Închinarea în familie

Există unele practici și mijloace ale harului care sunt foarte importante și despre care Cuvântul lui Dumnezeu vorbește în mod implicit, dar pentru care avem foarte puține porunci exprese și clare; mai degrabă am spune că suntem lăsați să le preluăm din exemplul unor oameni sfinți din Cuvânt și din diferite circumstanțe în care ei s-au aflat. Prin această modalitate de a ne da învățătură primim răspuns cu privire la un important obiectiv: se face astfel testarea stării inimilor noastre. Ea slujește la a scoate la iveală dacă nu cumva cei ce se consideră creștini neglijează o îndatorire care este prezentată implicit în Cuvânt, și asta doar pentru că nu există o poruncă explicită care să ceară acea îndatorire. Astfel iese la lumină mai mult din starea reală a sufletelor noastre și se descoperă dacă avem sau nu o dragoste arzătoare pentru Dumnezeu și pentru slujirea Lui. Aceste remarci sunt aplicabile atât închinării în cadrul bisericii cât și închinării în familie. Totuși, nu este deloc dificil să dovedim validitatea obligației creștine a practicării evlaviei în familie.

Să ne uităm mai întâi la exemplul lui Avraam, tatăl celor credincioși prietenul lui Dumnezeu. El a primit binecuvântarea din partea lui Iehova în contextul în care Dumnezeu a vorbit despre el cu referire la practicarea credinței în familie: „Căci Eu îl cunosc și știu că are să le poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină Calea Domnului, făcând ce este drept și bine” (Gen. 18:19). Patriarhul este lăudat aici pentru că își învăța copiii și slujitorii în cea mai importantă dintre toate îndatoririle – „calea Domnului” – adevărul despre Persoana Lui glorioasă, despre poruncile Lui înalte pentru noi, despre cerințele Lui din partea noastră. Observați cuvintele „are să le poruncească”, altfel spus, el va folosi autoritatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca tată și cap al familiei pentru a se îngriji de împlinirea îndatoririlor evlaviei în familie. De asemenea, Avraam s-a rugat și a dat învățătură familiei sale, căci oriunde și-a ridicat cortul, acolo el „a zidit un altar Domnului” (Gen. 12:7; 13:4). Acum, cititorii mei, am putea foarte bine să ne întrebăm pe noi înșine: „Suntem noi sămânța lui Avraam (Gal. 3:29) dacă nu facem „faptele lui Avraam” (Ioan 8:39) și dacă neglijăm responsabilitatea închinării în familie? Exemplele altor oameni sfinți sunt asemănătoare celui al lui Avraam. Gândiți-vă la hotărârea evlavioasă a lui Iosua, care a afirmat înaintea poporului Israel: „Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului” (24:15). Nici poziția înaltă pe care o avea și nici responsabilitățile publice presante care cu siguranță îi umpleau programul zilnic nu au fost lăsate să îi distragă atenția de la bunăstarea spirituală a familiei lui. Mai apoi, când David a adus înapoi chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim, cu bucurie și recunoștință, după ce s-a achitat de îndatoririle sale publice, el „s-a întors să-și binecuvânteze casa” (2 Sam. 6:20). Dincolo de aceste exemple minunate, putem să facem referire la situațiile altora, precum Iov (1:5) sau Daniel (6:10). Dacă ar fi să ne limităm la o singură persoană din Noul Testament, am putea să ne gândim la istoria lui Timotei, care a fost crescut într-o familie evlavioasă. Pavel l-a chemat să-și amintească de „credința lui neprefăcută” și a adăugat, „care s-a sălășluit întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice”. Nu este de mirare de ce apostolul a putut să îi spună „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi” (2 Tim. 3:15)!

Pe de altă parte, putem observa ce avertismente înfricoșate sunt făcute împotriva acelora care neglijează această responsabilitate. Ar trebui să ne întrebăm câți dintre cititorii noștri s-au gândit cu seriozitate la următoarele cuvinte dătătoare de fiori: „Varsă-Ți urgia peste neamurile care nu Te cunosc, și peste popoarele [familiile, cf. KJV] care nu cheamă Numele Tău” (Ier. 10:25)! Cât de grav trebuie să fie să descoperim că familiile care nu se roagă sunt aici puse pe picior de egalitate cu păgânii care nu Îl cunosc pe Domnul! Oare ar trebui să ne surprindă acest lucru? Iată, sunt multe familii păgâne care se alătură în închinare înaintea falșilor lor idoli. Nu îi fac oare aceștia de rușine pe miile de creștini? Observați, de asemenea, că Ieremia 10:25 pronunță un blestem înfricoșător asupra ambelor categorii de oameni: „varsă-Ți urgia peste…” Cu ce forță ar trebui să ne vorbească aceste cuvinte!

Nu este suficient să ne rugăm în cămăruțele noastre, la nivel individual. Ni se cere să-L onorăm pe Dumnezeu și în familiile noastre. Întreaga familie ar trebui să se adune pentru a se pleca înaintea Domnului – părinți și copii, stăpâni și slujitori – cel puțin de două ori pe zi, dimineața și seara, pentru a-și mărturisi păcatele, pentru a aduce mulțumiri pentru îndurările lui Dumnezeu, pentru a căuta ajutorul și binecuvântarea Lui. Niciunui lucru nu ar trebui să i se permită să interfereze și să împiedice această responsabilitate: toate celelalte treburi din familie ar trebui să fie lăsate deoparte. Capul familiei este acela care trebuie să conducă devoțiunea dar, dacă el este absent sau grav bolnav, ori dacă este necredincios, atunci soția ar trebui să îi ia locul. Închinarea în familie n-ar trebui omisă în niciun fel de circumstanțe. Dacă vrem să ne bucurăm de binecuvântările lui Dumnezeu asupra familiilor noastre, atunci membrii lor ar trebui să se adune zilnic pentru laudă și rugăciune. Promisiunea Lui este: „voi cinsti… pe cine Mă cinstește”.

Un autor din vechime spunea foarte bine că „o familie fără rugăciune este ca o casă fără acoperiș, deschisă și expusă tuturor furtunilor cerului”. Toate mângâierile noastre obișnuite și toate îndurările temporare izvorăsc din dragostea și bunătatea Domnului, și cea mai bună modalitate prin care putem să răspundem acesteia este să aducem recunoștință înaintea Lui, împreună, pentru bunătatea arătată față de noi, ca familie. Scuzele și obiecțiile aduse în fața acestei responsabilități sacre sunt inutile. În ce fel ne va fi de folos să spunem că n-am avut timp sau că am muncit din greu de dimineață până seara, atunci când vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care am gestionat lucrurile în familiile noastre? Cu cât sunt mai presante treburile noastre temporare, cu atât mai mare este nevoia noastră după binecuvântările spirituale. Niciun creștin nu poate pretinde că el nu este calificat pentru o astfel de lucrare. Darurile și talanții se dezvoltă prin utilizarea, nu prin neglijarea lor.

Închinarea în familie ar trebui făcută cu reverență, sârguință și simplitate. Într-un astfel de context, cei mici își vor căpăta primele impresii și își vor forma primele concepții despre Domnul Dumnezeu. De aceea, este necesară grija deosebită așa încât să nu li se ofere o falsă idee cu privire la Persoana divină, motiv pentru care trebuie să existe un echilibru în insistența pe trăsături precum transcendența și imanența Lui, sfințenia și îndurarea Lui, măreția și blândețea Lui, dreptatea și harul Lui. Închinarea ar trebui să înceapă cu câteva cuvinte în rugăciune, invocând prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu. Ar trebui să urmeze un scurt pasaj din Cuvântul Lui, însoțit de scurte comentarii. Pot fi cântate două sau trei versete din Psalmi. Apoi puteți încheia cu o rugăciune de dedicare în mâinile lui Dumnezeu. Chiar dacă am putea să nu fim în măsură să ne rugăm folosind cuvinte deosebite, ar trebui totuși să ne rugăm fierbinte. Rugăciunile care prevalează sunt, de regulă, cele scurte. Atenție să nu îi obosiți pe cei mici.

Avantajele și binecuvântările închinării în familie sunt incalculabile. În primul rând, închinarea în familie va preveni multe păcate. Ea uimește sufletul, aduce asupra lui un simțământ al măreției și autorității lui Dumnezeu, așază înaintea minții adevăruri solemne și aduce asupra familiei binecuvântări din partea lui Dumnezeu. Evlavia personală în familie este un mijloc care are influență puternică, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, asupra evlaviei celor mai mici. Copiii sunt în mare măsură ființe care imită, cărora le place să copieze ceea ce văd în alții.

„El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naște, și care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, și să păzească poruncile Lui” (Ps. 78:5-7). Oare cât de mult din starea spirituală și morală groaznică a maselor din zilele noastre poate fi cauzată de neglijarea de către capii de familie a acestei responsabilități? Cum ar putea cei care neglijează închinarea la Dumnezeu în familiile lor să caute pacea și mângâierea? Rugăciunea zilnică în familie este un mijloc binecuvântat al harului și poate îndepărta acele patimi nefericite față de care natura noastră comună, omenească, este expusă. În final, rugăciunea în familie ne aduce în prezența și binecuvântarea Domnului. Există o promisiune a prezenței Lui aplicabilă în mod special acestei responsabilități (v. Matei 18:19-20). Mulți au găsit în închinarea în familie acel ajutor și părtășie cu Dumnezeu pe care le-au căutat și nu le-au găsit atât de mult în rugăciunea privată.

„Rugăciunea în familie și amvonul constituie trambulinele protestantismului! Fiți siguri de faptul că, atunci când evlavia în familie decade, viața spirituală va slăbi. Văzând faptul că, în Europa, credința biblică a început cu o familie convertită, ar trebui să căutăm convertirea tuturor familiilor noastre și să păstrăm în căminele noastre acea practică bună și sfântă a închinării în familie.” – Charles H. Spurgeon