Mântuire prin nașterea de copii?

„Totuși ea va fi mântuită prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie” (1 Tim. 2:15).

Căderea omului în păcat a fost rodul primei învățături a femeii și, de aceea, ea nu mai are permisiunea să îi învețe pe alții (1 Tim. 2:12). Femeia a fost amăgită de șarpe, și așa l-a atras pe bărbatul ei și pe toți urmașii lor în pierzare (1 Tim. 2:13-14)… Și pentru că, pe baza acestei afirmații a apostolului, unii s-ar putea crede respinși ca urmare a implicării profunde a femeii în prima cădere și a pedepsei date omului pentru ea, apostolul vine în acest pasaj, pe care îl începe cu termenul „totuși”, spre mângâierea ei.

În ciuda vinovăției Evei în ce privește abandonarea credinței prin faptul că a mâncat din fructul oprit (Gen. 3:6) și a pedepsirii ei în sarcină și naștere, ea are la fel de mult dreptul la mântuire cum are bărbatul. Astfel, într-un fel anticipativ, apostolul răspunde aici la o obiecție care s-ar fi putut ridica astfel: vinovăția femeii și pedeapsa care i-a fost dată nu cumva o împiedică să fie mântuită? Apostolul răspunde categoric că „nu”. Deși Eva a fost prima în încălcarea poruncii, și nașterea cu dureri a fost pedeapsa acelui prim păcat, totuși femeia poate ajunge la mântuirea veșnică în ciuda acelei dureri, dacă ea este împodobită cu acele haruri care sunt necesare tuturor creștinilor. Chiar dacă pedeapsa rămâne în vigoare, totuși femeia credincioasă este în legământul harului^[1] și sub aripile Mijlocitorului^[2] acelui legământ, dacă ea are credință (care este condiția legământului), care lucrează prin dragoste și fapte bune, și care este însoțită de sfințenie și de înnoirea inimii.

Observați că Dumnezeu are o veste bună spre înveselirea inimilor credincioșilor în necazurile lor, în mijlocul acelor situații care sunt suficient de grele ca să îi facă să se prăbușească. Apostolul face aluzie aici la acel blestem care venise asupra femeii: „Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii” (Gen. 3:16). Pedeapsa este aplicată specific femeii căsătorite, dincolo de pedeapsa comună pentru ea și pentru bărbatul ei.

Suferința și însărcinarea.Aici, spun unii, am avea de-a face cu o hendiadă^[3]: „suferința sarcinii tale”. Termenul concepere sau sarcină (Gen. 3:14) are sensul întregii perioade de sarcină a femeii. Ea nu include doar acele dureri din timpul travaliului, ci și toate celelalte indispoziții din timpul sarcinii,^[4] cum ar fi răul la stomac, durerile de cap, poftele excesive și celelalte simptome care însoțesc sarcina. Deși această durere pare să fie naturală ca urmare a constituției trupești, totuși, pentru că alte viețuitoare dau naștere cu puțină durere sau deloc,^[5] în starea de inocență și femeia ar fi născut astfel, pentru că toată durerea, care este o pedeapsă pentru păcat, nu era de așteptat să se petreacă în cazul unui trup lipsit de păcat și nemuritor.

Și vreau să analizăm aceste cuvinte unul câte unul:

Mântuită:putem observa că aici se discută fie mântuirea sufletului, fie ocrotirea femeii în timpul sarcinii și al nașterii. Eu cred că primul sens este avut în vedere în principal, căci apostolul vrea să vorbească aici despre o mângâiere specială dată femeii aflate sub acel blestem. Dar ocrotirea femeii în timpul sarcinii și al nașterii era un lucru comun, obișnuit, mărturisit prin experiența zilnică deopotrivă în femeile rele și în femeile bune. Creștinismul nu i-a adus pe cei ce îl mărturisesc într-o stare mai rea în acele lucruri care depind imediat de Dumnezeu… și totuși o ocrotire temporală poate fi inclusă aici, căci, când este făgăduită o mântuire veșnică, ocrotirea sau salvarea temporală este și ea făgăduită, potrivit metodelor înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu în felul în care El exercită providența Sa. În toate aceste făgăduințe există o rezervă tacită,^[6] adică, dacă Dumnezeu consideră că este bine pentru noi, ocrotirea unui credincios diferă de cea a unei persoane nenăscute din nou. Și alții sunt ocrotiți de Dumnezeu, ca un Creator și Stăpân milostiv, pe calea providenței comune, spre păstrarea în viață a lumii, dar credincioșii sunt ocrotiți pe calea făgăduinței și a legământului, în exercițiul credinței și prin dragostea specială a lui Dumnezeu ca un Tată blând și Dumnezeul lor în legământul cu ei prin Hristos.

Prin nașterea de fii: dia teknagonias. Prepoziția prin este deseori înțeleasă ca având sensul de în, ca în Romani 4:11: „Pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că [dia] nu sunt tăiați împrejur” – sau care „cred în necircumcidere”, unde se observă starea în care ei sunt mântuiți. Așa și aici, nu vorbim despre cauza mântuirii femeii, ci de starea în care ea este mântuită. Iar explicația este aceasta: pedeapsa dată femeii pentru primul ei păcat nu va fi îndepărtată în această viață, și totuși, în ciuda acestui fapt, există o cale sigură de mântuire prin credință, chiar dacă ea trece prin această pedeapsă. Prin expresia „nașterea de fii” nu se are în vedere simpla sarcină și naștere, ci una așa cum Dumnezeu a decretat [în Gen. 3:16], adică să fie cu durere.

Dacă stăruiesc: pronumele neexprimat aici nu îi are în vedere pe copii, așa cum își închipuie unii, ca urmare a trecerii de la singular la plural. Sensul ar fi acesta: ea va fi mântuită, dacă copiii rămân în credință etc. Dar ar fi absurd să credem că mântuirea mamei ar trebui să depindă de credința și harul copiilor, devreme ce vedem deseori că copiii unei mame credincioase se dovedesc la fel de răi ca Iadul! Nu, ci aici se are în vedere femeia, iar numele vizează femeile înțelese la nivel colectiv, motiv pentru care se trece la plural. Apostolul trece de la singular la plural, așa cum a făcut trecerea de la plural la singular în versetul 9: „Femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios”, cu modestie. Dar versetul 11 se revine la singular, deși se vorbește despre aceleași persoane. Harurile despre care se discută aici ca fiind condiții sunt credința, faptele bune, sfințirea și smerenia, iar apostolul pare să le pună în contrast cu primele cauze sau ingrediente ale apostaziei: (1) Credința este pusă în contrast cu necredința în porunca lui Dumnezeu și cu amenințarea dată pentru încălcarea ei (Gen. 2:16-17). (2) Dragostea este opusă față de lipsa dragostei față de Dumnezeu, când Eva s-a gândit la El ca și cum ar fi fost un dușman al fericirii lor și ca și cum le-ar fi poruncit un lucru care să le fi afectat fericirea, de unde s-a născut și suspiciunea despre Dumnezeu și îndepărtarea de El. (3) Sfințenia. În contrast cu această spurcăciune și contaminare aduse asupra sufletului de primul păcat, trebuie să existe în ei un țel și o străduință de a reveni la acea integritate originală și la curăția pierdută atunci. (4) Smerenie, moderație, stăpânire de sine, pentru că lepădarea stăpânirii de sine și ascultarea de dorințele firii au fost cauzele căderii în păcat (Gen. 3:6). Ea a văzut ce era plăcut ochilor. Păcatul original este denumit dorință puternică după lucrurile lumii și poftă, iar înfrânarea de sine sau a poftelor este virtutea contrară acestuia.

1. Credința: ea este pusă prima, pentru că este un har fundamental. Ea este cea care dă naștere dragostei și faptelor bune, căci lucrează prin dragoste; ea este rădăcina sfințirii, căci inima este curățată prin credință. Prin credință se are în vedere în principal harul credinței: (a) credința ca obicei și (b) credința în exercițiul ei.

2. Dragoste:primul păcat a fost expresia vrăjmășiei față de Dumnezeu, astfel că acum este necesară dragostea față de El. Primul păcat a fost vrăjmășie față de toți urmașii omului, care aveau să vină din el; de aceea, dragostea față de semeni este și ea necesară acum; iar credința duce întotdeauna la dragoste de Dumnezeu și de oameni.

3. Sfințenia este și ea adăugată aici, și astfel adevărul credinței și al dragostei se dovedesc față de noi și față de alții; așa este dovedită starea de îndreptățire prin credință (Iacov 2:24). Prin sfințenie, aici nu se are în vedere o anumită sfințenie sau abstinență în ce privește patul căsniciei, așa cum afirmă unii papistași, ci o sfințenie universală a inimii și vieții.

4. Înfrânarea de sine:acesta este un mijloc natural al ocrotirii noastre. Nestăpânirea face ca bolile trupești să fie mai periculoase în atacurile lor. Adevărata credință este însoțită de înfrânare și stăpânire de sine în folosirea acelor mângâieri legitime…

Observații: (1) Pedeapsa dată femeii: „în naștere”. (2) Mângâierea dată femeii: „va fi mântuită”. (3) Condiția mântuirii: „dacă stăruiesc”, unde se dă implicit un îndemn de a continua în credință etc. De aici pot fi extrase multe observații. (1) Durerea în sarcină și naștere este o pedeapsă dată femeii pentru primul păcat. (2) Continuarea acestei pedepse după răscumpărarea făcută de Hristos nu împiedică cu nimic mântuirea femeii, dacă se îndeplinesc condițiile Evangheliei. (3) Exercitarea credinței, alături de alte haruri creștine, este un mijloc special pentru ocrotirea credincioșilor sub mâna lui Dumnezeu.

Voi concentra aici întregul sens al pasajului:^[7] Continuarea aplicării pedepsei asupra femeii pentru primul păcat nu împiedică mântuirea ei veșnică, nici ocrotirea ei în sarcină și naștere, când sunt împlinite condițiile credinței și celorlalte harului… Acest pasaj al Scripturii este ca o scrisoare de mângâiere, îndreptată doar către femeile care sunt însărcinate.^[8] Cere această mângâiere ca dreptul tău prin credință! Ce mângâiere poate fi cerută aici de amenințarea la adresa făgăduinței, care trece de la Dumnezeu ca Judecător la Dumnezeu ca Tată, de la Dumnezeul mânios la Dumnezeul împăcat în Hristos!… Dacă ai credință, nu mai poți fi niciodată sub blestem, atât timp cât Dumnezeu ia aminte la propria reputație în făgăduință. În partea materială a pedepsei, nu se face nicio diferență între un credincios și un necredincios. Iacov a fost lovit de foamete la fel cum erau canaaniții, dar Iacov era în legământ și avea un Dumnezeu în Cer și un Iosif în Egipt, care să îl ocrotească. Dumnezeu îndreaptă orice durere din viața tuturor prin providența Sa, dar în cei credincioși, El face asta printr-o dragoste particulară, astfel că El ne dă toate ancorele în remediile Lui. El rânduiește chiar și luptele Sale cu ființa creată de El într-o asemenea măsură încât sufletul ei să nu leșine înaintea Sa (Isaia 57:16).

Fragment din „A Discourse for the Comfort of Child-Bearing Women” din The Complete Works of Stephen Charnock, Volume 5, The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org.

[1] Legământul harului – lucrarea în timp a planului veșnic al lui Dumnezeu de răscumpărare în Hristos, în care Dumnezeu le făgăduiește viața veșnică aleșilor lui, pe temeiul meritelor lui Hristos, prin credința în El.

[2] Mijlocitor – „A fost plăcut lui Dumnezeu, în planul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și om; să fie Profet, Preot și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați prin El”. (Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra, 1689, 8.1)

[3] hendiadă – o figură de stil în care două cuvinte, unite prin conjuncția și, exprimă o sigură idee; de exemplu, expresia „plăcut și cald” poate fi folosită în locul unui substantiv și a unei construcții adjectivale sau adverbiale, precum „plăcut de cald”.

[4] indispoziții precursoare – starea trupească și suferințele care preced nașterea.

[5] Aristotel (384-322 î.Hr.), The History of Animals, I.vii.c.ix.

[6] rezervă tacită – excepție neexprimată explicit.

[7] Pentru studii detaliate ale acestui pasaj, v. Richard Adams, „How May Child-Bearing Women Be Most Encouraged and Supported against, in, and under the Hazard of Their Travail?” în Puritan Sermons, Vol. III, cap. XI (Wheaton, IL: Richard Owen Roberts, Publishers, 1981); Thomas Schreiner, „An Interpretation of 1 Timothy 2:9-15” în Andreas J. Kostenberger and Thomas R. Schreiner, eds., Women in the Church (Grand Rapids, MI: Baker Academics, 2005), p. 85-120.

[8] Referința la sarcină și naștere este potrivită pentru că ea împlinește rolul în familie al femeii, ca mamă, spre deosebire de rolul bărbatului… Discuția despre sarcină și naștere este un alt indiciu că argumentul este transcultural, căci sarcina și nașterea nu sunt limitate la o anumită cultură, ci este o diferență continuă între bărbați și femei. Faptul că Dumnezeu a rânduit ca doar femeia să rămână însărcinată și să nască indică diferențele în roluri între bărbați și femei stabilite prin ordinea creată… Un indiciu că femeia își asumă rolul corect este ca ea să nu respingă sarcina și nașterea de copii ca și cum ar fi ceva rău, ci să nască copii în acord cu rolul ei adecvat… Pavel nu susține în 1 Timotei 2:15 că femeia ar merita mântuirea prin nașterea de copii și prin a face fapte bune. El clarificase deja că mântuirea este prin îndurarea și harul lui Dumnezeu… Eu cred că este corect să înțelegem virtuțile descrise aici ca dovada că mântuirea deja primită este autentică. Desigur, orice fapte bune ar face creștinul, nu constituie temeiul ultim al mântuirii, pentru că acesta este neprihănirea lui Hristos care ne este dată. (Thomas Schreiner, Women in the Church, 118-119)