Frumusețea căsătoriei

„Căsătoria să fie ținută în toată cinstea, și patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari și pe preacurvari” (Evrei 13:4).

Așa cum Dumnezeu a pus împreună oasele și ligamentele spre întărirea trupurilor noastre, tot așa El a rânduit alăturarea bărbatului și a femeii în legământul căsătoriei, spre întărirea vieților lor, căci este „mai bine doi decât unul” (Ecl. 4:9). De aceea, atunci când Dumnezeu a făcut femeia pentru bărbat, El a spus, „am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Gen. 2:18), arătând prin aceasta că bărbatul este avantajat prin a avea o soție. Faptul că acest lucru nu se dovedește a fi împlinit în toate situațiile poate fi cauzat, cel puțin în parte, de îndepărtarea de la cerințele divine ale familiei. Întrucât acest subiect este de o importanță atât de mare, credem că este necesar să prezentăm o schiță cât se poate de cuprinzătoare a învățăturii Sfintelor Scripturi cu privire la el, în special spre beneficiul cititorilor noștri mai tineri, chiar dacă noi nădăjduim să includem informații utile și celor mai în vârstă.

Poate că este o remarcă ce și-a pierdut interesul ca urmare a folosirii ei foarte dese, fără a-și pierde totuși greutatea, însă trebuie subliniat că, cu excepția convertirii personale, căsătoria este cel mai important dintre toate evenimentele pământești din viața unui bărbat sau a unei femei. Aceasta formează o legătură a unității care îi ține împreună pe cei doi până la moarte. Îi aduce într-o relație atât de intimă, încât aceștia sunt în situația fie de a îndulci, fie de a aduce amărăciune asupra existenței celuilalt. Ea comportă circumstanțe și consecințe care duc până în veacurile fără sfârșit ale veșniciei. Cât de important este, deci, să avem binecuvântarea Cerului asupra unui lucru atât de solemn și atât de prețios. Și, pentru a căpăta această binecuvântare, cât de necesar este, în mod absolut, să ne supunem lui Dumnezeu și Cuvântului Său. Este de departe mult mai bine să rămâi necăsătorit până la capătul zilelor tale, decât să intri în legământul căsătoriei fără binecuvântarea divină. Și relatarea istoriei, ca și realitățile observabile, aduc o mărturie abundentă în favoarea adevărului acestei remarci.

Nici măcar cei care nu privesc dincolo de fericirea temporară a indivizilor și de bunăstarea societății existente, nu sunt insensibili față de importanța deosebită a relațiilor de familie, care sunt produse de cele mai puternice simțăminte ale naturii noastre, și pe care le cimentează până și lipsurile și slăbiciunile noastre. Nu ne putem forma o gândire legată de fericirea sau virtutea socială, de societatea omenească, fără să aibă familia la temelia ei. Indiferent cât de bine sunt formulate constituția și legile unei țări, sau cât de vaste ar fi resursele și prosperitatea ei, nu există niciun fundament al ordinii sociale sau publice și a virtuților din viața privată, atâta vreme cât țara respectivă nu tratează aceste lucruri pe temelia unei abordări înțelepte a familiei. La urma urmei, o națiune nu este altceva decât suma familiilor ei și, dacă acestea nu au soți și soții buni, tați și mame, fii și fiice, nu pot exista cetățeni buni. Astfel, decăderea prezentă a vieții de familie și a disciplinei în familie amenință astăzi stabilitatea țării noastre mult mai sever decât inamicii din afară.

Dar gândirea Scripturii cu privire la îndatoririle reciproce ale membrilor unei familii creștine ilustrează efectele prevalente într-o modalitate foarte alarmantă, arătând că, atunci când acestea nu sunt biblice, ele sunt dezonorante față de Dumnezeu, distrugătoare pentru starea spirituală a bisericilor și ridică unul dintre cele mai serioase obstacole în calea progresului evanghelic. Nu putem descrie în cuvinte cât de trist este să vedem că tocmai oameni care se consideră creștini sunt în mare măsură responsabili pentru prăbușirea standardelor maritale, pentru lipsa generalizată de atenție acordată relațiilor din familie și pentru dispariția rapidă a disciplinei în cadrul acestora. Întrucât căsătoria este baza căminului sau a familiei, am considerat că este obligația mea să îi îndemn pe cititori la o cercetare serioasă, cu rugăciune, a voii revelate a lui Dumnezeu asupra acestui subiect vital. Chiar dacă cu greu putem nădăjdui să îndepărtăm boala îngrozitoare care distruge astăzi tocmai elementele vitale ale națiunii noastre, totuși, dacă Dumnezeu va găsi de cuviință să binecuvânteze acest articol, spre beneficiul câtorva persoane, truda mea nu va fi în zadar.

Voi începe prin a îndrepta atenția către frumusețea căsătoriei: „căsătoria să fie de cinste” (NTR), spune textul nostru, și ea este onorabilă în primul rând pentru că Dumnezeu însuși i-a conferit o onoare specială. Toate celelalte rânduieli sau lucruri instituite – cu excepția Sabatului – au fost rânduite de Dumnezeu prin intermediul oamenilor și a îngerilor (F.A. 7:35), dar căsătoria a fost rânduită chiar de Domnul, căci femeia nu a fost adusă la bărbatul ei de vreun om sau vreun înger (Gen. 2:19). Astfel, căsătoria a primit mai multă onoare divină decât toate celelalte instituții divine, pentru că a fost onorată direct de Dumnezeu însuși. De asemenea, trebuie spus că aceasta a fost prima rânduială instituită de Dumnezeu, primul lucru pe care El l-a făcut după ce bărbatul și femeia au fost creați, și aceasta în timp ce ei se aflau încă în starea lor curată, înainte de cădere. Mai mult, locul în care căsătoria lor a fost instituită ne arată ceva din cinstea acestei instituții: în timp ce toate celelalte instituții, cu excepția Sabatului, au fost inaugurate în afara Paradisului, căsătoria a fost cinstită în Grădina Edenului, vorbind astfel despre cât de fericiți sunt cei ce se căsătoresc în Domnul.

„Ultimul act creator al lui Dumnezeu a fost femeia. La finalul fiecărei zile a creației, ni se spune că Dumnezeu a privit la ceea ce El crease, și că fiecare lucru era bun (Gen. 1:31). Dar, atunci când Adam a fost făcut, se spune explicit că Dumnezeu a văzut că nu era bine ca bărbatul să rămână singur (Gen. 2:18). În ceea ce-l privește pe om, lucrarea de creație nu putea fi completă până când, așa cum toate animalele și chiar plantele își aveau perechea lor, trebuia să se găsească și pentru Adam un ajutor, o pereche potrivită pentru el – însoțitorul lui în viață. Până când această lipsă nu a fost completată de Dumnezeu, El nu a putut spune despre lucrarea ultimei zile a creației că este, la rândul ei, bună.

Aceasta este prima lecție măreață pe care Scriptura ne-o oferă cu privire la viața de familie, și ar trebui să o învățăm bine… Instituția divină a căsătoriei ne învață că starea ideală a bărbatului și femeii nu se găsește în separare, ci în uniune, că fiecare dintre cei doi sunt concepuți și se potrivesc unul pentru celălalt. Idealul lui Dumnezeu este o astfel de uniune, bazată pe o dragoste curată și sfântă, care să reziste pe viață, care să excludă orice fel de rivalitate sau altfel de parteneriate, incapabilă de înstrăinare sau de necredincioșie, pentru că este o unire în Domnul — o căsătorie sfântă a sufletului și duhului în dragoste și simpatie reciprocă”.^[1]

După cum Dumnezeu Tatăl a onorat instituția căsătoriei, tot așa a făcut și Dumnezeu Fiul. În primul rând, prin a fi „născut din femeie” (Gal. 4:4).

În al doilea rând, prin minunile Sale, căci primul semn supranatural pe care l-a făcut El a fost la nunta din Cana Galileii (Ioan 2:8), când a transformat apa în vin, sugerând prin aceasta că, dacă Hristos este prezent la nunta ta (adică, dacă ești „căsătorit în Domnul”), vei fi bucuros și binecuvântat.

În al treilea rând, prin pildele Sale, căci El a comparat Împărăția lui Dumnezeu cu o nuntă (Matei 22:2) și sfințenia cu o „haină de nuntă” (Matei 22:11). La fel a făcut El în învățătura Sa: când fariseii au căutat să Îl atragă în capcană cu subiectul divorțului, El a subliniat constituirea originală a căsătoriei, adăugând că „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:4-6).

Mai apoi, instituția căsătoriei a fost onorată și de Duhul Sfânt, căci El S-a folosit de ea ca de o imagine^[2] a unirii care există între Hristos și Biserică: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mamă-sa, și se va lipi de nevastă-sa, și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos și despre Biserică” (Efes. 5:31-32). Relația care există între Răscumpărător și cel răscumpărat este asemănată în mod repetat cu relația dintre un mire și mireasa lui: Hristos este „Bărbatul” (Isaia 54:5), Biserica este „nevasta” (Apoc. 21:9). „Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, zice Domnul; căci Eu sunt un Soț pentru voi” (Ier. 3:14, GBVN). Astfel, fiecare Persoană a Treimii binecuvântate Și-a pus pecetea pe caracterul onorabil al căsniciei.

Nu există nicio îndoială că, în căsătoria adevărată, fiecare parte o ajută pe cealaltă în mod egal. Acest lucru a fost deja arătat mai sus, așa că oricine se aventurează să susțină sau să predice orice altă învățătură sau filozofie, va avea probleme cu Cel Preaînalt. Acest lucru nu implică în mod necesar instituirea unei reguli dure și seci, prin care fiecare bărbat și fiecare femeie sunt obligați să intre în legământul matrimonial: pot exista motive bune, înțelepte și potrivite pentru a rămâne necăsătorit – motive fizice sau motive morale, motive obișnuite sau motive sociale. Cu toate acestea, viața de necăsătorit trebuie privită mai degrabă ca o excepție decât să fie considerată idealul. Orice învățătură care îi conduce pe bărbați și femei să se gândească la legătura căsătoriei ca fiind un semn al robiei sau un sacrificiu al independenței totale, să conceapă rolul de soție și mamă ca fiind plictisitor, care se amestecă peste destinul înalt al femeii, orice inițiativă publică ce cultivă celibatul ca fiind mai de dorit și mai onorabil, sau care substituie orice altceva căsătoriei și căminului, nu doar că invadează în rânduiala lui Dumnezeu, ci și deschide ușa către numeroase crime și amenință însăși temelia societății.

AȘADAR, ESTE CLAR CĂ TREBUIE SĂ EXISTE MOTIVE SPECIALE PENTRU INSTITUIREA CĂSĂTORIEI. Iată trei motive oferite în Scriptură:

În primul rând, pentru procreare: acesta este un scop normal și evident. „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Gen. 1:27). El nu i-a creat pe amândoi bărbați sau femei, ci i-a creat un bărbat și o femeie. Și pentru a face suficient de clar scopul planului Lui, Dumnezeu a spus: „Creșteți, înmulțiți-vă” (Gen. 1:28). Acesta este motivul pentru care căsătoria este denumită „matrimoniu”, căci semnifică ideea de mamă, pentru că ea face ca fecioarele să devină mame. De aceea, este de dorit ca oamenii să se căsătorească la o vârstă timpurie, înainte de trecerea primei părți a vieții: citim de două ori în Scriptură expresia „nevasta tinereții tale” (Prov. 5:18; Mal. 2:15). Am arătat că procrearea este scopul „normal” al căsătoriei, dar există perioade speciale de necazuri, când precizarea din 1 Corinteni 7:29 este de folos.

În al doilea rând, căsătoria este concepută ca un mijloc de prevenire a imoralității: „Totuși, din pricina curviei, fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui, și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei” (1 Cor. 7:2). În mod natural, dacă cineva ar trebui să facă excepție de la această regulă, am putea presupune că împărații ar trebui să primească o astfel de dispensă, ca urmare a lipsei unui succesor la tron, atunci când soția ar fi stearpă. Totuși, până și regilor le este interzis explicit să aibă mai multe soții (Deut. 17:17), arătând prin aceasta că riscul rămânerii fără urmaș la tron nu este un motiv suficient pentru a permite păcatul adulterului. Din acest motiv, femeia curvă este denumită cu expresia „străina” (Prov. 2:16), arătând că ea trebuie să fie o străină pentru noi. Mai apoi, copiii născuți în afara căsătoriei sunt denumiți „bastarzi”, ceea ce, sub Legea lui Moise, însemna că erau excluși din congregația Domnului (Deut. 23:2).

Cel de-al treilea scop al căsătoriei este îndreptat către evitarea neajunsurilor singurătății. Acest lucru este subliniat prin expresia „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen. 2:18), ca și cum Domnul ar fi spus, „această viață are să fie plictisitoare și mizeră pentru bărbat, dacă n-ar avea o soție ca tovarăș de viață”. „Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, și cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!” (Ecl. 4:10). Cineva a spus următoarele: „Ca o broască ce și-a pierdut perechea, ca un picior când celălalt este tăiat, ca o aripă atunci când cealaltă este rănită, tot așa ar fi fost omul dacă nu i-ar fi fost dată femeia”. Astfel, Dumnezeu a unit bărbatul și femeia spre însoțire și mângâiere reciprocă, așa încât grijile și temerile acestei vieți să poată fi ușurate prin bunătatea și ajutorul reciproc ale soților.

Haideți acum să vedem CUM SĂ NE ALEGEM PARTENERUL DE VIAȚĂ.

În primul rând, cel care este ales ca partener de viață trebuie să fie în afara rudeniilor apropiate, întrucât este interzis de legea divină (Lev. 18:6-17).

În al doilea rând, creștinul trebuie să se căsătorească cu un alt creștin. Încă din vremurile timpurii, Dumnezeu a poruncit ca ai Lui să fie „un popor care locuiește deoparte, și nu face parte dintre neamuri” (Num. 23:9). Porunca pe care i-a dat-o Israelului în legătură cu poporul Cananiților a fost: „Să nu te încuscrești cu popoarele acestea, să nu măriți pe fetele tale după fiii lor, și să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi” (Deut. 7:3, cf. Ios. 23:12). Așadar, cu cât mai mult trebuie ca Dumnezeu să ceară astăzi separarea acelora care sunt poporul Său, prin legămintele spirituale și cerești, de cei care au cu El doar o relație trupească, pământească. „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6:14).

În această lume nu există decât două familii: copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului (1 Ioan 3:10). Dacă o fiică a lui Dumnezeu se căsătorește cu un fiu al celui rău, ea devine o noră a Satanei! Dacă un fiu al lui Dumnezeu se căsătorește cu o fiică a Satanei, el devine ginere pentru diavolul! Printr-un astfel de lucru păgân, se formează o apropiere între cel care aparține Dumnezeului cel Preaînalt și cel ce aparține vrăjmașului lui Dumnezeu din vechime. „Exprimare dură!” Da, dar nu este prea dură. Gândește-te ce dezonoare este adusă lui Hristos printr-o astfel de unire! O, ce roade sunt culese când semănăm în felul acesta! În fiecare caz, cel ce suferă este sărmanul credincios… Dacă ar fi să facem o paralelă, este ca și cum am încerca să agățăm o greutate mare de piciorul unui atlet, și apoi să ne așteptăm ca el să câștige cursa, căci așa arată progresul spiritual al celui care se căsătorește cu un om din lume.

Dacă ar fi posibil ca vreun creștin să fie înclinat sau să aibă așteptarea de se logodi, prima întrebare a lui sau a ei, pe care să o cântărească cu atenție în prezența Domnului, este aceasta: Pot face unirea în căsătorie cu un necredincios? Dacă ești cu adevărat conștient și impresionat, în inimă și suflet, de diferența uriașă pe care Dumnezeu, în harul Lui, a făcut-o între tine și cei care sunt încă în păcatele lor, indiferent cât de atractivi ar fi în trup, atunci ar trebui să nu ai nicio dificultate în a respinge orice sugestie sau propunere de a te însoți cu o astfel de persoană. Tu ești „neprihănirea lui Dumnezeu” în Hristos, dar cei necredincioși sunt niște păgâni. Tu ești „lumină în Domnul”, dar ei sunt întuneric. Tu ai fost mutat în Împărăția Fiului cel drag al lui Dumnezeu, dar necredincioșii se află sub puterea lui Belial. Tu ești un fiu al păcii, în timp ce toți necredincioșii sunt „copii ai mâniei”. De aceea, „ieșiți din mijlocul lor, și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat, și vă voi primi” (2 Cor. 6:17).

Pericolul formării unei astfel de alianțe se manifestă înaintea căsătoriei sau chiar a logodnei, și niciuna dintre acestea nu pot fi considerate acceptabile de vreun creștin adevărat, dacă nu s-a pierdut deja, mai dinainte, dulceața părtășiei cu Domnul. Trebuie ca mai înainte simțămintele să fie depărtate de Hristos, pentru ca apoi să ne putem găsi încântarea în intimitatea socială a acelora care sunt înstrăinați de Dumnezeu și ale căror interese sunt limitate la această lume. Copilul lui Dumnezeu care își păzește inima cu toată străduința (Prov. 4:23), nu va avea și nu va putea găsi bucurie în intimitatea relației cu un om neregenerat. Dar vai, cât de adesea vedem cum căutarea sau acceptarea prieteniei apropiate cu cei necredincioși constituie primul pas în îndepărtarea de Hristos. Calea pe care creștinul este chemat să meargă este, cu adevărat, o cale îngustă. Dar dacă el încearcă să o lărgească sau să o părăsească în favoarea unei căi late, acest lucru trebuie să fie în contradicție față de Cuvântul lui Dumnezeu și spre dauna ireparabilă și detrimentul propriei persoane.

În al treilea rând, „să se căsătorească… numai în Domnul” (1 Cor. 7:39), lucru care trece mult dincolo de interdicția ca un credincios să se căsătorească cu un necredincios. Până și printre copiii lui Dumnezeu sunt mulți care n-ar fi potriviți unul altuia într-un astfel de legământ. O față poate fi atractivă, dar cât de zadarnic este să fii condus de lucruri atât de mărunte într-o chestiune atât de serioasă. Bunurile pământești și poziția socială au valoarea lor aici, dar cât de josnic și degradant este să le tolerezi până acolo încât ele să dicteze ce să faci într-un aspect atât de important. O, câtă atenție și câtă rugăciune sunt necesare în stăpânirea sentimentelor noastre! Cine poate să înțeleagă pe deplin temperamentul aceleia care va veghea asupra persoanei mele, așa încât să fie capabilă să mă suporte cu răbdare, în greșelile mele, să joace rolul corectiv față de înclinațiile mele, și să îmi fie de un real ajutor în dorința mea de a trăi pentru Hristos în această lume? Cât de mulți sunt cei care se dau în spectacol la început, dar mai apoi o sfârșesc mizerabil! Cine poate să îl protejeze pe omul neveghetor de o mulțime de lucruri rele care îl înconjoară, dacă nu Dumnezeu Tatăl?

„O femeie cinstită este cununa bărbatului ei” (Prov. 12:4): o femeie evlavioasă și pricepută este cea mai valoroasă dintre toate binecuvântările temporale ale lui Dumnezeu. Ea este darul special al harului Său. „O nevastă pricepută este un dar de la Domnul” (Prov. 19:14), iar Dumnezeu ne cere clar să o căutăm cu hotărâre și sârguință. Nu este suficient să avem aprobarea prietenilor și a părinților, oricât de valoroase și chiar necesare ar fi părerile acestora pentru fericirea noastră, căci chiar dacă ei sunt preocupați de binele nostru, totuși înțelepciunea lor nu este suficientă. Acela care a dat porunca trebuie să aibă prioritate, dacă vrem să fim binecuvântați de El când ascultăm de această poruncă. Dar rugăciunea nu a fost niciodată gândită pentru a înlocui achitarea adecvată de responsabilitățile noastre. Ni se cere întotdeauna să avem grijă și să veghem așa încât să nu acționăm niciodată în grabă sau pe nepregătite…

„Cine găsește o nevastă bună, găsește fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul” (Prov. 18:22). „Găsește” implică o căutare conștientă. Pentru a ne călăuzi în această direcție, Duhul Sfânt a formulat două reguli sau calificative. În primul rând, evlavia, pentru că partenera de viață trebuie să fie ca și mireasa lui Hristos, curată și sfântă. În al doilea rând, potrivirea, „un ajutor potrivit” (Gen. 2:18), arătând prin aceasta că o soție nu poate fi un „ajutor” dacă nu este „potrivit” și, în vederea aceasta, ea trebuie să aibă multe lucruri în comun cu partenerul de viață. Dacă soțul ei este un om muncitor, ar fi o nebunie ca el să își aleagă o femeie leneșă. Dacă el este un bărbat învățat, o femeie care nu iubește cunoașterea ar trebui să-i fie destul de nepotrivită. Căsătoria este denumită „jug”, iar cei doi nu pot trage alături, dacă toată povara cade pe unul singur — atunci când partenerul ales este unul slab și neputincios.

Acum, spre beneficiul cititorilor mai tineri, voi îndrepta discuția către câteva dintre semnele prin care poate fi identificat un tovarăș de viață evlavios și potrivit. În primul rând, reputația: un om bun are în mod obișnuit un nume bun (Prov. 22:1). Nimeni nu poate să-l acuze de păcate scandaloase. În al doilea rând, înfățișarea: privirile noastre descoperă caracterele noastre și, de aceea, Scriptura vorbește despre „privirile mândre” și „privirile înșelătoare” – „înfățișarea feței lor mărturisește împotriva lor” (Isaia 3:9). În al treilea rând, felul de vorbire: „Din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12:34). „Cine are o inimă înțeleaptă, își arată înțelepciunea când vorbește, și mereu se văd învățături noi pe buzele lui” (Prov. 16:23). „Ea deschide gura cu înțelepciune, și învățături plăcute îi sunt pe limbă” (Prov. 31:26). În al patrulea rând, vestimentația: o femeie sfântă este cunoscută prin modestia cu care se îmbracă. Dacă îmbrăcămintea este vulgară sau luxoasă, inima este deșartă. În al cincilea rând, prietenii: păsările de același fel se adună împreună – astfel, o persoană poate fi cunoscută în funcție de prietenii pe care îi are.

Totuși, consider că este util aici un avertisment. Indiferent cât de grijulii am fi și câtă rugăciune am pune în alegerea partenerului, vom descoperi că mariajul nu este un lucru perfect. Și nu este vorba că Dumnezeu nu l-ar fi făcut perfect, ci că omul a căzut între timp în păcat, iar căderea a afectat totul. Mărul poate să fie dulce și acum, dar are înlăuntrul lui un vierme. Trandafirul nu și-a pierdut parfumul, dar pe tulpina lui au crescut spini. Intenționat sau nu, peste tot în jurul nostru citim despre ruina pe care a adus-o păcatul. Așadar, haideți să nu visăm la acei oameni fără greșeală pe care doar imaginația bolnavă îi poate închipui sau pe care îi putem găsi doar în romane. Până și cei mai evlavioși bărbați și femei își au defectele lor și, chiar dacă acestea pot fi uneori ușor de suportat când există dragoste adevărată, totuși ele trebuie suportate reciproc.

Voi face acum câteva remarci scurte cu privire la viața unui cuplu căsătorit. Lumina și ajutorul vor fi căpătate aici dacă ținem cont că relația de căsătorie ilustrează relația dintre Hristos și Biserica Lui. Dar acest lucru implică trei aspecte distincte.

În primul rând, atitudinea și acțiunile soțului și soției trebuie să fie mânate de dragoste. Acesta este lucrul care cimentează relația dintre Domnul Isus și Mireasa Lui: o dragoste sfântă, o dragoste care se sacrifică, o dragoste îndurătoare, pe care nimic nu o poate distruge. Nu există nimic care să semene cu dragostea care face ca rotițele unei căsnicii să funcționeze bine. Soțul o susține pe soția lui în același fel în care Răscumpărătorul îi susține pe cei răscumpărați și, de aceea, Cuvântul ne și dă îndemnul: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5:25); cu iubire constantă, din inimă, căutând mereu binele ei, slujind nevoilor ei, protejând-o, suportând slăbiciunile ei, și astfel „dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7).

În al doilea rând, conducerea familiei trebuie să îi aparțină bărbatului. „Bărbatul este capul femeii” (1 Cor. 11:3). „Bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este capul Bisericii” (Efes. 5:23). Dacă această rânduială divină nu este respectată, sigur va exista confuzie. Orice familie trebuie să aibă un lider, iar Dumnezeu a rânduit ca liderul să fie soțul, făcându-l pe acesta responsabil pentru cârmuirea corectă a familiei lui. Dacă el se ferește de această îndatorire și predă frâiele conducerii familiei în mâinile soției sale, pierderea va fi serioasă. Dar asta nu înseamnă că Scriptura îi conferă acestuia libertatea de a fi un fel de tiran în familie, tratându-și soția ca pe o servitoare: stăpânirea lui trebuie practicată în dragoste față de cea care îi este consoartă. „Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre” (1 Petru 3:7); caută compania ei după ce truda zilei s-a sfârșit…

În al treilea rând, supunerea soției față de soț. „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului” (Efes. 5:22). Există o singură excepție de la aplicarea acestei reguli, și anume când el cere lucruri pe care Dumnezeu le interzice sau interzice lucruri pe care Dumnezeu le poruncește. „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor” (1 Petru 3:5). Cât de puțină „împodobire” spirituală de felul acesta se vede astăzi! „Ca Sara, care asculta pe Avraam, și-l numea domnul ei. Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva” (1 Petru 3:6). Supunerea soției, de bunăvoie și cu dragoste față de soțul ei, din respect față de autoritatea lui Dumnezeu, este ceea ce le caracterizează pe fiicele Sarei. Acolo unde soția refuză să se supună soțului ei, este un lucru sigur că și copiii vor ajunge să își înfrunte părinții, căci dacă semănăm vânt, vom culege furtună…

Fragment din „Marriage – Hebrews 13:4”, din An Exposition of Hebrews.

[1] Arthur Tappan Pierson (1837-1911) – păstor și scriitor american.

[2] Autorul se referă la lucrarea Duhului în relație cu soțul și soția ca fiind un simbol din Scriptură pentru relația dintre Hristos și Biserică. În acest fel, El onorează căsătoria.