Iubirea și grija față de prunci

Dumnezeu ne-a conceput așa încât, în dragostea și grija pentru copiii noștri, să se vadă cele mai bogate și mai bune lucruri din natura noastră. Multe dintre cele mai profunde și mai valoroase lecții sunt învățate pe paginile copilăriei. Noi înțelegem cel mai bine simțămintele și afecțiunea lui Dumnezeu față de noi când ne îndreptăm către copiii noștri și vedem în rolul nostru de părinți o imagine, oricât de firavă ar fi, a paternității divine. Apoi, în cultivarea caracterului, nu există nicio influență mai puternică decât cea care ne atinge când copiii noștri sunt puși în brațele noastre. Starea lor neajutorată apelează la fiecare principiu de noblețe din inimile noastre. Inocența lor exercită asupra noastră o putere purificatoare. Gândul la responsabilitatea noastră față de ei stârnește fiecare facultate a sufletelor noastre. Ei aduc binecuvântare asupra noastră chiar în grija noastră pentru ei. Când vine bătrânețea, foarte pustie este casa în care niciun fiu sau fiică nu se întoarce prin slujiri mulțumitoare ca să aducă mângâiere și consolare pentru perii încărunțiți!

Venirea întâiului născut în familie este ca o nouă căsătorie. Ea atrage viețile celor căsătoriți la o apropiere cum nu a fost niciodată până atunci. Ea atinge corzi în inimile lor care au zăcut mute până acum. Ea cheamă la viață puteri care n-au fost manifestate anterior. Așa se văd frumuseți nebănuite de caracter. Tânăra zâmbitoare și aparent neatentă din urmă cu un an se transformă într-o femeie profund gânditoare. Tânărul nepăsător și neastâmpărat crește dintr-o dată în putere bărbătească și la un caracter statornic când se uită la fața copilului lui și când îl ia la pieptul lui. Țeluri noi se ridică înaintea tinerilor părinți; impulsuri noi se ridică în inimile lor. Viața capătă dintr-o dată un sens nou și mai profund. Crâmpeiele pe care le aveau cu privire la taina ei solemnă îi maturizează și îi trezește. Punerea în mâinile lor a unei poveri noi și sacre, o viață nemuritoare, ca să fie ghidată și educată de ei, îi duce la o conștientizare a responsabilității care îi face gânditori. Eul nu mai este centrul atenției lor. Există un nou obiectiv pentru care să trăiască, un obiect suficient de măreț ca să umple viața lor și ca să le captiveze cele mai înalte puteri. Doar când vine copilul viața devine reală, astfel că părinții încep să învețe să trăiască. Noi vorbim despre creșterea copiilor noștri, dar ei ne educă pe noi mai întâi, învățându-ne multe lecții sacre, stârnind în noi un dar adormit și posibilități nebănuite, chemând la viață multe haruri ascunse și disciplinând puterile noastre rătăcitoare, dezvoltându-le ca să formeze un caracter puternic și armonios…

Casele noastre ar fi foarte reci și îngrozitoare fără copii. Uneori noi suntem obosiți de gălăgia făcută de ei. Cu siguranță că ei ne stârnesc la multă grijă și preocupare. Ei ne cheamă la o trudă care pare fără sfârșit. Când sunt foarte mici, ei ne zdrobesc odihna de-a lungul multor nopți nedormite, cu colicile lor și când le cresc dinții, iar când cresc, ei aproape că ne zdrobesc inimile de multe ori prin rătăcirile lor. După ce vin la noi, putem să ne luăm rămas bun de la trăirea pentru noi înșine și de la comoditatea și independența personală dacă vrem să ne achităm cu credincioșie de îndatoririle noastre ca părinți.

De aceea, unii se uită la venirea copiilor ca la o nenorocire.Ei vorbesc cu ușurătate despre ei ca „responsabilități”. Ei îi privesc ca și cum ar sta în calea plăcerii lor. Ei nu văd în ei nicio binecuvântare. Dar egoismul rece este ceea ce se uită la copii în felul acesta. În loc să fie piedici în calea trăirii adevărate și nobile, ei sunt ajutoare. Ei aduc binecuvântări din Cer când vin în familiile noastre, și, cât timp stau cu noi, sunt binecuvântări perpetue…

Dar ce trebuie să facem cu ei când vin?Care sunt responsabilitățile cu care le suntem datori? Cum putem să ne achităm de responsabilitatea noastră? Care este partea părinților în familie și în viața acesteia? Este imposibil să exagerăm importanța acestor întrebări… Este mare lucru să luăm aceste vieți tinere și firave, bogate de atât de multe posibilități ale bucuriei, frumuseții și puterii, toate putând fi distruse, și să le facem să devină responsabile pentru modelarea, creșterea, educarea și zidirea caracterului lor. La aceasta trebuie să ne gândim când vrem să zidim un cămin. Trebuie să fie un cămin în care copiii vor crește într-o viață autentică și nobilă, pentru Dumnezeu și pentru Cer.

Principala responsabilitate stă pe umerii părinților.Ei sunt ziditorii căminului. De la ei își primește copilul caracterul, fie bun, fie rău. El va fi exact ceea ce ei îl fac să fie. Dacă este fericit, ei trebuie să fie autorii fericirii; dacă este nefericit, vina trebuie să fie a lor. Tonusul lui, atmosfera, spiritul, influența lui vor fi luate de la ei. Ei au în mâinile lor puterea de a-și modela familia, iar Dumnezeu îi face responsabili pentru asta.

Această responsabilitate stă pe umerii ambilor părinți. Unii tați par să uite că le-ar aparține orice măsură din povara și responsabilitatea modelării familiei. Ei lasă totul pe umerii mamei. Ei vin și pleacă de parcă n-ar fi mai mult decât niște oaspeți în propria casă, fără să manifeste vreun interes activ față de binele copiilor lor. Ei își scuză neglijența spunând că munca justifică asta. Dar de când sunt treburile atât de importante încât să justifice neglijarea de către cineva a îndatoririlor sacre pe care le are față de familia lui? Nu poate exista niciun fel de muncă în această lume, pe care un bărbat ar putea să o facă și care să îl scuze înaintea judecății lui Dumnezeu pentru că a neglijat grija pentru propria familie și pentru creșterea propriilor copii. Niciun succes în vreo parte a lucrării și muncii în lume nu poate compensa pentru eșecul în acest aspect al vieții. Nicio acumulare a comorilor acestei lumi nu poate compensa pierderea acestor comori fără egal – copiii.

În pilda profetului, el i-a spus împăratului: „Pe când robul tău făcea câte ceva încoace și încolo, omul s-a făcut nevăzut” (1 Împ. 20:40). Să nu fie aceasta pledoaria unor tați când vor sta înaintea lui Dumnezeu fără copiii lor: „Pe când eram ocupat făcând câte ceva încoace și încolo, ei s-au dus”.

Bărbații sunt ocupați cu treburile lor în lume, aglomerați și ducându-și planurile și ambițiile la îndeplinire, strângând bani ca să își acumuleze o avere, vânând neobosit onorurile lumii și făcându-și un nume, neobosiți în umblarea după cunoaștere, și, câtă vreme ei sunt ocupați, copiii lor cresc, iar când se întorc acasă pentru a vedea dacă se descurcă bine, iată că ei au plecat deja. Apoi încearcă din răsputeri să îi aducă înapoi, dar eforturile lor cele mai intense nu au succes. Este prea târziu să facă acea lucrare binecuvântată pentru copiii lor și pentru viețile lor, pe care ar fi putut să o facă atât de ușor când copiii erau la vârsta lor fragedă. Cartea Dr. Geikie, intitulată Life [Viața],^[1] începe cu aceste cuvinte: „Dumnezeu dă adeseori unele lucruri, dar pe altele le dă o singură dată. Anotimpurile se duc și se întorc, iar florile se schimbă odată cu trecerea lunilor, dar copilăria și tinerețea nu vin niciodată de două ori în viața cuiva”. Copilăria vine o singură dată cu oportunitățile ei. Orice este făcut pentru a o grava cu frumusețe trebuie făcut de îndată.

De aceea, nu contează cât de capabilă, cât de înțeleaptă și cât de dedicată poate fi mama, căci faptul că ea își face bine partea nu îl eliberează pe tată în nicio măsură de partea lui de responsabilitate. Îndatoririle nu pot fi transferate. Credincioșia celuilalt nu poate scuza sau compensa necredincioșia mea. Dincolo de asta, este un lucru greșit și lipsit de bărbăție ca un bărbat puternic și capabil, care pretinde că este vasul mai puternic, să caute să lase totul pe umerii unei femei, despre care crede că este vasul mai slab, când știe clar care sunt îndatoririle și responsabilitățile lui. Există un sens anume în care mama este cu adevărat cea care modelează căminul. În mâinile ei este pusă acea viață firavă în ce privește primele ei impresii. În toată educația și cultura căminului, ea se apropie mai mult de el. Spiritul ei dă tonul atmosferei casei. Totuși, de la un capăt la altul al Scripturii, Legea lui Dumnezeu îl desemnează pe tată drept capul familiei și îi dă lui responsabilitatea pentru zidirea ei, pentru creșterea copiilor lui, pentru grija de toate interesele sacre ale familiei sale.

Tații ar trebui să fie conștienți că ei au ceva mai mult de făcut în familiile lor decât să asigure hrană și haine, și să plătească taxele și facturile. Ei le datorează familiilor lor cele mai bune influențe din viețile lor. Orice alte îndatoriri ar apăsa pe umerii lor, ei trebuie să își găsească mereu timp ca să planifice și să facă lucruri spre binele familiilor lor. Însăși centrul vieții fiecărui bărbat ar trebui să fie familia lui. În loc ca ea să fie pentru el un simplu loc de cazare, unde să mănânce și să doarmă, și de unde să plece dimineața la munca lui, căminul ar trebui să fie locul unde inima lui să fie ancorată, unde să se strângă speranțele lui, unde să se îndrepte gândurile lui de o mie de ori pe zi, pentru care să trudească, și în care să investească zilnic cele mai bogate și mai bune lucruri din viața lui. El ar trebui să conștientizeze că este responsabil pentru caracterul și influența vieții sale de familie, și că, dacă ea eșuează în ce ar trebui să fie, blamul și vinovăția trebuie să fie îndreptate către sufletul lui… Chiar și în aceste vremuri de avânt ale creștinismului, vedem bărbații pretinzând că sunt ucenici ai lui Hristos și crezând în superioritatea vieții față de orice altceva, și totuși acordând mult mai multe gânduri și eforturi către creșterea turmelor lor, a holdelor lor, către dezvoltarea afacerilor lor, decât acordă creșterii și educării copiilor lor. Ceva trebuie să fie alungat din viața aglomerată a fiecărui tată devotat. Nimeni nu poate face totul. Dar va fi o greșeală fatală dacă vreun tată permite ca îndatoririle lui față de propria familie să fie neglijate. Ele ar trebui să ocupe primul loc. Orice altceva ar fi bine să fie neglijat, dar nu copiii lui; nici măcar lucrarea religioasă în Împărăția lui Hristos nu trebuie să se amestece peste lucrarea religioasă a tatălui în Împărăția lui Hristos din familia sa. Niciunui bărbat nu i cere prin jurămintele și spiritul consacrării să aibă grijă de via altuia atât de credincios, dacă nu poate avea grijă de propria vie. Faptul că un bărbat a fost un păstor devotat sau un slujitor sârguincios al bisericii… nu va compensa pierderea dacă a fost un tată lipsit de credincioșie față de familia sa…

Trebuie spus ceva despre creșterea copiilor. Trebuie păstrat în minte că țelul familiei este să zidească în ei bărbăția și feminitatea. Această lucrare de educare le aparține părinților, și nu poate fi transferată altora. Ea este o îndatorire foarte delicată, una de care un suflet serios ar fugi cu frică, dacă n-ar avea parte de ajutorul lui Dumnezeu. Totuși, există mulți părinți care nu se opresc ca să se gândească la responsabilitatea pusă pe umerii lor când un copilaș intră în căminul lor.

Gândește-te la asta pentru o clipă. Ce poate fi mai firav, mai neajutorat și mai dependent ca un prunc? Totuși, privește înainte și vezi ce întindere de viață stă înaintea acestui prunc firav, care merge până în veacurile veșnice. Gândește-te la puterile înfășate în această formă neajutorată și la ce final poate ajunge el. Cine poate spune ce îndemânare zace acolo încă inconștientă, în acele degețele, ce cântare sau oratorie stă ascunsă pe acele mici buze, ce facultăți intelectuale zac în acel creier, ce putere a dragostei sau a compasiunii stă adormită în inima lui? Părinții trebuie să ia acest prunc și să îl crească până ce va fi un bărbat sau o femeie, să stârnească aceste puteri adormite la acțiune și să le învețe cum să fie folosite. Altfel spus, Dumnezeu vrea un om crescut pentru o misiune măreață în lume, și pune în mâinile unui tată și ale unei mame tinere viața acelui prunc, chemându-i să îl crească și să îl educe pentru El până ce acel om este pregătit să se achite de misiunea dată de El, sau cel puțin să aibă însărcinarea singulară a grijii pentru primii lui ani de viață, când se fac primele impresii asupra sufletului lui, care vor modela întreaga lui viață ulterioară. Când ne uităm la un copilaș de acest fel și ne aducem aminte toate aceste lucruri, ce demnitate înconjoară lucrarea grijii față de el! Oare le dă Dumnezeu îngerilor o lucrare mai grandioasă decât aceasta?

Femeile suspină după faimă. Ele vor să fie sculptori și să modeleze din piatra rece forme frumoase care să umple lumea de admirație pentru îndemânarea lor. Sau vor să fie poeți, să scrie cântece care să zguduie o națiune și să fie cântate în jurul lumii. Dar este vreo operă în marmură atât de grandioasă ca lucrarea aceleia care are în mâinile ei o viață nemuritoare al cărei destin să îl modeleze? Este scrierea vreunui poem în linii muzicale o lucrare atât de nobilă pe cât este educarea puterilor unui suflet omenesc în armonie? Totuși, există femei care privesc îndatoririle și grija de mame ca fiind sarcini atât de obscure și banale pentru mâinile lor. Iar când vine un prunc, ele angajează o dădacă, o femeie care, pentru un salariu anume, preia sarcina creșterii copilului, pentru ca mama să fie eliberată de o astfel de povară și să se dedice lucrurilor mai nobile și mai valoroase pe care dorește să le facă.

Oare credeți că acuzația următoare este prea categorică? „O mamă se asigură de serviciile unei fete care are rolul să o elibereze de sarcina grijii și creșterii pruncului ei, astfel că îl dă pe seama acestei angajate, a acestei străine neștiutoare, care crește și educă sufletul pe care Dumnezeu l-a încredințat mamei lui. Ea i-a dat naștere trupului, dar altcineva îi va fi mamă a sufletului. Așa că micuțul este lăsat în mâinile acestei angajate, fiind pus sub influența ei constantă, supus influenței subtile a sufletului ei, care se va impregna în însăși ființa lui, a acestui suflet nemodelat. Ea îi trezește primele lui gânduri, îi stârnește cele mai timpurii emoții, pune în mișcare acțiunea delicată a motivațiilor asupra voinței – și, în general, cu mâini care folosesc forța momirii și a învinuirii, adică prin frică și dorințe – îl hrănește, se joacă cu el, trăiește cu el, și astfel tânăra mamă este eliberată ca să se gătească și să conducă, să viziteze și să primească oaspeți, să se bucure de baluri și spectacole de operă, achitându-se de îndatoririle ei față de o viață nemuritoare printr-un interpus! Poate exista o răutate mai mare ca aceasta în slujba cuiva, în aceste vremuri dezonorante? Femeile noastre se înghesuie în biserici ca să primească inspirația religiei pentru îndatoririle lor zilnice, după care se dovedesc necredincioase față de prima dintre îndatoririle care le cere fidelitatea și cea mai solemnă dintre toate…”^[2]

O, dacă Dumnezeu i-ar da fiecărei mame o vedenie a slavei și splendorii lucrării care îi este încredințată când un prunc este pus la pieptul ei ca să fie hrănit și crescut! Dacă ea ar căpăta un singur crâmpei din viitorul acelei vieți, care continuă în veșnicie; dacă ar putea privi în sufletul acelei vieți ca să vadă posibilitățile ei; dacă ar putea fi făcută să își înțeleagă responsabilitatea pentru creșterea acestui copil, pentru dezvoltarea vieții lui și pentru destinul lui – ar vedea că, în toată lumea lui Dumnezeu, nu există lucrare mai nobilă și mai vrednică de cele mai bune puteri ale ei, și n-ar pune în mâinile altcuiva acea încredințare sacră și sfântă ce i-a fost dată…

Ceea ce vrem să facem cu copiii noștri nu este să îi controlăm și să îi păstrăm ordonați, ci să implantăm în inimile lor principii adevărate care să stăpânească peste întregile lor vieți, care să le modeleze caracterul lăuntric după frumusețea lui Hristos și să facem din ei bărbați nobili și femei nobile, puternici pentru bătălie și pentru responsabilitate. Ei trebuie echipați mai degrabă decât stăpâniți. Creșterea caracterului, nu doar purtarea bună, este ținta întregii conduceri și educații din familie…

Când un copilaș se află la pieptul mamei, el este iubit, hrănit, îngrijit, ținut aproape de inima ei, încurajat de rugăciuni, de lacrimi, de discuții, vreme de zile, săptămâni, luni și ani, și nu este deloc o pură închipuire să spunem că viața mamei trece cu adevărat în sufletul copilului. Ceea ce el ajunge să fie este determinat de ceea ce este mama lui. Primii ani pun temelia caracterului lui, iar aceștia sunt anii dedicați lui de mama sa.

O, dragi mame, mă plec înaintea voastră cu respect. Lucrarea voastră este una foarte sfântă. Voi modelați destinele sufletelor nemuritoare. Puterile înfășate în pruncii pe care îi îndemnați la somn prin șoaptele voastre, ținându-i la piept, sunt puteri care vor exista pe veci. Voi îi pregătiți pentru destinul și influența lor nemuritoare. Fiți credincioase. Tratați cu seriozitatea lucrarea voastră sacră. Asigurați-vă că aveți inima curată și că viața voastră este dulce și în curăție. O fabulă a persanilor spune că mâna de lut are parfum pentru că a fost așezată pe un trandafir. Viața voastră să fie ca trandafirul, și apoi copilul vostru, care stă rezemat la pieptul vostru, va absorbi mireasma. Dacă în trandafir nu se găsește aromă, mâna de lut nu va fi parfumată.

Istoria este plină de ilustrații ale puterii influenței părinților. Ea fie luminează sau întunecă viața copilului până la finalul ei. Fie este o binecuvântare care face ca fiecare zi să fie mai bună și mai fericită, fie un blestem care lasă urme, răni și întristare la fiecare ceas. Mii au fost salvați de rătăcire prin amintirile sfinte ale familiilor fericite și evlavioase, sau, când s-au rătăcit, au fost aduși înapoi de același șarm al puterii lor. Nu există lanțuri atât de puternice pe cât sunt funiile pe care o familie sfântă le aruncă în jurul inimii.

Când mă gândesc la natura sacră a responsabilității părinților, nu înțeleg cum poate vreun tată sau mamă să se uite la copilașul care le-a fost dăruit, să se gândească la responsabilitatea lor față de el, și să nu fie mânați să meargă la Dumnezeu în rugăciune, tocmai ca urmare a greutății îndatoririi ce stă pe umerii lor, ca să Îi ceară ajutor și înțelepciune. Când un bărbat nepocăit se apleacă peste pătuțul primului lui născut, când începe să își dea seama că acolo este un suflet pe care el trebuie să îl învețe, să îl crească, să îl modeleze și să îl ghideze în această lume către judecata lui Dumnezeu – cum poate să stea el departe de Dumnezeu? Fie ca acest părinte, când se pleacă asupra leagănului copilului lui ca să îi sărute obrajii dulci, să se întrebe: „Oare eu sunt credincios față de copilul meu dacă Îl alung pe Dumnezeu din viața mea? Sunt în măsură să mă achit de unul singur de această responsabilitate solemnă de părinte, în slăbiciunea mea omenească, fără ajutor divin?” Nu știu cum poate vreun tată să se confrunte cu aceste întrebări când se uită la copilașul lui neajutorat și inocent, care i-a fost dat să fie adăpostit, ocrotit, călăuzit și crescut, fără să cadă de îndată pe genunchi și să se dedice pe sine lui Dumnezeu.

Fragment din J.R. Miller, Home-making, Presbyterian Board of Publication, 1882.