Patru haruri necesare

„Totuși ea va fi mântuită prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credință, în dragoste și în sfințenie” (1 Tim. 2:15).

Acele haruri necesare și alese pentru perseverență sau continuarea în făgăduința mântuirii sunt prezentate de apostol față de mamele însărcinate, din care ele trăiesc și sunt susținute împotriva și în durerile lor, și ele sunt acestea patru: credința, dragostea, sfințenia și smerenia.^[1]

„Credința” – care cuprinde deopotrivă ce este divin și moral, sau creștin și conjugal.

1. O credință divină, care este „prețioasă și mântuitoare”(2 Petru 1:1; Evrei 10:39), este un har al Duhului Sfânt, prin care inima iluminată, fiind unită cu Hristos, Îl primește și se predă înaintea Lui ca Mijlocitor și, astfel este „logodită cu un bărbat” (2 Cor. 11:2), depinzând în totalitate de El. Prin această credință, care Îl primește pe Fiul lui Dumnezeu, care este și Fiul omului, născut din femeie, o soție bună trăiește în supunere de Hristos, Capul ei spiritual. Așadar, chiar dacă durerile ei n-ar fi niciodată atât de multe, chiar dacă chinurile ei n-ar fi atât de mari ca acum, ea poate fi încrezătoare că totul va fi bine, fie prin a fi eliberată în siguranță în nașterea rodului pântecelui ei, „răsplata Domnului”, venită din dragostea Lui necondiționată (Ps. 127:3); sau eliberată prin mântuirea veșnică a sufletului ei, pentru că este în legământ cu Dumnezeul atotputernic (Gen. 17:1-7).

Aceasta a fost credința manifestată de femeile evlavioase însărcinate, care sunt menționate în genealogia Mântuitorului nostru (Matei 1:1-17). Continuarea în această credință este cerută din partea fiecărei femei creștine pentru ca, prin ea, să poată trăi în durerile acelei morți de care a fost avertizată.^[2] Prin acest principiu de viață, credința, ea poate fi susținută cel mai bine și poate primi putere de la Mântuitorul ei spre îndulcirea paharului cel mai amar și tărie pentru rămânerea în viață, când „țipetele de durere ca la cea dintâi facere” o cuprind (Ier. 4:31), ca în cazul Sarei, modelul notabil al femeilor evlavioase. Cu privire la ea, ni se spune aceasta: „Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11:11). O rămânere și o trăire prin credința în providența și făgăduința lui Dumnezeu va revigora sufletele apăsate ale femeilor altfel slabe și temătoare, în lucrarea lor bună de aducere pe lume a copiilor. Deși pericolul iminent pentru mamă și copil ar putea să le facă chiar și pe femeile credincioase să se piardă cu inima când vin durerile asupra lor, totuși, „prin credință”, ele pot primi alinare din credincioșia Celui ce a făgăduit ocrotirea lor, așa cum Sara a făcut în această lucrare bună, despre care ni s-a vorbit în pasajul de mai devreme.

Așadar, deși este fragilă, femeia neprihănită se poate preda pe sine în mâinile lui Dumnezeu, fiind „deplin încredințată”, ca și Avraam, „tatăl celor credincioși”, că „Cel ce făgăduiește poate să și împlinească” (Rom. 4:21), la vremea și în felul Lui, orice este cel mai bine. De aceea, în starea ei smerită, soția evlavioasă care trăiește prin credință deasupra lucrurilor naturale, când „își întinde mâinile” și dă glas durerilor ei mari înaintea Celui atotputernic (Ier. 4:31), ea poate conchide astfel: „Domnul este acesta, să facă ce va crede!” (1 Sam. 3:18; 2 Sam. 15:26; Luca 22:42). Dacă El consideră de cuviință să cheme la El viața ei și a pruncului, ea poate spune: „Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul”, așa cum spune profetul într-o altă situație (Isaia 8:18). Ea se încredințează acelei făgăduințe mari și bune că Sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui (Gen. 3:15). De aceea, ea se mângâie cu nădejdea că mușcătura șarpelui va fi îndepărtată de Acela care S-a născut din femeie. Dacă a mai trecut prin astfel de stări, ea poate spune că „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea” (Rom. 5:3-4). Așadar, prin credință, ea poate spune: „Tu ești ajutorul meu, și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale” (Ps. 63:7). Această credință mântuitoare, după cum voi arăta imediat, presupune și implică pocăința și se exprimă prin meditare și rugăciune.

(1) Ea presupune și implică pocăință,care, dintr-o conștientizare adevărată a păcatului și dintr-o înțelegere a îndurării lui Dumnezeu în Hristos, produce „o scârbire de noi înșine pentru nelegiuirile noastre” (cf. Ezec. 20:43; 36:31). Acesta este un exercițiu foarte potrivit pentru o femeie însărcinată, care este preocupată îndeosebi să „aducă roade vrednice de pocăință” (Matei 3:8) pentru ca Dumnezeu să o primească cu har, văzând întoarcerea ei din inimă de la păcat și îndreptarea sufletului ei spre El, cu încredere în El.

(2) Această credință mântuitoare se exprimă de obicei – în acele femei cu adevărat logodite cu Hristos și în care El locuiește – prin meditare și rugăciune. Acestea sunt și lucrurile necesare pentru susținerea femeilor însărcinate când se apropie de durerile ce le-au fost rânduite. (i) Credința se exprimă în meditare. Aducerea sufletului să contempleze la Dumnezeu (ca atunci când ceara este topică și pregătită pentru pecete) face ca inima să se înmoaie față de orice lucruri sacre și astfel ele pot fi impregnate asupra ei. Mai mult, (ii) credința se exercită prin rugăciune înaintea lui Dumnezeu, ea fiind gura credinței în Dumnezeu prin Hristos, în al cărui Nume convingător creștinii sunt chemați să își înalțe inimile spre El și să Îi ceară eliberarea din toate strâmtorările lor. Când inima femeii este adânc îndurerată în ea și când groaza morții vine asupra ei (cf. Ps. 55:4), credința ei prețioasă ar trebui să își rostească fierbinte cererile necesare și pline de afecțiune înaintea Lui, care ne-a dat liber prin apostolul Său cuvântul bun de susținere din acest pasaj. Hristos poate să îi mântuiască în chip desăvârșit, poate să îi elibereze eficace și să îi păstreze în pace desăvârșită pe toți cei ce aleargă la El și se sprijină pe El în acea bună lucrare pe care El le-a rânduit-o.

„Dragostea”.Asemenea credinței, într-o soție credincioasă, și acest dar trebuie înțeles ca manifestându-se deopotrivă în ea ca fiind creștină și în relația din căsnicie, adică cu privire la Hristos și la soțul ei.

1. Evident, fiecare soție creștină ar trebui să Îl iubească pe Domnul Isus Hristos. Ea ar trebui să Îl iubească sincer pe Hristos în Sine, iar credința ei față de El trebuie să „lucreze prin dragoste” (Gal. 5:6). Este potrivit ca ea să acorde întâietate afecțiunii ei față de Hristos. Ea este obligată ca, mai presus de orice, să Îl iubească cel mai deplin și din inimă pe Domnul Isus Hristos, Soțul ei spiritual. Aceasta trebuie să fie prima grijă a soției creștine, astfel ca ea să poată conchide pe baza unor temeiuri sănătoase că Hristos este al ei și că ea este a Lui (Cânt. 2:16). Dar dacă soția credincioasă Îl are pe Hristos prezent alături de ea în durerile ei – așa cum cei ce Îl iubesc cu o dragoste supremă Îl au cu certitudine alături de ei în toate suferințele lor – ea are totul, pentru că Îl are pe Acela care va „porunci izbăvirea” ei (Ps. 44:4) și o „binecuvântare asupra ei” (Lev. 25:21).

2. Imediat după Hristos, soția credincioasă este chemată ca, mai presus de orice altceva, să își iubească constant și cu drag soțul, și aceasta „fierbinte, cu o inimă curată” (1 Cor. 7:2; Tit 2:4; 1 Petru 1:22). Da, ea nu trebuie să nutrească niciodată gânduri nevrednice de el, în acea relație, astfel ca să îl poată primi cu drag ca soțul ei. Oriunde această dragoste conjugală este consecventă cu dragostea creștină care vine înaintea ei, toate lucrurile vor deveni ușoare. Așa a făcut dna. Wilkinson, „o soție foarte iubitoare, a cărei răbdare s-a făcut remarcabilă în mijlocul unor dureri foarte mari, care veneau frecvent asupra ei în timpul sarcinii. Totuși, vorbirea ei era aceasta: ‚Nu mă tem atât de dureri, pe cât mă tem de mine însămi, ca nu cumva, prin nerăbdare, să rostesc vreun cuvânt nepotrivit’”. „Este o stare binecuvântată”, a spus acel teolog care a povestit aceste lucruri, „când durerea pare ușoară și păcatul pare greu”.

„Sfințenia” – despre care eu cred, ca și în cazurile precedente, că se manifestă în dimensiunea ei creștină și în cea conjugală, și că comportă aspecte mai generale și aspecte mai specifice.

1. Există o sfințenie considerată mai generală, fiind un har universal, lucrată de Duhul în făptura nouă de paza împăcării făcute de Hristos. Prin aceasta, sufletul fiind schimbat după chipul Lui – există o rămânere într-o stare de acceptare în har înaintea lui Dumnezeu, și o străduință într-o anumită măsură să fie sfânt cum El este sfânt, în fiecare aspect al purtării lui, deopotrivă față de Dumnezeu și față de om, în public și în privat, în anumite măsuri. După cum toți creștinii sunt chemați să ia seama la mântuirea lor în „sfințirea Duhului” (2 Tes. 2:13; 1 Petru 1:2) și să o „urmărească” prin Hristos (Evrei 12:14; 13:12), tot așa soțiile creștine, când sunt însărcinate, sunt intens preocupate de acea lucrare bună de a avea „ca rod sfințirea” (Rom. 6:22), astfel ca ele să dea naștere cu mângâiere la rodul pântecelui lor.

2. Sfințenia poate fi tratată ca fiind mai specifică în manifestările ei conjugale și mai potrivite căsniciei, acesta fiind un aspect mai particular al sfințeniei creștine. După cum cei aflați în această relație sunt vizați(deopotrivă soțul și soția), tot așa femeia însărcinată este chemată să fie cu totul atentă „să-și stăpânească vasul în sfințenie” și „în cinste” (1 Tes. 4:4) într-un fel special de curăție conjugală, care este opusă tuturor formelor de depravare și „poftei cărnii” în orice formă a ei. Pe cât este posibil, nu trebuie să existe nicio atingere de necurăție în patul căsniciei, ci, pentru a fi o sămânță sfântă, și ea trebuie să se păzească curată de orice pată a lascivității.

„Sobrietate”, sau înfrânare ori smerenie, așa cum înțelegem termenul. Alții îl traduc prin „înfrânare”, prin „modestie”, ca în traducerile noastre mai vechi, alții prin „curăție”. Într-un sens mai larg, „cuvântul acesta pare să vorbească despre acel obicei bun, prin care o femeie devine cel mai bine o mamă înțeleaptă, serioasă, temperată, moderată sau modestă”,^[3] căci acesta pare să fie sensul dat de apostol… Și am putea trata și acest har, ca pe cele anterioare, în aspectele lui mai generale și în cele mai speciale.

1. În aspectele mai generale, el trebuie văzut ca un har creștin: „Oricine rostește Numele Domnului”, are obligația ca, astfel, „să se depărteze de nelegiuire” (2 Tim. 2:19). Evident, deci, că o soție creștină, mai ales una însărcinată, este preocupată să se împodobească cu înfrânare, care curăță mintea de lucruri care ar putea să o tulbure și pune simțămintele într-o stare rânduită, acceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

2. Mai particular, harul înfrânării și al modestiei, ca har special în căsnicie, trebuie manifestat de femeia însărcinată cu sobrietate, dragoste și blândețe, deopotrivă în simțămintele și emoțiile ei.

(1) Cu modestie – ea este chemată să își stăpânească patimile și simțămintele.

(2) Cu înfrânare – ea trebuie să își înfrâneze simțămintele și să aibă o grijă specială să le stăpânească bine pe cele ale gustului și atingerii. (i) Înfrânare – ceea ce se referă strict la moderație în gusturi și simțurile gusturilor, dorind ce este bun și evitând cearta… Femeia însărcinată este preocupată mult să aibă grijă de siguranța ei și a copilului ei… Nevestele însărcinate, care „s-au îmbrăcat în Domnul Isus Hristos” (Rom. 13:14), trebuie să mănânce și să bea având în vedere sănătatea lor, nu satisfacerea poftelor cărnii. (ii) Curăția – privește mult chemarea soției creștine să se cerceteze în orice privință, în orice fel de conversație care ar avea tendința de a încălca legătura ei de căsnicie; sau să o aducă într-o situație în care ar acționa nepotrivit față de starea onorabilă în care a fost adusă, sau să folosească nepotrivit patul conjugal, pângărindu-l (Evrei 13:4).

În această privință, ca în cazul harurilor discutate anterior, soția credincioasă, învățând bine lecția lepădării de sine, poate să își ducă povara înainte cu încredere smerită în ajutorul ce îl va primi de sus în ceasul încercării sale, având încredere într-o naștere sigură, în cel mai bun fel. Fiind astfel calificată, din făgăduința prețioasă din pasajul discutat, ea are un temei sigur al unei scutiri mângâietoare de blestemul sarcinii și al nașterii de copii, și de îndepărtarea acelei vinovății originare care altfel ar mări durerile femeilor într-un astfel de caz.

Fragment din „How May Child-Bearing Women Be Most Encouraged and Supported against, in, and under the Hazard of Their Travail?” din Puritan Sermons, Vol. 2, Richard Owen Roberts Publishers

[1] Capitolul de față a fost editat mai mult decât în mod obișnuit, datorită lungimii lui și a frazelor din el, în vederea ușurinței lecturii. – n.ed.

[2] Moartea în timpul nașterii era destul de răspândită în perioada când articolul de față a fost scris.

[3] Citatul pare preluat din scrierile lui Theodore Beza, dar sursa nu este cunoscută.