețile Grădinii Edenului…

CĂSĂTORIA TREBUIE SĂ FIE ÎNCHEIATĂ ÎNTOTDEAUNA AVÂND ÎN VEDERE CELE MAI STRICTE REGULI ALE PRUDENȚEI.

Căsătoriile imprudente, după cum am văzut deja, răspândesc peste tot consecințele lor rele și ajung să trimită aceste consecințe dincolo de ele, către posteritate. Înțelepciunea ne este dată pentru a ne controla patimile și imaginația. Aceia care, într-o chestiune de o importanță atât de mare precum alegerea partenerului de viață, ignoră mărturia celor de dinaintea lor și ascultă doar de vocea imaginației și-au irosit, cel puțin în acea situație, caracterul de ființe raționale și s-au prăbușit până la nivelul acelor creaturi care sunt totalmente conduse de poftă și neîngrădite de rațiune. Dacă i s-ar permite să dirijeze comportamentul omului, prudența ar preveni cea mai mare parte a ticăloșiei acestuia.

În chestiunea pe care o discutăm aici, prudența n-ar permite nimănui să se căsătorească până nu ar avea siguranța suportului material. Mi se pare din cale-afară de evident că generația actuală de tineri nu se deosebește cu nimic în ceea ce privește prudența în acest aspect. Mulți sunt prea grăbiți să intre în legământul căsătoriei și să se așeze pe locul de cap de familie, înainte de a avea orice nădejde rațională cu privire la abilitatea de a susține acea familie. Imediat ce ajung la vârsta bărbăției, fie că lucrează ceva, fie că nu, înainte ca ei să conștientizeze dacă afacerea va avea succes sau nu, ei se uită în jurul lor după o soție și fac o alegere grăbită, cel mai probabil lipsită de judecată. Astfel, o familie se întemeiază înainte ca aceștia să aibă mijloacele adecvate de a se întreține. Aș vrea ca tinerii să își exerseze rațiunea și să fie prevăzători. Dacă nu fac acest lucru, ci sunt hotărâți să se năpustească în cheltuieli pentru casele lor, înainte de a găsi surse care să acopere aceste cheltuieli, aș vrea ca aceștia, în ciuda cântecului de sirenă din imaginația lor, să audă vocea de avertizare credincioasă și să se pregătească măcar să mănânce ierburile amare ale regretelor inutile…

S-a spus adesea că niciun grup de oameni nu greșește atât de mult în această privință precum predicatorii. Dar nu putem admite acest lucru. Se poate admite că aceia a căror slujire este să le transmită celorlalți prudența, ei înșiși să fie cunoscuți pentru lipsa ei? Un predicator este chemat să încurajeze simplitatea și decența vieții – cum ar putea să se căsătorească tocmai el cu o femeie necurată? Un predicator este chemat să arate că podoaba unui duh blând și smerit este de mare preț înaintea lui Dumnezeu – cum ar putea să se căsătorească tocmai el cu o femeie care îi critică și batjocorește constant pe alții? Un predicator este chemat să îi trateze la fel pe toți enoriașii săi, cu dragoste și slujire – cum ar putea să se căsătorească tocmai el cu o femeie care face tabără bună doar cu câțiva, aplecând urechea la secretele lor și divulgându-le pe ale ei, formând astfel grupuri exclusiviste și punând la cale dezbinări, lucruri care vor face slujirea lui neplăcută și care pot duce chiar la demiterea lui?

Iată ce le recomand fraților mei implicați în lucrarea pastorală, cu o nerăbdare pentru care nu am cuvinte suficiente ca să o pot exprima: să manifeste cea mai mare precauție în această chestiune de importanță și delicatețe capitală. În cazul lor, efectele unei căsătorii imprudente se simt în biserica Dumnezeului celui viu.

Cum ar putea să întruchipeze el, în familia sa, ordinea frumoasă și armonia care trebuie să domnească în orice familie creștină, și mai ales în cea a predicatorului, fără cooperarea inteligentă și sârguincioasă a soției sale? Cum poate fi așteptat acest lucru de la cel care nu are nici inteligență, și nici nu manifestă sârguință? Nu doar că mare parte a vieții sale, ci și mare parte a caracterului unui slujitor depinde de soția lui și, ceea ce este de o importanță și mai mare, este că de ea depinde foarte mult utilitatea lui. De aceea, gândiți-vă cât de mult rău poate fi făcut prin lipsa de discernământ, atunci când predicatorii ridică imprudența în căsătorie la rangul de păcat de căpătâi.

CĂSĂTORIA TREBUIE SĂ SE FORMEZE ÎNTOTDEAUNA ACORDÂND ATENȚIE CUVENITĂ ASPECTELOR CREDINȚEI.

O persoană evlavioasă nu trebuie să se căsătorească cu un necredincios. Nu este de dorit să ne alăturăm într-o căsnicie cu cineva, chiar și dintr-o denominație diferită, care nu este conștiincios în a participa la închinare în locul cuvenit pentru amândoi. Nu este un lucru plăcut ca, în dimineața Zilei Domnului, cei doi să se separe, unul mergând într-un loc de închinare, și celălalt în altul. Cea mai frumoasă plimbare pe care un cuplu sfânt o poate face este aceea care duce către Casa lui Dumnezeu și când, față de subiectele înălțătoare ale răscumpărării și ale realităților invizibile ale veșniciei, ei caută împreună sfatul duios al Cuvântului lui Dumnezeu. Nimeni nu ar trebui să ignore cu bună știință acest lucru. Totuși, dacă ei ar urmări doar mângâierea celor două părți, problema nu ar conta atât de mult. Dar este o chestiune de conștiință, în care nu avem alternative. Apostolul spunea, vorbind despre situația unei văduve, că „dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul” (1 Cor. 7:19).

Chiar dacă acest lucru a fost spus cu privire la o femeie, avem toate motivele să afirmăm că se aplică în mod egal și celuilalt sex. Dar acest lucru pare să nu fie doar un simplu sfat, ci o poruncă. Ea este la fel de obligatorie pentru conștiință ca orice altă poruncă pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Modalitatea în care aceste lucruri se găsesc în text constituie cea mai puternică confirmare a regulii ce trebuie aplicată în toate circumstanțele, acolo unde se are în vedere căsătoria și unde nu a existat nicio relație înainte de convertire. În ceea ce privește celălalt pasaj, în care apostolul ne poruncește, „nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6:14), acesta nu se aplică căsătoriei decât în mod secundar, ci părtășiei bisericii sau mai degrabă asocierilor sau comportamentului acesteia cu referire, în general, la interdicția de asociere dintre creștini și necreștini. Dar dacă acest lucru este nepotrivit cu privire la alte aspecte, cu cât mai nepotrivit este în acea relație, care are o influență atât de puternică asupra caracterului și fericirii noastre? Așadar, situația ca un creștin să se căsătorească cu un individ care nu este decisiv și evident o persoană evlavioasă este o circumstanță care se află în directă opoziție față de Cuvântul lui Dumnezeu. O diferență de gusturi în aspecte minore poate fi un impediment în calea liniștii în familie. Dar a fi împotrivitori unul altuia în chestiunea atât de importantă a credinței este un risc, pe care nicio persoană prudentă nu ar trebui să se lase convinsă să și-l asume, indiferent de argumentele care i se aduc. Cum pot fi atinse țelurile mai înalte ale instituirii familiei, acolo unde unul dintre părinți nu are calificarea spirituală necesară pentru a le împlini? Cum poate fi făcută lucrarea de educație religioasă și cum pot fi copiii crescuți în mustrarea și disciplina Domnului? În ce privește ajutorul personal în chestiunile religioase, nu ar trebui să ne dorim cu toții să fim de ajutor unii altora, în loc să ne împiedicăm unii pe alții? Un creștin trebuie să facă orice lucru al vieții lui să încline către religie, nu să transforme credința într-un lucru de nimic. Acesta este ceva cu totul necesar, față de care toate celelalte trebuie să se supună. Neglijența față de această regulă rezonabilă și simplă devine, mă tem, din ce în ce mai răspândită. În tratatul excelent pe care Dl. Jay l-a publicat, el face următoarele remarci juste și importante: „Sunt convins că, din cauza răspândirii acestor relații întemeiate fără judecată și fără sfințenie, am ajuns să vedem căderea atât de multor bărbați ai lui Dumnezeu în ce privește separarea față de lume, simplitatea comportamentului, uniformitatea mărturiei credinței, achitarea de datoria închinării în familie și educarea familiilor în mustrarea și disciplina Domnului” (William Jay, 1769-1853).

Nimeni n-ar trebui să se gândească și să aibă așteptarea unei astfel de relații precum căsnicia, fără cel mai serios discernământ și fără cea mai fierbinte rugăciune înaintea lui Dumnezeu, pentru călăuzire. Totuși, pentru ca rugăciunea să fie primită de Cel atotputernic, ea trebuie să fie sinceră și să fie adusă cu dorința reală de a cunoaște și a împlini voia Lui. Eu cred că mulți acționează în relație cu Dumnezeu la fel cum acționează față de prietenii lor: își iau decizia, apoi cer să fie călăuziți. Unii au anumite îndoieli, și foarte adesea îndoieli puternice, cu privire la oportunitatea pasului pe care vor să îl facă, îndoieli care se disipă gradual pe măsură ce își fac rugăciunile, până când ajung în punctul în care se amăgesc cu convingerea că se află pe direcția corectă, direcție asupra căreia, de fapt, își luaseră deja decizia. A te ruga pentru călăuzire într-o chestiune în care știi că ești în opoziție față de Cuvântul lui Dumnezeu, și când ești deja hotărât să acționezi, nu înseamnă decât să adaugi ipocrizie la răzvrătirea ta. Dacă există motive să credem că persoana care îi solicită unui creștin să se unească cu ea în căsătorie nu este cu adevărat un om evlavios, ce nevoie mai are acea persoană să se roage pentru călăuzire? Este ca și cum I-am cere Celui Preaînalt să ne permită să facem lucrul pe care El l-a interzis deja.

Nu putem să nu ne arătăm întristarea când vedem că toată pregătirea necesară pentru căsătorie este în mod uzual dată la o parte, iar oamenii aleargă după activitățile grăbite ale deșertăciunii, care, de fapt, nu sunt decât praf în balanța destinului conjugal. Orice gând, orice așteptare și cu orice nerăbdare sunt prea adesea concentrate pe alegerea casei, a mobilei și pe aspectele cele mai neimportante și frivole.

Cât de obișnuit a ajuns să vedem că o femeie petrece nenumărate ore, zi după zi și săptămână de săptămână, în compania croitorului ei, dezbătând și discutând subiectul culorii, formei și materialului în care ea dorește să strălucească în splendoarea nunții, timp care ar trebui dedicat mai degrabă meditării asupra pasului extrem de important care îi va stabili destinul acestei vieți și pe cel al soțului ales; este ca și cum cel mai important obiectiv ar fi acela de a face impresie ca o mireasă bine îmbrăcată și la modă, în loc să se gândească cum să fie o soție bună și fericită…

„Preocupă-te”, spunea un autor din vechime, „să analizezi îndatoririle căsătoriei înainte de a te implica în ea. Există cruci care trebuie purtate, capcane care trebuie evitate și numeroase responsabilități de care trebuie să te achiți, deopotrivă cu fericirea deosebită de care să te bucuri. N-ar trebui să te pregătești pentru acestea? Lipsa acestei pregătiri conduce la dezamăgiri frecvente cu privire la acea stare onorabilă de om căsătorit. De aici și acea căință care ajunge să fie prea timpurie sau prea târzie. Soțul nu știe cum să își conducă familia, iar soția nu cunoaște cum să se supună. Amândoi sunt neștiutori, amândoi ajung să fie amăgiți și amândoi sfârșesc trăind o viață mizerabilă”.

„Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările” (Prov. 3:6).

Fragment din A Help to Domestic Happiness, republicată de Soli Deo Gloria.

[1] Multe cupluri au intrat în căsătorie fără a se cunoaște reciproc, dar și fără dragoste. Totuși, Dumnezeu poate binecuvânta un cuplu cu o dragoste crescândă, chiar și în astfel de circumstanțe.

[2] dragoste – dragostea biblică agape poate fi definită ca actul voinței de a se dedica celuilalt în mod necondiționat. Această dragoste dă naștere celor mai bune sentimente.

[3] aversiune – sentiment puternic de dispreț sau neplăcere.