Paternitatea: responsabilitate și privilegiu

Una dintre trăsăturile cele mai triste și tragice ale „civilizației” secolului nostru este predominanța îngrozitoare a neascultării copiilor față de părinții lor în vremea copilăriei lor, și lipsa acestora de reverență și respect după ce au crescut. Acest lucru este dovedit în multe feluri și, din nefericire, el este o boală general răspândită și printre familiile care se consideră creștine.
În decursul multelor călătorii efectuate de-a lungul ultimilor 30 de ani, autorul acestor rânduri a poposit în multe case. Evlavia și frumusețea unora dintre ele i-au rămas în memorie ca sacre și frumos mirositoare, dar alte familii i-au lăsat cele mai dureroase impresii. Copiii încăpățânați sau răsfățați nu doar că aduc asupra lor o nefericire perpetuă, ci le și provoacă tulburări tuturor celor cu care intră în contact. Prin purtarea lor, ei prezic lucrurile rele care vor veni asupra lor în viitor.
În majoritatea vastă a situațiilor, nu copiii sunt de blamat atât de mult pe cât părinții. Eșecul în a-i cinsti pe tatăl și pe mama, oriunde există, se datorează în mare măsură îndepărtării părinților de modelul scriptural1. În zilele noastre, tatăl își imaginează că s-a achitat de obligațiile sale dacă a procurat hrană și îmbrăcăminte pentru copiii lui, și dacă a acționat ocazional ca un fel de polițist moral. Mult prea adesea, mama se consideră mulțumită dacă este un fel de rob al familiei, devenind sclava copiilor în loc să îi învețe să fie utili. Ea împlinește o mulțime de sarcini pe care fiicele sale ar trebui să le facă, și face lucrul acesta doar pentru a le permite fetelor să aibă timp de frivolități nebunești. Rezultatul a fost că familia, care ar trebui să fie – în ce privește ordinea, sfințenia și domnia dragostei – un Rai în miniatură pe pământ, a degenerat într-un fel de „benzinărie în timpul zilei și parcare pe timpul nopții”, așa cum a caracterizat-o cu multă abilitate cineva.
Înainte de a creiona responsabilitățile taților față de copiii lor, vreau să subliniez că aceștia nu-și pot disciplina în mod adecvat copiii decât dacă au învățat mai înainte să se stăpânească pe ei înșiși. Cum ar putea să se aștepte să supună voința încăpățânată a micuților lor și să oprească pornirea unui temperament mânios, dacă propriile lor patimi au permisiunea de a domni fără restricții? Caracterul taților este în mare măsură reprodus în urmașii lor: „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul și asemănarea lui” (Gen. 5:3). Tatăl… trebuie să fie în supunere față de Dumnezeu, dacă vrea să se aștepte să primească ascultare și supunere din partea micuților lui. Acest principiu este accentuat în mod repetat în Scriptură: „tu deci, care îi înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți?” (Rom. 2:21).
Despre episcop, adică prezbiter sau păstor, este scris că el trebuie să fie unul care „să-și chivernisească bine casa și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința. Căci dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim. 3:4-6). Iar dacă tatăl nu știe cum să își stăpânească propriul suflet (Prov. 25:28), cum poate fi în măsură să se îngrijească de urmașii lui?
Dumnezeu le-a încredințat această sarcină foarte serioasă taților, și totuși ea este un privilegiu foarte prețios. Nu este o exagerare să afirmăm că în mâinile lor stau nădejdea și binecuvântarea, ori blestemul și plaga următoarei generații. Familiile lor sunt creșele bisericii și țării, și, în funcție de felul cum sunt cultivate acum, își vor arăta rodnicia după aceea. O, cu câtă rugăciune și grijă ar trebui voi, care sunteți părinți, să vă achitați de această responsabilitate!
Desigur, Dumnezeu va cere socoteală din mâinile voastre în ce îi privește pe copiii voștri, căci ei sunt ai Lui și vă sunt dați în grijă și ocrotire. Responsabilitatea care vă este dată nu este una ușoară, mai ales în aceste zile foarte rele. Cu toate acestea, dacă este căutat cu sârguință și încredere, harul lui Dumnezeu va fi suficient în această responsabilitate ca în celelalte. Scripturile ne oferă regulile prin care să umblăm, promisiunile de care să ne agățăm și, am putea adăuga, avertismentele înfricoșătoare ca nu cumva să tratăm această chestiune cu superficialitate.
Instruiți-vă copiii. Spațiul de aici ne permite să menționăm doar patru dintre principalele îndatoriri ale taților. În primul rând, este de datoria voastră să vă instruiți copiii. „Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi, și să vorbești despre ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deut. 6:6-7). Această lucrare este mult prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna altora: părinții, nu învățătorii de școală duminicală, au porunca divină de a-și învăța copiii. Aceasta nu trebuie să fie un lucru ocazional sau sporadic, ci una care cere atenție constantă. Caracterul glorios al lui Dumnezeu, cerințele Legii Sale sfinte, păcătoșenia foarte mare a păcatului, darul indescriptibil al Fiului Său și condamnarea înfricoșătoare ce va fi partea certă a tuturor celor care Îl disprețuiesc și Îl resping trebuie să fie teme aduse în mod repetat înaintea minților micuților voștri. „Ei sunt prea mici pentru a înțelege astfel de lucruri” constituie argumentul diavolului pentru a vă abate de la achitarea responsabilității voastre.
„Și voi, părinților [taților, cf. KJV], nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efes. 6:4). Trebuie observat că pasajul se adresează mod specific „taților”, și aceasta din două motive: (1) pentru că ei sunt capii familiilor lor și lor le este încredințată în mod specific conducerea acestora; și (2) pentru că ei sunt adesea înclinați să transfere această îndatorire către soțiile lor.
Această învățătură trebuie dată prin citirea Sfintelor Scripturi și prin explicarea și insistența pe acele lucruri care sunt potrivite vârstei lor. Aceasta trebuie urmată de catehizarea2 copiilor. Un discurs continuu în fața celor tineri nu este nici pe departe la fel de eficace ca atunci când este diversificat prin întrebări și răspunsuri. Dacă ei știu că vor fi întrebați despre ceea ce citiți, vă vor asculta mult mai atent. Mai mult, formularea răspunsurilor îi învață să gândească cu propriile minți. O astfel de metodă face ca memoria să fie capabilă să stocheze și să își amintească lucrurile cu ușurință, căci răspunsurile date la întrebări formulate clar fixează idei specifice în mintea lor. Observați cât de des le pune Hristos întrebări ucenicilor Săi.
Fiți exemple bune. În al doilea rând, învățătura sănătoasă trebuie însoțită de un bun exemplu. Învățătura care este doar pe buze foarte probabil că nu va trece dincolo de urechi. Copiii au abilitatea aceasta specială de a detecta rapid inconsecvențele și de a disprețui ipocrizia. În această privință, părinții trebuie să își îndrepte cu hotărâre fețele către Dumnezeu, cerând zilnic din partea Lui acel har de care au mare nevoie, și pe care doar El îl poate oferi. Câtă grijă trebuie să aveți așa încât să nu spuneți și să nu faceți ceva înaintea copiilor voștri care ar avea tendința de a le corupe mințile sau de a produce consecințe rele dacă ei vă urmează exemplul! Ce mare nevoie aveți să vă păziți constant împotriva oricărui lucru care ar putea să vă transforme în ființe vrednice de dispreț în ochii acelora care ar trebui să vă respecte și să vă cinstească! Tatăl nu trebuie doar să își instruiască copiii pe căile sfințeniei, ci el însuși trebuie să umble înaintea acestora pe căile respective și să demonstreze, prin practica și comportamentul lui, ce lucru plăcut și folositor este să ai o viață trăită în acord cu Legea divină.
Într-un cămin creștin, țelul suprem ar trebui să fie evlavia întregii familii și cinstirea lui Dumnezeu în orice moment. Orice altceva trebuie subordonat acestui obiectiv înalt. În chestiunile vieții de familie, nici soțul și nici soția nu pot să își cedeze reciproc întreaga responsabilitate pentru caracterul religios al familiei. În mod cert, mama are datoria de a suplimenta eforturile tatălui, căci copiii se bucură de mult mai mult timp petrecut în compania ei decât în a lui. Dacă există o înclinație în tați să fie prea stricți și severi, mamele sunt înclinate în schimb să fie prea permisive, așa încât ele trebuie să se păzească împotriva oricărui lucru care ar slăbi cu ceva autoritatea soțului. Atunci când el a interzis un lucru, ea nu trebuie să îl permită. Este uimitor să observăm că îndemnul din Efeseni 6:4 este precedat de cel de a „fi plini de Duhul” (5:18), în timp ce îndemnul paralel din Coloseni 3:21 este precedat de cel de a face așa încât „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în noi” (3:16), arătându-le astfel părinților că nu se pot achita de responsabilitățile lor dacă nu sunt plini de Duhul Sfânt și de Cuvântul lui Dumnezeu.
Disciplinați-vă copiii. În al treilea rând, învățătura și exemplul trebuie întărite prin corecție și disciplină. Aceasta înseamnă, mai înainte de toate, exersarea autorității – domnia adecvată a ordinii. Dumnezeu a spus următorul lucru despre „tatăl celor credincioși”: „Căci Eu îl cunosc și știu că are să le poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit” (Gen. 18:19). Gândiți-vă la acest lucru cu mare atenție, taților creștini. Avraam a făcut mai mult decât să ofere sfaturi bune: el a aplicat legea și a făcut ordine în familia lui. Stăpânirea pe care el a administrat-o a avut în vedere ca aceștia să umble pe „calea Domnului” – adică să facă tot ceea ce era bine înaintea Lui. Iar această responsabilitate a fost împlinită de către patriarh pentru ca binecuvântarea lui Dumnezeu să se aștearnă peste familia lui. Nicio familie nu poate să crească fără anumite reguli ale ei, care includ răsplata și pedeapsa. Aceste lucruri sunt de o importanță specială în perioada timpurie a copilăriei, când caracterul este încă neformat și când motivațiile morale nu sunt încă înțelese.
Regulile ar trebui să fie simple, clare, rezonabile și neschimbătoare, asemenea Celor 10 Porunci – câteva reguli morale elementare, în locul unei mulțimi de restricții complicate. O modalitate inutilă de a-i provoca pe copii la mânie este să îi copleșim cu mii de restricții neimportante și cu reguli minuțioase, care sunt capricioase3 și care se datorează unei atitudini a părintelui care nu poate fi mulțumit cu nimic.
Este de o importanță vitală și spre binele viitor al copilului ca el sau ea să fie învățat să se supună de la o vârstă timpurie. Un copil neinstruit va deveni un adult nelegiuit. Închisorile noastre sunt pline de cei cărora li s-a permis să facă tot ce au vrut pe când erau minori. Nici măcar cea mai mică ofensă a unui copil împotriva celor care conduc o familie n-ar trebui să treacă fără corecție adecvată, căci dacă el observă toleranță într-o direcție sau în ce privește o anume ofensă, se va aștepta la același lucru și în alte privințe. Apoi neascultarea va deveni tot mai frecventă, până când părintele nu va mai avea niciun fel de control asupra lui, decât prin intermediul forței.
În această privință, învățătura Scripturii este foarte clară. „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el” (Prov. 22:15; cf. 23:13-14). De aceea, Dumnezeu a spus: „Cine cruță nuiaua, îl urăște pe fiul său, dar cine-l iubește, îl pedepsește îndată” (Prov. 13:24). Și iarăși, „pedepsește-ți fiul, căci tot mai este nădejde, și nu te lăsat convins să abandonezi disciplina de mofturile lui” (Prov. 19:18, cf. KJV). Nu lăsa să te cuprindă un fel de dragoste oarbă. Cu siguranță că Dumnezeu Își iubește copiii cu o dragoste părintească mult mai profundă decât îți poți iubi tu copiii, și totuși El ne spune: „Eu îi mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc” (Apoc. 3:19; cf. Evrei 12:6). „Nuiaua și certarea dau înțelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui îi face rușine mamei sale” (Prov. 29:15). Astfel de mijloace de disciplină trebuie folosite în anii timpurii, înainte ca vârsta și încăpățânarea să-l fi împietrit pe copil așa încât să nu se mai teamă de corecție, ci să o disprețuiască. Scutește nuiaua, și îl vei distruge pe copil. Nu o folosi pe el, și vei crește una pentru propriul tău spate.
Cu greu ar fi nevoie să arăt că versetele biblice de mai sus nu ne oferă în niciun caz o învățătură care să încurajeze un fel de stăpânire prin teroare în viața de familie. Copiii pot fi stăpâniți și disciplinați într-o astfel de modalitate încât să nu-și piardă respectul și dragostea pentru tatăl lor. Păziți-vă ca nu cumva să le acriți atitudinea prin cerințe exagerate sau prin a provoca mânia lor disciplinându-i atunci când voi înșivă sunteți mânioși. Tatăl trebuie să pedepsească un copil neascultător nu pentru că el este mânios, ci pentru că acel lucru este drept – pentru că Dumnezeu cere, iar binele copilului face necesară disciplina. Nu formulați niciodată un avertisment pe care n-aveți nicio intenție să-l puneți în aplicare, și nu faceți vreo promisiune pe care nu aveți de gând să o împliniți. Amintiți-vă că este un lucru bun pentru copiii voștri ca ei să fie bine educați, însă a avea niște copii bine stăpâniți este un lucru și mai bun.
Acordați mare atenție influențelor mai puțin cunoscute care vin din mediul în care copilul trăiește. Vedeți cum puteți face așa încât casa să fie atractivă, nu prin a introduce în ea lucruri lumești și carnale, ci prin idei nobile, prin a stimula un spirit de altruism, prin părtășie fericită și bucuroasă. Separați-i pe micuți de prietenii rele. Vegheați cu grijă ce ziare, reviste și cărți aduceți în căminul vostru, ce oaspeți ocazionali se așază la masa voastră, și ce prieteni își fac copiii voștri. Prin nepăsarea lor, părinții le permit adesea altora să aibă acces neîngrădit la copiii lor, subminându-le astfel autoritatea părintească, răsturnând idealurile familiei și semănând semințele frivolității și ale nelegiuirii înainte ca ei să își dea seama. Nu vă lăsați niciodată copilul să petreacă o singură noapte printre străini. Învățați-vă copiii în așa fel încât fetele voastre să fie utile în generația lor, iar băieții să fie sârguincioși și să ajungă să își câștige singuri existența.
Rugați-vă pentru copiii voștri. În al patrulea rând, ultima și cea mai importantă responsabilitate care vizează deopotrivă binele temporal și spiritual al copiilor voștri este rugăciunea fierbinte înaintea lui Dumnezeu pentru ei. Fără aceasta, toate celelalte vor fi lipsite de eficacitate. Mijloacele sunt inutile dacă Domnul nu le binecuvântează. „Tronul de har” (Evrei 4:16) trebuie implorat cu sârguință așa încât eforturile voastre de a vă crește copiii pentru Dumnezeu să fie încununate de succes. Este adevărat, trebuie să existe o supunere smerită față de voia suverană, o plecare în fața adevărului alegerii. Pe de altă parte, este privilegiul credinței de a se agăța de promisiunile divine și de a-și aminti că rugăciunea fierbinte a unui om neprihănit are mare putere (Iacov 5:16). În ce privește preocuparea lui pentru fiii și fiicele sale, despre sfântul Iov este scris că el „se scula dis-de-dimineață și aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot” (Iov 1:5). O atmosferă a rugăciunii ar trebui să domine căminul, și aerul ei să fie respirat de toți cei care sunt parte din el.
Fragment din Studies in the Scriptures, lucrare disponibilă în limba engleză la Chapel Library.
Note bibliografice și explicative
(1) Nota editorului: mai multe părți ale acestui articol sunt adresate ambilor părinți – taților și mamelor. Pentru a accentua rolul tatălui, termenul părinte a fost uneori înlocuit cu tată, dar este marcat în text prin caractere italice.
(2) catehizare – instruirea în credința creștină prin intermediul secvențelor de întrebări și răspunsuri.
(3) capricios – ghidat de porniri de moment, fără o judecată sănătoasă.