Fiți rodnici și înmulțiți-vă

Dumnezeu i-a binecuvântat, și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți [fiți rodnici, lit. KJV], înmulțiți-vă, umpleți Pământul, și supuneți-l” (Gen. 1:28).

Aceasta este o poruncă a lui Dumnezeu dată ființelor create. Dar cât de mult a fost pierdut de noi prin păcat! Cât de binecuvântată era starea omului în care conceperea de urmași era legată de cel mai înalt respect și de cea mai mare înțelepciune, ba chiar de cunoașterea lui Dumnezeu! Firea este acum atât de copleșită de lepra poftei în actul procreării ^[1] încât trupul devine cu totul ca o brută și nu poate să conceapă în cunoașterea lui Dumnezeu. Astfel, puterea procreării a rămas în rasa omenească, dar a fost mult degradată și chiar complet copleșită de lepra poftei, astfel încât ea este doar cu puțin diferită de a brutelor. La aceasta se adaugă pericolele sarcinii și ale nașterii, dificultatea hrănirii pruncilor și alte rele nesfârșite, toate vorbindu-ne despre enormitatea păcatului original.^[2] De aceea, binecuvântarea care rămâne până azi în natură este, ca să zicem așa, una degradată și blestemată, dacă o compari cu prima ei formă. Cu toate acestea, Dumnezeu a stabilit-o și o păstrează.

Așadar, să recunoaștem cu recunoștință această binecuvântare, chiar și așa, în forma ei pătată. Să ținem minte că lepra inevitabilă a firii pământești,^[3] care nu este altceva decât neascultare și spurcăciune atașate de trupurile și mințile noastre, este pedeapsa păcatului. Mai mult, să așteptăm în nădejdea morții acestei firi pământești că vom fi eliberați de aceste lucruri dezgustătoare și că putem fi restaurați chiar dincolo de punctul acelei prime creații în care Adam s-a aflat…

Deși Adam a căzut din cauza păcatului lui, el a avut făgăduința… că din trupul lui, care devenise supus morții, avea să se nască un urmaș. Așa că el a înțeles că trebuia să se înmulțească, în special pentru că binecuvântarea, „fiți rodnici și înmulțiți-vă” (Gen. 1:28, lit. KJV), n-a fost retrasă, ci a fost reafirmată în făgăduința Seminței care avea să zdrobească capul șarpelui (Gen. 3:15). De aceea, eu cred că Adam nu a cunoscut-o pe Eva doar ca urmare a patimii firii sale pământești, ci și din nevoia de a se ajunge la mântuire prin Sămânța binecuvântată.

Astfel, nimeni nu ar trebui să se simtă ofensat de menționarea faptului că Adam a cunoscut-o pe Eva. Deși păcatul original a făcut ca această lucrare de procreare, care își datorează originea lui Dumnezeu, să fie oarecum rușinoasă, astfel că vedem că urechile oamenilor se simt ofensate în discuțiile despre ea, totuși oamenii spirituali ar trebui să facă o deosebire între păcatul original și produsul creației. Lucrarea de procreare este ceva bun și sfânt, creat de Dumnezeu, căci ea vine de la Dumnezeu, care dă binecuvântarea Lui asupra ei.^[4] Mai mult, dacă omul nu ar fi căzut în păcat, ea ar fi fost ceva foarte curat și onorabil. La fel cum nimeni nu are ceva negativ de spus despre discuția cu soția sa, despre a mânca și a bea alături de ea – căci toate acestea sunt acțiuni onorabile – tot așa actul procreării trebuie să fie prețuit foarte mult.

Prin urmare, procrearea a rămas în natura omului și după ce el a devenit depravat moral, dar în această nouă stare, ei i s-a adăugat acea otravă a diavolului, anume pofta sexuală a firii pământești și pofta execrabilă care este de asemenea cauza multor necazuri și păcate, de toate acestea firea fiind scutită în starea ei inițială. Noi știm din experiență cum este dorința excesivă a firii pământești și, în cazul multora, nici măcar căsătoria nu este un remediu adecvat. Dacă ar fi, n-am mai vedea atâtea situații de adulter și curvie, lucruri care, din nefericire, sunt atât de frecvente. Chiar printre cei căsătoriți există multe modalități în care slăbiciunea firii pământești se manifestă! Toate acestea nu provin din starea în care am fost creați sau din binecuvântarea de la Dumnezeu, ci din păcat și blestem, care sunt rezultatul păcatului. De aceea, acestea trebuie tratate ca lucruri separate de creația lui Dumnezeu, care este bună, și trebuie să vedem că Duhul Sfânt nu vorbește nimic negativ de ea.

Nu doar că nu există nimic neplăcut spus de Moise aici despre actul de creație al lui Dumnezeu și despre binecuvântarea Lui, ci a fost necesar de asemenea ca el să ne dea această învățătură și să o lase în scris din cauza ereziilor ce aveau să apară în viitor, precum cea a nicolaiților,^[5] a lui Tatian ^[6] și a altora, dar în special din cauza papalității. Vedem că papistașii nu sunt afectați în niciun fel de ceea ce este scris în Geneza 1:27: „Parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”. Felul în care ei trăiesc și felul în care se leagă și se obligă prin jurăminte pare ca și cum ei nu s-ar considera nici bărbați, nici femei. Asupra lor nu are niciun efect ceea ce este scris mai sus, anume că Domnul a adus-o pe Eva la Adam, iar Adam a spus, „Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele” (cf. Gen 2:22-23). Făgăduința și binecuvântarea nu au niciun efect pentru ei: „Fiți rodnici și înmulțiți-vă” (Gen. 1:28, lit. KJV). Cele Zece Porunci nu au niciun efect asupra lor: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Exod 20:12). Originea lor nu îi impresionează cu nimic, anume că s-au născut ca rezultat al unirii unui bărbat cu o femeie! Ignorând și lepădând toate aceste considerații, ei îi forțează pe preoții, călugării și maicile lor să intre într-un jurământ de celibat perpetuu,^[7] ca și cum viața de oameni căsătoriți, de care Moise vorbește aici, ar fi ceva de detestat și respins.

Dar Duhul Sfânt are o gură curată și ochi mai curați decât ai Papei. Din acest motiv, El nu are nicio problemă să se refere la unirea soțului și a soției, pe care teologii catolici o condamnă ca execrabilă și necurată. Duhul Sfânt nu spune acest lucru în acest pasaj. Și toată Scriptura este plină de astfel de afirmații, așa că unii i-au oprit pe călugării și pe maicile tinere să citească din cărțile sfinte. Ce ar mai trebui spus aici? Atât de mare a fost ura diavolului față de căsătoria sfântă, față de creația lui Dumnezeu, că papistașii i-au convins pe oameni aproape cu forța să fugă de căsătorie… De aceea, trebuie să ne păzim de acele învățături ale dracilor (1 Tim. 4:1) și să învățăm să cinstim căsătoria sfântă și să vorbim cu respect față de acest fel de a trăi. Vedem că Dumnezeu a instituit-o și Îl auzim lăudând-o în Cele Zece Porunci, unde se spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Exod 20:12), la care se adaugă binecuvântarea, „fiți rodnici și înmulțiți-vă” (Gen. 1:28, lit. KJV). Despre aceasta vorbește Duhul Sfânt aici, iar gura Lui este sfântă. Dar viciile și ocara care au venit prin păcat peste ceea ce Dumnezeu a creat nu trebuie ridiculizate sau să râdem de ele, ci ar trebui să le acoperim, așa cum Îl vedem pe Dumnezeu acoperindu-i pe Adam și Eva cu haine după ce ei au păcătuit. Căsătoria ar trebui tratată cu onoare; din ea venim noi toți, pentru că ea este o creșă nu doar pentru stat [sau cetățeni], ci și pentru Biserică și pentru Împărăția lui Hristos până la sfârșitul lumii.

Păgânii și alți oameni necredincioși nu înțeleg această slavă a căsătoriei. Ei doar văd slăbiciunea care există deopotrivă în viața celor căsătoriți și în femei. Ei separă ce este necurat de ce este curat în așa manieră încât să păstreze ce este necurat, dar nu văd ce este curat. Tot așa, unii legiuitori vin cu o judecată rea asupra acestei cărți din Biblie, Geneza, și spun că ea nu conține altceva decât acțiuni rele ale evreilor. Dacă există un dispreț față de căsătorie și dacă oamenii caută un celibat necurat, oare nu sunt acești oameni vrednici să fie expuși crimelor și pedepselor de care se făceau vinovați oamenii din Sodoma? Dar să nu luăm seama la acești oameni, și să îl auzim pe Moise vorbindu-ne. Duhul Sfânt nu a considerat suficient să spună, „Adam a cunoscut-o pe Eva”, ci El adaugă și expresia, „nevasta lui”, căci El nu aprobă complacerea stricată în plăceri sexuale și nici coabitarea promiscuă.^[8] El vrea ca fiecare să trăiască mulțumit cu propria soție. Deși relația intimă a celor doi căsătoriți nu este în nicio privință la fel de curată cum ar fi fost în starea de inocență, totuși, în mijlocul acelei slăbiciuni aduse de poftă și a tuturor celorlalte lucruri care caracterizează starea noastră ticăloasă, binecuvântarea lui Dumnezeu persistă. Acest lucru este scris aici, nu pentru Adam și Eva (căci ei ajunseseră demult praf și cenușă când aceste cuvinte au fost scrise de Moise), ci pentru noi, pentru ca aceia care nu se pot înfrâna, să trăiască mulțumiți cu propria Evă și să nu se atingă de alte femei.

Expresia „Adam s-a împreunat [a cunoscut-o pe, lit. KJV] cu nevastă-sa Eva” este unică în ebraică, fiindcă traducerile din latină și greacă nu se exprimă în felul acesta. Totuși, ea este o expresie categorică, nu doar datorită curăției și a modestiei ei, ci și datorită sensului ei specific, fiindcă verbul din ebraică are un înțeles mult mai larg decât are pentru noi verbul „a cunoaște”. El denotă nu doar cunoașterea abstractă, ci și, ca să zic așa, simțămintele și experiența. De exemplu, când Iov spune despre cei necredincioși, „ei vor ști ce înseamnă să acționezi contrar lui Dumnezeu” [lit KJV], el vrea să spună că „ei vor experimenta și vor simți asta”.^[9] Așa spune și Psalmul 51:3: „Căci îmi cunosc bine fărădelegile”, adică „le simt și le-am experimentat”. La fel este în Geneza 22:12: „Știu acum că te temi de Dumnezeu”, adică, „am aflat faptul și l-am experimentat”. Așa este și în Luca 1:34: „Eu nu știu de bărbat”. Maria cunoștea mulți bărbați, dar ea nu experimentase și nu simțise afecțiune față de niciun bărbat în sensul despre care vorbim. În acest fel, în acest pasaj, Adam a cunoscut-o pe Eva, nevasta lui – nu obiectiv sau speculativ, ci a cunoscut-o faptic pe Eva lui ca femeia și soția lui.

Ceea ce survine ulterior, „ea a rămas însărcinată, și l-a născut pe Cain”, este un indiciu sigur al unei stări fizice mai bune decât există astăzi, pentru că în acea vreme nu existau atât de multe coabitări ineficace pe cât vedem în această lume intrată în declin, dar când Eva a fost cunoscută pentru prima oară de Adam, ea a rămas imediat însărcinată.

Aici se pune întrebarea de ce Moise spune, „l-a născut pe Cain”, și nu se spune mai degrabă la fel ca ulterior, „ea a născut un fiu, și i-a pus numele Set”? Totuși, Cain și Abel erau și ei fii. Atunci de ce nu sunt numiți fii? Răspunsul este că acest lucru se petrece datorită urmașilor lor. Abel, care a fost ucis de fratele lui, a murit fizic, dar Cain a pierit spiritual prin păcatul lui și nu a propagat acea creșă a Bisericii și a Împărăției lui Hristos. Toți urmașii lui au pierit în Potop. De aceea, nici Abel, cel binecuvântat, și nici Cain, cel blestemat, nu poartă numele de fiu, ci el i-a fost dat lui Set, din care aveau să se nască urmașii pe linia genealogică a lui Hristos, Sămânța făgăduită.

Fragment din „Lectures on Genesis, Chapters 1-5” din Luther’s Works, Vol. 1, ed. Jaroslav Jan Pelikan, Hilton C. Oswald și Helmut T. Lehmann, Concordia Publishing House; folosit cu permisiune, www.cph.org.

[1] procreare – activitatea de a concepe și a da naștere copiilor.

[2] În cuprinderea lui completă, păcatul original constă din vinovăția primului păcat al lui Adam, din absența neprihănirii originale și din corupția întregii lui naturi. Toți și fiecare dintre membrii rasei naturale a lui Adam sunt născuți sau concepuți în păcat: „După cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit” (Rom. 5:12). „Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). El ajunge la noi din Adam, primul membru al omenirii, și ne este transmis prin naștere trupească: „Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4, v. Ps. 51:5). Chiar sfinții noștri părinți l-au transmis copiilor lor pentru că ei au conceput copii după chipul lor firesc: „Adam a născut un fiu după chipul și asemănarea lui, și i-a pus numele Set” (Gen. 5:3). Starea noastră naturală este o stare de păcat, în ce privește păcatul original, el fiind un izvor de păcat, care rămâne întreg în vinovăția, murdăria și puterea sa în fiecare om atât timp cât el este în acea stare. (Thomas Boston, Works, Vol. 7, 9)

[3] lepra firii pământești – cu sensul de puterea distrugătoare a poftei.

[4] Această binecuvântare a lui Dumnezeu poate fi privită ca sursa rasei omenești. Iar noi trebuie să o considerăm astfel nu doar când ne gândim la tot ce privește ea, ci și, așa cum se spune, în fiecare circumstanță, căci noi suntem rodnici sau sterpi cu privire la urmașii noștri așa cum Dumnezeu le dă puterea Lui unora și o reține de la alții. Dar Moise vrea aici doar să afirme că Adam și nevasta lui au fost creați așa încât să aibă urmași, pentru ca oamenii să umple Pământul. (John Calvin, Commentary on the First Book of Moses Called Genesis, 97-98)

[5] Nicolaiții erau adepții unei forme deviante de creștinism în Asia Mică, ce pare că practicau imoralitatea și mâncau carnea jertfită idolilor, și care au fost aspru condamnați de Ioan în scrisorile către bisericile din Efes (Apoc. 2:6) și Pergam (Apoc. 2:15).

[6] Tatian – fondatorul sectei encratiților, un grup care a practicat o formă ascetă de viață, inclusiv abstinența permanentă de la consumul de carne, de vin și de la căsătorie.

[7] celibat – starea de a trăi necăsătorit.

[8] coabitarea promiscuă – trăirea cu diverși parteneri sexuali în afara căsătoriei.

[9] Aici pare că autorul are în vedere fie Iov 9:5, fie Iov 19:29, cf. lit. KJV.