Sara a născut prin credință

„Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:11).

„Prin credință” Sara „a primit putere”, și tot „prin credință” a „zămislit” un copil. Aici se face referire la constanța și perseverența credinței ei. N-a fost niciun avort, nicio pierdere de sarcină, căci ea a avut încredere în Dumnezeu până la sfârșit. Acest lucru ne aduce înainte o temă despre care s-a scris foarte puțin în vremurile noastre: datoria și privilegiul femeilor creștine să conteze pe Dumnezeu în ce privește finalul sigur în cea mai încercată și mai critică perioadă din viețile lor. Credința trebuie exercitată nu doar în acte de închinare, ci și în slujirile obișnuite din viața de zi cu zi. Noi trebuie să mâncăm și să bem în credință, să muncim și să dormim în credință, iar soția creștină ar trebui să își nască copilul prin credință. Pericolul este mare și, dacă în orice situație extremă este nevoie de credință, cu atât mai mult este nevoie de ea acolo unde viața este în joc. Haideți să vedem câteva comentarii utile pe această temă de la puritanul Manton.^[1]

În primul rând, trebuie să vezi ce nevoie ai să manifești credință în acest caz, ca să nu alergi orbește către pericol, iar dacă scapi, să nu te gândești la scăparea ta ca fiind rezultatul șansei. Rahela a murit într-o astfel de situație, și așa a fost și în cazul soției lui Fineas (1 Sam. 4:19-20): un mare risc este în această situație, astfel că trebuie să îl cunoști. Cu cât înțelegi mai bine dificultatea și pericolul, cu atât vei avea oportunități mai bune să pui credința la lucru (cf. 2 Cron. 20:12; 2 Cor. 1:9). În al doilea rând, întrucât durerile travaliului sunt o dovadă a dezgustului lui Dumnezeu față de păcat (Gen. 3:16), acest lucru trebuie să te determine să cauți mai fierbinte să fii părtașă lui Hristos, ca să poți avea la îndemână remediul împotriva păcatului. În al treilea rând, meditează la făgăduința din 1 Timotei 2:15, care se împlinește veșnic sau temporal, așa cum Dumnezeu găsește potrivit. În al patrulea rând, credința pe care o manifești trebuie să proslăvească puterea Lui și să se supună voii Sale. Aceasta exprimă felul de credință potrivită pentru toate îndurările temporale: „Doamne, dacă este voia Ta, Tu poți să mă scapi” – și este suficient ca să ușureze inima de o mulțime de necazuri și temeri mari.

„A primit putere să zămislească”. Așa cum am arătat în paragraful anterior, această clauză este adăugată pentru a demonstra continuarea credinței Sarei și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ei. Credința adevărată nu doar că își însușește făgăduința Lui, ci ea continuă să se sprijine pe făgăduință până ce se împlinește faptic lucrul crezut. Principiul acesta este enunțat și în Evrei 3:14 și Evrei 10:35: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început”; „să nu vă părăsiți dar încrederea voastră”. În acest aspect eșuează atât de mulți. Ei se străduiesc să se prindă de o făgăduință divină, dar în perioada de încercare, ei renunță la ea. Iată de ce Hristos a spus: „Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face…” (Matei 21:21) – „nu vă veți îndoi”, nu doar în momentul pledării făgăduinței, ci și în timpul cât așteptați împlinirea ei. Tot așa, la expresia „încrede-te în Domnul din toată inima ta” este adăugată și „nu te bizui pe înțelepciunea ta” (Prov. 3:5).

„Cu toată vârsta ei trecută”. Această clauză este adăugată ca să crească uimirea față de miracolul produs de Dumnezeu atât de blând ca răspuns la credința Sarei. Asta preamărește slava puterii Lui. Ea ne este dată spre încurajare. Ea ne arată că nicio dificultate sau piedică nu ar trebui să cauzeze o necredință în făgăduință. Dumnezeu nu este legat să acționeze la nivelul ordinii naturii, nici limitat la cauze secundare. El mai degrabă va întoarce natura pe dos decât să lase Cuvântul Lui să nu se împlinească. El a scos apă din stâncă, a făcut fierul să plutească (2 Împ. 6:6) și a susținut două milioane de oameni într-o pustietate groaznică. Aceste lucruri ar trebui să îl trezească pe creștin să aștepte ajutorul lui Dumnezeu cu deplină încredere în fața celor mai mari urgențe. Ba chiar cu cât sunt mai mari impedimentele cu care ne confruntăm, cu atât credința ar trebui să crească. Inima încrezătoare spune: „Iată o ocazie potrivită pentru credință; acum, că toate râurile creaturii au secat, am o oportunitate grandioasă pentru a conta pe Dumnezeu ca să Își arate puterea față de mine. Ce nu poate face El? El a făcut o femeie de 90 de ani să rămână însărcinată – un lucru contrar naturii – așa că mă pot aștepta de la El să facă minuni și pentru mine”.

„Fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise”. Aici este secretul! Aici era temeiul încrederii Sarei, temelia pe care credința s-a odihnit. Ea nu s-a uitat la făgăduințele lui Dumnezeu prin ceața obstacolelor de pe cale, ci a văzut dificultățile și piedicile prin lumina clară a făgăduințelor lui Dumnezeu. Actul atribuit aici Sarei este că ea a crezut sau a socotit ori L-a privit pe Dumnezeu ca fiind credincios. Ea era asigurată că El avea să împlinească Cuvântul Lui care o făcuse să aibă nădejde. Dumnezeu vorbise; Sara auzise. În ciuda a tot ceea ce părea să facă imposibil ca făgăduința să fie împlinită în cazul ei, ea a crezut cu hotărâre. Pe bună dreptate a spus Luther^[2], „Dacă ai încredere în Dumnezeu, trebuie să înveți să răstignești întrebarea ‚cum?’” „Cel ce v-a chemat este credincios, și va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:24): aceasta este suficient ca inima să se bazeze pe făgăduință; credința va lăsa totul cu bucurie pe seama Atotștiinței în ce privește felul cum făgăduința se va împlini față de noi.

„Fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise”. Trebuie notat cu atenție că credința Sarei a trecut dincolo de făgăduință. În timp ce mintea ei a insistat pe lucrul făgăduit, i s-a părut cu totul incredibil; dar când și-a luat gândurile de la toate cauzele secundare și i-a îndreptat către Dumnezeu însuși, atunci dificultățile nu au mai tulburat-o, iar inima ei s-a odihnit în Dumnezeu. Ea știa că se putea baza pe Dumnezeu: El este „credincios” – capabil, dornic și de încredere să împlinească Cuvântul Lui! Sara s-a uitat dincolo de făgăduință către Cel ce a făcut-o și, făcând asta, a alungat toate îndoielile. Ea s-a odihnit cu încredere deplină pe imutabilitatea^[3] Aceluia care nu poate să mintă, știind că, atunci când este implicată credincioșia divină, atotputernicia Lui va împlini totul. Acea credință este hrănită și întărită să aștepte binecuvântarea prin meditarea în credință la caracterul lui Dumnezeu, în ciuda tuturor dificultăților aparente și a presupuselor imposibilități. Ceea ce face credința să meargă înainte este contemplarea inimii la perfecțiunile lui Dumnezeu. Întrucât acest lucru este de o importanță practică atât de vitală, vreau să dedicăm un paragraf suplimentar pe marginea lui.

A ne îndrepta atenția către lucrurile făgăduite, a avea o așteptare sigură a bucuriei lor, fără ca inima să se odihnească mai întâi pe credincioșia, nestrămutarea și atotputernicia lui Dumnezeu, nu este decât o închipuire înșelătoare. Pe bună dreptate arăta John Owen,^[4] spunând că „obiectul formal al credinței în făgăduințele divine nu sunt lucrurile făgăduite în sine, ci Dumnezeu însuși, în perfecțiunile Sale esențiale ale adevărului, credincioșiei și puterii”. Cu toate acestea, în ele însele, perfecțiunile divine lucrează credința în noi, și doar când inima meditează cu credință la atributele divine, doar atunci Îl vom considera și trata ca fiind credincios față de ceea ce a făgăduit. Omul a cărui minte stăruiește asupra lui Dumnezeu însuși, care rămâne în pace perfectă (Isaia 26:3), adică cel ce contemplă cu bucurie la cine și ce este Dumnezeu, este cel care va fi ocrotit de îndoieli și de a se clătina în timp ce așteaptă împlinirea făgăduinței. Așa a fost cazul Sarei, și așa este și cazul nostru: fiecare făgăduință a lui Dumnezeu are atașată tacit de ea această considerație: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Gen. 18:14)…

Dar gândul nostru de final trebuie îndreptat către răsplata bogată prin care Dumnezeu a răsplătit credința Sarei.Expresia „de aceea”, de la începutul versetului 12, ne îndreaptă ochii către consecința binecuvântată a bizuirii ei pe credincioșia lui Dumnezeu în fața celor mai mari descurajări naturale. Din credința ei s-a născut Isaac și, din el, în final, a venit Hristos însuși. Iar acestea sunt scrise spre învățătura noastră. Cine poate spune valoarea roadelor credinței? Cine poate spune câte vieți pot fi afectate spre bine, chiar în generațiile viitoare, prin credința ta și credința mea de astăzi! O, cum ar trebui ca gândul la aceste lucruri ca să ne stârnească să strigăm mai fierbinte, „Doamne, crește-mi credința”, spre lauda slavei harului Său! Amin.

Fragment din Studies in the Scriptures, disponibil în limba engleză la Chapel Library.

Tată atotmilostiv, care ai condamnat pe drept femeia, care a fost prima în nelegiuire, la întristări și dureri mari și înmulțite, și în particular la durerea de a naște copii, totuși i-ai dat ocrotire și alinare, spre înmulțirea oamenilor. Fii îndurător față de roaba Ta; fii aproape de ea cu ajutorul Tău la vreme de necaz; și chiar dacă are dureri în travaliul ei, dă-i puterea să nască. După ce naște, fă-o să nu își mai aducă aminte de dureri, de bucuria că un copil s-a născut în lume. Binecuvânteaz-o în rodul trupului ei și, odată ce va naște în siguranță, fă-o să se întoarcă la Tine cu mulțumiri din inimă, și să se dedice pe sine și restul vieții ei în slujba Ta, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Amin. – Richard Baxter

În epoca noastră, căsnicia a fost furată de prestigiul și onoarea cuvenite, iar cunoașterea adevărată a Cuvântului și a rânduielii lui Dumnezeu a ajuns pe cale de dispariție. Printre părinții bisericii, această cunoaștere era curată și adecvată. Din acest motiv, ei aveau o mare prețuire pentru nașterea de copii. – Martin Luther

Este inuman și lipsit de evlavie să manifești dezgust față de copii. Părinții sfinți au recunoscut că o soție rodnică este o binecuvântare specială de la Dumnezeu și că, pe de altă parte, infertilitatea este un blestem. Această judecată a curs din Cuvântul lui Dumnezeu din Geneza 1:28, unde El a spus, „fiți rodnici și înmulțiți-vă”. De aici, ei au înțeles că copiii sunt un dar de la Dumnezeu. – Martin Luther

[1] Thomas Manton (1620-1677) – predicator puritan neconformist.

[2] Martin Luther (1483-1546) – lider german în Reforma protestantă.

[3] imutabilitatea – „Atributul lui Dumnezeu prin care El nu Se poate schimba sau nu poate fi schimbat în esența sau perfecțiunile Sale”. (Alan Cairns, Dictionary of Theological Terms, rev. ed., p. 224)

[4] John Owen (1616-1683), An Exposition of the Epistle to the Hebrews, Vol. 7, ed. W. H. Goold (Edinburgh: The Banner of Truth Trust), p. 79.